Opera cinematografică a eminentului regizor rus Andrei Tarkovski, precum şi exprimările sale directe, făcute în scris sau în interviuri, sunt privite prin prisma celei de a doua virtuţi teologice: Nădejdea.

Ceea ce unii văd la Tarkovski ca încrâncenare şi disperare nu este de fapt decât expresia unei îngrijorări compătimitoare, care provine în principal din dezechilibrul pe care-l constată în lumea contemporană între progresul material fără precedent şi criza spirituală mai gravă ca oricând. Această stare maladivă îl conduce pe omul zilelor noastre spre o prăpastie existenţială, caracterizată între altele de o împuţinare dramatică a credinţei şi de lipsa comunicării prin iubire. Însă, această îngrijorare este însoţită totdeauna la Andrei Tarkovski de o purtare de grijă pentru lumea timpului său, de asumarea unei responsabilităţi în legătură cu aflarea unor căi de a ieşi la bun liman, îndeosebi prin ancorarea într-o credinţă bine întemeiată, rodind în iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de aproapele.

Componenta nădăjduitoare a operei tarkovskiene este probată de unele semne clare, prezente atât la el însuşi, cât şi la personajele sale principale: credinţa în nemurire, existenţa unui ideal pentru care merită să lupţi întru împlinire, dorinţa de a crea în asemănare cu Dumnezeu-Creatorul, Căutarea permanentă, îndeosebi căutarea mântuirii, a întâlnirii cu Dumnezeu. Toate acestea presupun adesea suferinţa, după modelul lui pătimirii lui Hristos.

Lucrurile sunt limpezi şi atunci când sunt analizate sfârşiturile filmelor lui Tarkovski, toate conducând spre o lume izbăvită, transfigurată, spre raiul recuperator. La fel de important mărturisitor este comportamentul lui Tarkovski însuşi în preajma morţii sale, când ni se înfăţişează ca om al nădejdii, având conştiinţa condiţiei sale de păcătos care însetează după însoţirea cu Dumnezeu.

Andrei Tarkovski a ars ca un om al muncii şi al slujirii. Filmele sale nu sunt disperate, dimpotrivă, arta sa, deşi extrem de dramatică, este o artă a nădejdii. Ele aduc bucurie şi pun omul în starea de a se întreba în legătură cu rostul său pe lume şi de a-şi căuta, ca răspuns, valorificarea condiţiei înalte de fiinţă cu precădere spirituală, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acest lucru este dovedit şi de urmările pozitive ale filmelor sale asupra celor care le văd (între altele, un criminal care spune că niciodată nu va mai ucide, un om care renunţă să se mai sinucidă etc.).  Într-un interviu, el face această afirmaţie extraordinară: „Oamenii s-au născut întru nădejde"! Şi atunci apare cât se poate de firească mărturisirea pe care o aduce într-o altă convorbire, mărturisire care arată crezul său artistic profund creştin: „o operă de artă (...) trebuie să aibă o semnificaţie spirituală pozitivă, să fie purtătoare de nădejde şi de credinţă".

COSTION NICOLESCU