Ca proiect politic, noua configuraţie a Europei - având la bază decenii de strategii şi acte preparative minuţios gândite - e receptată pe plan mondial ca o super-putere. Aflată într-un proces constant de expansiune, graţie aderării unor state proaspăt ieşite de sub „cortina de fier", UE reprezintă încă un „pământ al făgăduinţei" pentru restul statelor din Est sau din Balcani, marcate, în opinia responsabililor europeni, de subdezvoltare şi deficit democratic. Pe cât de reuşit pare, din punct de vedere economic sau social, acest gigant demers geo-politic, pe atât de inconsistent spiritual se dovedeşte, în pofida unor constante eforturi din partea confesiunilor bătrânului continent. Secularizarea pare un fenomen generalizat; religia părăseşte sfera publică şi nu mai e agreată ca un fapt eclesial, instituţional, ci, dimpotrivă, cantonată în plan exclusiv privat. În acest nou context, Bisericile se văd nevoite să militeze pentru un creştinism al noii Europe. E şi tema acestui volum de reflecţii şi analize propuse publicului românesc de prestigioşi bursieri ai Colegiului Noua Europă, preocupaţi de „problematica religioasă a Europei de astăzi" (p. 5).

Continentul nostru este afectat de „criza unei identităţi care nu mai reuşeşte să însufleţească, pentru că şi-a pierdut ea însăşi «sufletul»" (p. 20), opinează Teodor Baconsky într-un amplu studiu (Europa creştină. Metoda cut&paste). Suntem prizonierii unui timp dominat de individualism şi opacitate metafizică (p. 20), stare de lucruri amplificată şi de situaţia scandaloasă a rupturilor confesionale. De aici „o foarte corozivă cultură a dispreţului intolerant" (p. 21). Criza valorilor, apatia religioasă, lipsa de impact a comandamentelor evanghelice, acestea şi efectele lor pot fi soluţionate printr-un exerciţiu anamnetic: nu trebuie să uităm că „Europa este creştină înaintea oricărui alt continent" (p. 15). Deşi discreditate ca promotoare ale unei direcţii conservatoare, Bisericile Europei pot deveni actori principali în conturarea unei noi viziuni europene, reclădită pe fundamentele credinţei creştine. Deciziile, e adevărat, aparţin factorilor politici. Bisericile pot însă iniţia dezbateri, pot sugera acţiuni, se pot constitui într-un ferment social şi religios. Baconsky acuză Ortodoxia răsăriteană de autism moral, de dogmatism exterior, de incapacitatea articulării „unui proiect european pe temelia unei teologii politice de inspiraţie creştină" (p. 34). Ortodoxia răsăriteană se complace încă într-o atitudine defensivă, reacţionară. Autorul proclamă ca imperativ: reevanghelizarea Europei, operând cu câteva sintagme generoase: stare de spirit luminoasă, cultivarea diversităţii, reconciliere inteligentă cu modernitatea, ecumenism etc. Creştinismul posedă capacitatea de a insemina adevărul Evangheliei într-o societate ostilă, transfigurând-o, după modelul propus de Epistola către Diognet. Bisericile pot oferi un mesaj comun în măsura în care exprimă o viziune unitară. Dialogul interconfesional încearcă depăşirea unor bariere insurmontabile. Câţiva din autorii acestui volum iau în discuţie legitimitatea ecumenismului. Acesta, crede Baconsky, se pierde în „proceduri oarecum inconsistente" (p. 48), fără urmări practice, precum acceptarea intercomuniunii sau a ospitalităţii liturgice (p. 47) (judecăţi destul de superficiale, considerăm, şi neacoperite teologic). Din studiu se desprinde o concluzie clară: „Europa nu va fi una decât dacă diviziunile confesionale vor trece într-o unitate spirituală validă" (p. 50).

Text dens ca informaţii şi beneficiind de consistente analize, studiul Părintelui Ioan I. Ică jr (Perspective comparate asupra reformei Bisericii în Europa secolului XX) pune în oglindă cele două mari tradiţii ale Europei creştine, Apusul catolic şi Răsăritul ortodox, din perspectiva confruntării cu modernitatea şi a reformelor iniţiate la nivel instituţional şi de mentalitate. Revendicându-şi originile în creştinismul bizantin, Ortodoxia răsăriteană, crede Părintele Ică jr, a exprimat timp de secole o viziune arhaizantă, caracterizată de conservatorism dogmatic şi liturgic, neîncredere faţă de gândirea filosofică şi orice fel de schimbare, izolaţionism defensiv etc. (p. 63). Coliziunea cu modernitatea a fost iminentă, iar consecinţele diferite, în funcţie de naţiunile componente ale Ortodoxiei universale. Autorul ia ca studiu de caz Rusia, intrată, prin politica lui Petru I, într-o epocă de profunde schimbări de orientare iluministă. Secolul XIX găseşte Ortodoxia rusă în plină efervescenţă spirituală şi culturală, mulţumită unor monahi luminaţi, clerici cultivaţi şi filosofi religioşi (p. 68). Debutul secolului XX e marcat pe plan local de un eveniment de răsunet, Soborul din 1917-1918, „veritabil Conciliu Vatican II ortodox" ce „atestă vitalitatea ortodoxiei ruse de la sfârşitul secolului al XIX-lea, capacitatea ei de a răspunde creator provocărilor timpului" (p. 79). Discuţiile s-au purtat pe marginea reformei instituţiilor Bisericii. Secolul XX punctează, de asemenea, mai multe conferinţe panortodoxe gândite să creioneze o viziune comună. Întâlnirile doreau să propună „măsuri practice de reformă liturgică şi disciplinară care să adapteze ortodoxia la modernitate" (p. 81). Toate aceste eforturi, crede autorul nostru, s-au dovedit insuficiente şi chiar zadarnice: „mentalitatea generală la nivelul ierarhiei şi al credincioşilor ortodocşi e una arhaizantă, imobilă, defensivă, izolaţionistă şi particularistă" (p. 87). Ortodoxia nu a reuşit să exprime o figură socială credibilă şi dinamică. La rândul lui, catolicismul, în pofida unei autentice înnoiri teologice, în pofida unei deschideri surprinzătoare prin Conciliul II Vatican, nu a oferit decât o reformă întârziată şi neterminată.

Bogdan Tătaru-Cazaban problematizează acutele implicaţii ale sciziunii confesionale dintre Apus şi Răsărit, cu speranţa unei vindecări în lumina recentelor apropieri dintre ortodoxie şi catolicism, conturate promiţător acum câteva decenii. Studiul său (O perspectivă răsăriteană asupra unităţii Bisericii: Andrei Scrima şi dialogul dintre Constantinopol şi Roma) ia în discuţie istoria schismei şi tentativele de unire, restaurarea unităţii primului mileniu fiind posibilă printr-o asumare interioară a alterităţii. Andrei Scrima, artizan al împăcării şi reper, pentru autor, al unui ecumenism de profunzime, discută raportul dintre ortodoxie şi catolicism în termenii complementarităţii: aceste două mari confesiuni sunt cele două moduri ale aceleiaşi moşteniri apostolice (p. 138). Unitatea, ca fapt latent şi de substrat, trebuie doar actualizată. Refacerea comuniunii se poate întrezării pe fundalul unui „ecumenism al contemplativilor" (p. 142), fiind, în primul rând, o chestiune de viaţă spirituală. Enunţuri cuceritoare, dar, considerăm, diluate ca afirmaţie teologică. Contemplativii răsăriteni, marii Părinţi, n-au disociat între iubire şi adevăr, pentru că, constată şi autorul, „ceea ce repugnă maximal unui ortodox... este relativismul doctrinar" (p. 145).

Cu studiul Elenei Ştefoi (Biserica Ortodoxă Română după comunism. Imagini, practici, opţiuni) păşim abrupt în realitatea imediată, prin trimiterile reci la jocurile electorale interne „binecuvântate" de Biserică, la imaginea Bisericii în presa naţională, la evoluţia raporturilor dintre stat şi Biserică. Nereformată şi cu nostalgii paseiste, aceasta din urmă apare preponderent într-o lumină defavorabilă. Numitorul comun pe care sunt aşezate analizele autoarei îl reprezintă tranziţia, ca timp al tatonării şi al definirii. Comentatorii apreciază că „BOR s-a distanţat de alte Biserici Ortodoxe din Balcani, deschizând calea integrării europene a României" (p. 189); un pas important în această direcţie îl constituie vizita Papei în ţara noastră.

Textul Ancăi Manolescu expune viziunea hermeneutică a unui mare artist contemporan (Prospeţimea teologică a muzeografiei lui Horia Bernea), focalizat pe „arheologia" unităţii europene din perspectiva antropologiei rurale. „El considera că lumea ţărănească e unul dintre depozitarii fiabili ai memoriei europene; că acolo se păstrează un (sub)strat cultural fundamental, în care unitatea predomină asupra unor inerente diferenţieri geo-culturale şi asupra viitoarelor fracturi europene" (p. 209). De aici un demers muzeistic original, prin expresia lui teologică şi poetică. Întreprinderea lui Horia Bernea, apreciată la superlativ şi premiată peste hotare, se constituie într-un veritabil „muzeu-operă-de-artă" (p. 245), fiind asumat de artist drept „act militant" (p. 272).

În fine, volumul de faţă se încheie prin studiul lui Radu Carp (Stat, Biserică, cetăţean - în căutarea unui model european al religiilor), care atestă competenţa unui politolog perfect familiarizat cu problematica europeană. În opinia sa, „diminuarea penetrării sociale a creştinismului nu trebuie interpretată ca fiind semnul sfârşitului importanţei religiei în societăţile contemporane" (p. 291). În tot mai multe medii e proclamată ca ireversibilă întoarcerea la religie. În acest nou context, natura relaţiilor stat-Biserică trebuie să depăşească planul restrictiv al unei logici naţionale. Se întrevede apariţia unui model comun european (p. 295). Identitatea religioasă europeană se conturează pornind de la pluralitatea religiilor şi a culturii (p. 296). „Europa de azi nu se identifică cu creştinismul", constată autorul (p. 303). Totuşi, de ani buni, Bisericile şi confesiunile au devenit un important partener de dialog cu instituţiile europene. Reprezentarea lor la Bruxelles, activitatea în nenumărate comisii, desele întâlniri sunt motivate de argumentarea şi promovarea unor valori europene în strânsă legătură cu adevărul creştin.

În concluzie, UE va deveni cu adevărat un proiect bine articulat şi viabil în măsura în care, dincolo de aspectul politic, economic sau social, va lua în calcul, de-o manieră mult mai serioasă, componenta religioasă. Pluralitatea religiilor sau a opţiunilor interioare nu va obtura niciodată primatul creştinismului, realitate de la care Europa îşi revendică, indiscutabil, originile. Această idee străbate constant şi din paginile volumului de faţă.

CĂTĂLIN PĂLIMARU