Omul medievalităţii româneşti e receptat ca un protagonist al unui parcurs spiritual, jalonat de un acum prezent, de un odată pierdut şi de un cândva la care speră să ajungă. Acest cândva - exprimat prin cronotopul referenţial absolut „Împărăţia lui Dumnezeu" - justifică din perspectiva omului nevoia de sacru şi propensiunea pentru istoriile exemplare. Acestea se constituie în fragmente scripturale (vetero şi nou testamentare) dar şi în colinde, basme şi legende apocrife şi hagiografice. Eseul îşi propune o analiză a legendelor hagiografice - veritabile plonjări în exempla şi materializări ale speranţei mântuirii. Povestirile sfinţilor ţintesc o finalitate moralizatoare şi edificatoare, constituind totodată un ritual de iniţiere prin co-participare imaginară. Timpul vieţii văzut ca neostenit pelerinaj, ca luptă şi căutare, un parcurs spre găsirea lui Dumnezeu şi dobândire a mântuirii, iată mesajul pe care îl transmit legendele despre viaţa şi mucenicia sfinţilor.

LAURA LAZĂR ZĂVĂLEANU