Influenţa pe care a exercitat-o factorul politic asupra vieţii religioase de-a lungul timpului este binecunoscută. În perioada când lumea a fost împărţită în două lagăre angrenate într-o intensă confruntare ideologică şi geopolitică cunoscută sub numele de Războiul Rece, încercările de manipulare a religiei şi a cultelor religioase pentru slujirea unor interese politice a atins culmi greu de bănuit. Atât lagărul comunist, cât şi „lumea liberă" s-au acuzat reciproc de încălcarea drepturilor şi libertăţilor religioase, aceasta în timp ce fiecare parte a intervenit masiv în viaţa cultelor religioase aflate în zona proprie de dominaţie. Evident, presiunea a fost mult mai mare în lagărul comunist, însă şi Occidentul a făcut abuzuri ale căror consecinţe nefericite se manifestă şi azi.

            În cazul concret al Bisericii Ortodoxe Române, aceasta s-a văzut văduvită de jurisdicţia asupra comunităţilor româneşti de dincolo de Cortina de Fier, sub pretextul că la Bucureşti funcţionează un Sinod supus Kremlinului. Pentru ca diaspora românească să fie ferită de influenţa „Sovrompatriarhiei" române, s-au căutat soluţii pentru înfiinţarea unei Biserici Ortodoxe Române „libere", fapt care s-a produs cel mai adesea cu încălcarea canoanelor. Articolul de faţă urmăreşte evoluţia organizării bisericeşti a românilor din „lumea liberă" în primele decenii ale Războiului Rece, insistând pe activitatea remarcabilă a mitropolitului Visarion Puiu, care, cu consecvenţă, a apărat, dincolo de interesele politice, principiile canonice, afirmând limpede că românii ortodocşi de pretutindeni trebuie să se afle sub o singură jurisdicţie: cea a Patriarhiei Române.

GEORGE ENACHE