Studiul de faţă îşi propune o analiză a modului cum isihasmul şi teologia luminii necreate au marcat spisitualitatea românească. Mai mulţi Părinţi ai Bisericii şi-au focalizat atenţia pe dimensiunea mistică a Schimbării la Faţă, episod paradigmatic care a avut pentru ei nu doar o semnificaţie teoretică cât existenţială. Luminile isihasmului şi ale Taborului, exprimate magistral în viaţa şi învăţătura sfinţilor Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama şi a altor monahi athoniţi, au constituit pentru români o pregătire şi un reazem pentru provocările majore ale istoriei. Evoluţia spirituală şi politică a românilor s-a situat de timpuriu în zarea duhovnicească a isihasmului. Monahismul românesc apare în istorie ca unul prin excelenţă isihast, centrat în jurul tainei Schimbării la Faţă. De altfel, majoritatea schiturilor de pe înălţimi aveau ca hram sărbătoarea de la 6 august. Spiritualitatea românească a punctat de-a lungul timpului câteva momente cu o amprentă isihastă precisă: în secolul 18, paisianismul, fenomen spiritual unic, cu reverberaţii în întreg Răsăritul ortodox; în secolul 20 se poate observa o întoarcere la mistică, devenită disciplină în Facultăţile de Teologie. Protagoniştii acestui fenomen au fost Nichifor Crainic şi Părintele Dumitru Stăniloae, cel din urmă remarcat prin redescoperirea teologiei palamite şi prin publicarea în 12 volume a Filocaliei. Comunismul a reuşit în România să stingă aproape de tot lumina taborică. Au rămas vizibile doar câteva pâlpâiri, şi aici ar fi de amintit mişcarea Rugul Aprins.

IOAN I. ICĂ JR., IUSTIN MARCHIŞ