Între prestigioasele nume de cercetători ai fenomenului teatral, care au parcurs ori şi-au început opera în veacul trecut, cel al lui Ion Marin Sadoveanu mai cu seamă, ascunde, dincolo de un destin social mereu adaptabil la vremi şi prin urmare mai puţin tragic la prima vedere decât al altor congeneri, drama unui proiect risipit, proiect care, dus până la capăt ar fi putut să constituie pentru întreaga istorie universală a culturii poate, nu numai primul tratat de proporţii asupra teatrului şi originilor lui, dar mai cu seamă prima încercare de aprofundare a consecinţelor acestor origini asupra devenirii teatrului european. Fără îndoială, convulsiile istoriei şi-au avut partea lor importantă de vină. Prizonier al propriilor spaime şi resentimente, cu siguranţă atins de „microbul" succesului şi al puterii propriului său farmec, incontestabil şi sclipitor om de cultură dublat de un condei şi un talent oratoric pe măsură, Ion Marin Sadoveanu a risipit proiectul unei lucrări care, dus până la capăt, ar fi putut şi astăzi rămâne unic. Citindu-i şi recitindu-i fasciculele răzleţe, încercând să aduni ca într-un puzzle ceea ce a rămas, nu poţi decât să regreţi că o asemenea personalitate şi-a ratat poate, dincolo de apropierea de Mircea Eliade şi de icoana „Rugului aprins", propriul destin.

RĂZVAN IONESCU