Ca în cazul covârşitoarei majorităţi a apariţiilor editurii Deisis, şi acest volum e prefaţat de un bogat şi revelator studiu introductiv al diaconului profesor Ioan I. Ică jr, intitulat „Un benedictin francez şi o istorie profetică a teologiei Bisericii pentru mileniul III" (pp. 5-26), în care este prezentată figura autorului, a mediului monastic în care s-a format şi trăieşte acesta, abaţia La Pierre-qui-vire din sudul Franţei, ca şi conţinutul principalelor sale lucrări şi preocupări teologice care au stat la baza celor două cărţi apărute în franceză şi care formează conţinutul prezentului tom: pe de-o parte Histoire théologique de l`Église catholique. Itineraire et formes de la théologie (Cogitatio fidei 179), Cerf, Paris, 1994, 475 p., iar pe de altă parte La Sagesse et la Prophétie. Modeles théologiques, Cerf, Paris, 1999, 142 p. Fiecare capitol principal al cărţii este urmat de o scurtă bibliografie esenţială pentru aspectele vizate, deosebit de utilă doritorilor de aprofundare a temelor abordate.

Pornind de la convingerea că „itinerarul teologic al Bisericii Catolice e un element major al culturii occidentale", cu care s-a şi identificat masiv odinioară, nădejdea ascunsă a autorului acestei cărţi ar fi ca ea „să depăşească puţin frontierele cititorilor catolici şi chiar creştini" (p. 31). Cu nedisimulată modestie, autorul îşi auto-defineşte tipul demersului „un eseu critic" şi „stimulativ", „o istorie" (alăturabilă altora posibile) care, fără a fi „riguroasă", „depăşeşte adeseori atât teologia propriu-zisă, cât şi catolicismul: cu toate acestea, punctul de vedere plecând de la care şi în funcţie de care e scris totul e teologia catolică, căreia i-am consacrat o mare parte din viaţa mea şi în a cărei utilitate, pentru evanghelizare şi dialog, cred profund". În nota la care trimite acest pasaj, Ghislain Lafont afirmă: „ceea ce vreau să spun este că în lucrarea mea celelalte teologii, ortodoxe şi reformate, nu intră decât «indirect», atunci când întâlnesc teologiile catolice. E o limită suplimentară a lucrării mele; sunt foarte conştient de ea, dar n-aveam competenţa necesară pentru a-mi extinde tema la ansamblul teologiei creştine" (p. 29). Iată în continuare mărturia părintelui diacon Ioan Ică jr referitoare la motivaţia profundă care a stat la baza excluderii din titlul ediţiei româneşti a atributului „catolică" ataşat Bisericii în titlul ediţiei originale franţuzeşti: „Am renunţat în traducerea titlului la acest determinant din mai multe motive: o dată pentru că el nu are aici un sens metafizic-confesionalist polemic; în al doilea rând, pentru că «formele» şi «modelele» teologiei Bisericii nu se acoperă cu limitele confesionale ale Bisericilor creştine, ci le transgresează în mod evident (de exemplu, teologiile Unului se regăsesc atât în Răsărit, cât şi în Occident, iar teologii ale Crucii există şi în catolicism şi protestantism); iar în al treilea rând, pentru că, divizate dogmatic şi confesional, Bisericile creştine au avut (chiar dacă cu viteze şi accente diferite) un «itinerar» temporal comun şi vor avea în mod sigur în epoca unificării planetare şi a globalizării un «destin» comun şi «probleme» comune" (p. 19).

În prima parte a cărţii este vizat aşadar „itinerarul" diacronic sau istoric al Bisericii, începând cu partimoniul comun Occidentului şi Răsăritului, de la „teologia biblică a începuturilor", trecând prin provocările gnozei, ale ideologiei imperiale şi până la înfruntarea metafizicilor panteiste şi raţionaliste de tip arian (cf. pp. 61-80). Urmează o parte comparativă a dezvoltării teologiei în Apus şi în Orient (pp. 80-98), şi schiţarea trăsăturilor Evului Mediu bisericesc (pp. 105-135), urmat de o modernitate prematură între anii 1153-1334 (pp. 139-190), şi apoi de modernitatea propriu-zisă, caracterizată de distanţare şi reconciliere (pp. 197-247). Punerea în prim plan a raţionalului şi a iraţionalului, din 1789 până în prezent, este abordată având în vedere îndeosebi idealismul german, filosofia lui Hegel, Marx şi Freud (pp. 251-292) iar „întoarcerea teologiei", din 1878 până azi, este analizată pornind de la sesizarea şi valorificarea unor teme fundamentale pentru Biserică, reflectate în documentele celor două Concilii de la Vatican (pp. 297-328).

Cea de-a doua parte a cărţii reprezintă o radiografiere de tip sistematic a unor „forme" teologice distinctive şi sincronice care, cu variaţii semnificative în substanţa lor, se regăsesc în toate epocile: „unul, fiinţa şi răul" (pp. 341-362), „răul, timpul şi comuniunea" (pp. 363-386). Partea finală pune în evidenţă „registrele fundamentale ale discursului teologic: profeţia şi înţelepciunea" (pp. 399-402), făcând apel la „moştenirea trecutului" (pp. 403-441) şi „sarcina prezentului: întoarcerea profeţiei" (pp. 443-472).

În linii mari, lucrarea benedictinului Lafont constituie un exemplu de raportare lucidă şi nu rareori auto-critică la propria tradiţie teologică, preponderent occidentală dar cu largi ecouri ecumenice. Pentru cititorul român, confruntat masiv în ultimul timp, în urma schimbărilor politice şi sociale prin care trece ţara noastră, cu forme culturale de gândire şi tipare de mentalitate aparţinând în principal civilizaţiei occidentale, această carte poate deveni un binevenit antidot benedictin la viruşi occidentali care ne pot afecta profund şi iremediabil propriul spaţiu vital, un exerciţiu al recuperării prin înstrăinare şi al recompunerii prin relaţionare cu exterioritatea, adică un reper fundamental în eforturile de înţelegere avizată a propriei tradiţii culturale şi bisericeşti.

FLORIN-CĂTĂLIN GHIŢ