Europa şi Biserica

Uniune sau comuniune?

Răzvan Bucuroiu

O vorbă căreia i se atribuie „tâlc" şi care este strecurată insidios între umorul vulgar şi concupiscenţa difuză, stipulează (detest acest cuvânt, dar „dă bine" în context) faptul că prostituţia este cea mai veche meserie a planetei. Şi vă rog să observaţi că acest agasant „adevăr" - reluat cu obstinaţie de fiecare dată când se dezbate tema legiferării prostituţiei, ori cu ocazia vreunui comentariu care eludează vina unei femei „prinse în fapt" - nu pare deloc să-şi epuizeze cariera de cimilitură de mare succes. Inteligenţa mediocră a plaisir-iştilor a împins limitele profesionale ale curvăsăriei până la facerea lumii, ce mai, la o aruncătură de băţ de... Big Bang! Dovezi palpabile despre obârşia omului şi începuturile civilizaţiei lui enigmatice, avem - nu avem, găsim - nu găsim. Îndoielile şi controversele ştiinţifice planează şi astăzi asupra originilor speciilor „vecine" cu omul, asupra sfâşietoarei disjuncţii în ceţurile erelor geologice dintre homo erectus şi homo sapiens. Însă nimic nu provoacă atâtea delicii mentale - şi certitudini! - ca acest gând: prostituţia - cea dintâi meserie a planetei! Unde mai pui că adevărul acesta, o dată exprimat, uniformizează eficient istoria morală a omului, făcându-l parcă mai simpatic pe primitiv în pornirile lui înspre devălmăşia sexuală, şi livrându-ne scuze antropologice nouă, celor de astăzi, pentru anumite extravaganţe comportamentale.

Cu bucurie, mă văd „silit" să repun lucrurile în ordine. Nu, dragii mei, prima meserie a omului nu a fost prostituţia, pentru că omul nu ar mai fi putut niciodată sparge cercul condiţionărilor carnale. Mai exact, unde abundă sexul - oricum, oricând, cu oricine - dispare duhul. Dispare frumuseţea sănătoasă a lumii, savoarea şi parfumul ei subtil, eleganţa şi nobleţei ei. Şi atunci chiar nimic nu ar mai fi fost posibil pentru noi, cei de astăzi...

Şi iarăşi, să nu uităm că atunci, în zorii umanităţii, exact înainte de Potop, „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Dar Domnul a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup»" (Fc 6, 2-3). Câtă amărăciune, ce dezamăgire în aceste cuvinte ale lui Dumnezeu... Din nou, puţin mai jos, Biblia ne spune că: „Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse de silnicii. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea lui pe pământ" (Fc 6, 11-12). Indubitabil, atunci când Domnul a privit spre pământeni şi a constatat că trupul lor era stricat, a amendat implicit şi efectele prostituţiei, ca pe o expresie a decăderii umane de pe „raftul" de proiect bun, care a şi încheiat Facerea. Consecinţa dezgustului manifestat de Creator? Viaţa aceea - dusă numai în trupuri - a fost ştearsă de pe faţa pământului! Culmea, fără regrete exprimate verbal, exceptând căinţa faţă de propria acţiune: „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ" (Fc 6, 6). Iată unde l-a împins pe Însuşi Atoateţiitorul nesăbuinţa primilor oameni, care descoperiseră freamătul ludic al trupului şi infinitele lui posibilităţi de amorsare a plăcerii...

Mai poate fi plauzibilă „teoria" că prostituţia este cea mai veche profesie de pe pământ? Categoric, nu. Atunci care poate fi acreditată ca fiind „mama" tuturor meseriilor? Răspunsul îl aflăm tot în Cartea Facerii. Exegeza Sfinţilor Părinţi spune că Adam, în Rai, trăia o stare de perpetuă contemplare. Stăpânea prin cuvânt regnul animal - numind vieţuitoarele pământului; avea acces la cunoaşterea folositoare - mâncând din toţi pomii Edenului; vorbea cu Dumnezeu direct, în „răcoarea serii". Se ruga toată ziua. Co-liturghisea cu întreaga Creaţie. Îl adora pe Dumnezeu. Raiul era pentru om biserică - prima biserică a fost una de verdeaţă! Nimic din zbaterea însângerată a vânătorului, nici urmă de efort în a munci pământul, nu dovezi de trudă în a frământa lutul, în a înjgheba obiecte casnice, vestimentare, arme, unelte ş. cl., pentru că nu avea casă, gospodărie - în sensul celei de acum.

Aşadar, e limpede pentru oricine: Adam, fiind liber şi cu totul înduhovnicit, avea meseria de preot...

Recapitulăm: Adam - primul om - a fost primul preot. Aşadar, prima meserie, cea originară, a fost cea de sacerdot. Extinzând raţionamentul, putem spune că altarul acestei prime acţiuni spirituale în aer liber a fost grădina Raiului, iar de aici rezultă că prima instituţie organizată a planetei a fost Biserica. Cea mai veche, adică exact atât de veche cât a fost şi dorinţa omului de a se ruga, dar şi de a şti că ruga-i este ascultată. Mai precis, că acţiunea lui are eficienţă, că se poate ruga „profesional", iar ulterior - prin intercesori abilitaţi prin puterea harului.

Fiind cea mai veche instituţie, este şi cea mai avansată în a discerne semnele vremurilor, fiind permanent în răspăr cu ele. Know-how-ul folosit de mii de ani? Duhul profetic şi harul revărsat după Cincizecime. Acreditată ca o instituţie care are ca obiect de activitate veşnicia, este limpede că mersul linear, monoton şi previzibil al lumii, istoria ei plină de determinisme provocate, nu este pe potriva măsurii şi anvergurii sale. Oamenii care o slujesc direct - preoţii - sunt altfel decât ceilalţi „slujbaşi". Logica după care se mişcă prin lume este cu totul alta decât a... lumii.

Toată această lungă introducere a fost necesară pentru a „ateriza" la tema articolului, care vorbeşte despre una dintre dilemele zilelor noastre: uniune vs comuniune, sau - reducând abrupt - Uniunea Europeană vs Biserica Ortodoxă. Desigur, prima întrebare este: termenii aceştia se exclud, de vreme ce plasăm un versus plin de năduf antinomic între ei?

Nu, evident, nu se exclud. Ei chiar se includ, însă numai într-un singur sens: acela în care Biserica, în înţelepciunea ei milenară, îi permite Uniunii să-şi ia tainul, dijma. Da, Uniunea Europeană cu stilul (propunerile) ei de viaţă, este ca un filtru gigantoid, care cerne creştini. Şi nu prin mucenicie, nu prin mărturisire de credinţă, nu prin prigoane, ci prin... bunăstare. Cernerea prin siguranţă & bunăstare este - trebuie s-o recunoaştem - cea mai subtilă, cea mai „organică" provocare a conştiinţei creştinului de azi. Începând de la exemple mărunte - în loc de Maslu, acum ai eficienţa concretă a poliţei de asigurări medicale; în loc de rugăciunea la vreme de călătorie, ai promptitudinea agentului de travel şi asigurările aferente, open; în loc de rugăciunile pentru copii, prin care speri să ţi se găzduiască bătrâneţile, ai confortul azilelor-sanatorii, cu circuitele lor în jurul lumii etc., etc. - mergând până la cazurile notorii de abandon religios în massă (lepădare fără voie) ale diasporei economice româneşti. Cazuri dramatice, ireversibile multe dintre ele, dar care finalmente focusează atenţia românului pe cele ce sunt, se văd, există perceptibil. Şi aici, Uniunea Europeană, prin oferta ei, excelează!

Iarăşi, luat de flama raţionamentului, trebuie să mă întorc şi să zic: Uniunea Europeană îşi face excelent treaba. Organizează lumea, o civilizează - în cheia înţelegerii sale -, o dinamizează şi o face profitabilă. O face mult mai plăcută, mai accesibilă, mai ademenitoare - mergând până la transformarea ei profundă într-un Eden ordonat, manufacturat după normele Comisiei Europene. De ce nu am învăţa şi noi, ortodocşii, aceste lucruri?

Cu riscul de a-i enerva pe unii, afirm că dacă noi, creştinii ortodocşi, atâţi câţi mai suntem, ne-am ghida exclusiv după o astfel de tehnică, am ieşi pe undeva din credinţa noastră străveche. Cum şi de ce? Pentru că L-am alunga total pe Dumnezeu din lumea noastră şi din noi înşine. I-am corecta/amenda intenţiile, I-am „lua-o înainte" cu planurile noastre. Iar pentru noi am crea o senzaţie de lume falsă, artificială, o lume-surogat. Este vorba despre eterna comparaţie pe care o facem la piaţă între roşiile de grădină (mici, dar gustoase) şi cele de seră, injectate cu zahăr şi pigment (mari, eficiente economic, dar fade). Puţină naturaleţe, puţină sălbăticie, puţină durere sau disconfort - la o adică - nu ar face lumea mai spumoasă, mai acută în senzaţii, mai vie? Nu vedeţi ce diferenţă metafizică între gazonul globalizat din faţa oricărui fast-food şi grădina „sălbatică" a unui ţăran român? (Paranteză: dar şi ce diferenţă între undele limpezi care coboară din gheţarii Alpilor elveţieni şi borhotul viiturilor de peturi, care sugrumă râurile tulburi ale României!?!)

De la apariţia creştinismului în cuprinsul neamului românesc, s-au succedat multe stăpâniri şi s-au agregat numeroase forme statale autohtone. Împăraţi, regi, voievozi, prinţi, generali, preşedinţi, dictatori - toate limbile, toate credinţele, toate sistemele, dar şi toate experimentele politice au „descălecat" aici, iar poporul le-a suportat pe fiecare, cu mai multă sau mai puţină indiferenţă. Doar Biserica Ortodoxă a rămas neschimbată, neclintită, cu aceeaşi ofertă metafizică. Chiar dacă împuţinată, chiar dacă sfâşiată, chiar dacă slăbită, discursul şi scopul ei au rămas totdeauna acelaşi: poporul care i-a fost dat spre păstrare duhovnicească.

Un analist politic occidental făcea o trecere în revistă a „termenelor de garanţie" pentru sistemele politice ale lumii actuale, în special pentru cele democratice. 50 de ani - maximum - era termenul de garanţie pentru un sistem/organizaţie cum este NATO, înainte de se reforma din temelii sau de a dispărea. Pentru UE, la fel, predicţia cu începere din acest moment nu depăşea 30-40 de ani. Or, ce înseamnă 30 de ani la nivelul celor două milenii de ortodoxie neîntreruptă?

Pe de altă parte, toate aceste sisteme politice actuale (cum este cel democratic) au rostul şi importanţa lor. Faptul că românii ortodocşi sunt chemaţi acum, după jumătate de secol de privaţiuni, ateism şi teroare politică, şi după încă 15 ani de fraudă organizată sub forma „tranziţiei", să trăiască avantajele civilizaţiei occidentale, este un lucru foarte bun. O mângâiere tardivă, o recuperare pe orizontală a unui timp istoric furat, dublate însă de angoasele eshatologice ale neîmplinirilor sufleteşti, cu scadenţă dincolo...

Din această ecuaţie bunăstare/credinţă nu se poate ieşi decât cu ochii aţintiţi pe preot, pe cel care exercită cea mai veche meserie a lumii. Cel care va şi încheia lumea - ca meseriaş - şi cel care o va prohodi, la propriu. Căci celelalte job-uri se schimbă, „se trec", apun. Profesia de preot, nu. Şi atunci dacă preotul a fost primul „administrator" al Raiului - al Bisericii sale încredinţate - şi chiar căzând de acolo a continuat să chivernisească lotul rugăciunii şi brazda concretă a pământului, de ce nu poate fi acest proto-exemplu funcţional şi astăzi? Adică, după experienţa celor câteva mii de ani scurşi de la Adam încoace, de ce nu am putea să repunem cu înţelepciune şi subtilitate rugăciunea înaintea eficienţei (atenţie: nu în locul ei!), neexcluzând-o însă pe aceasta din urmă? Căci, la drept vorbind, europenii sunt eficienţi fără să se roage (adică fără să-L întrebe pe Dumnezeu nimic), iar noi ne rugăm fără să fim eficienţi în acţiunile noastre (Îl întrebăm pe Dumnezeu, dar nu putem face mai nimic din ce ne-am propus). Soluţia este, aşadar, reîntoarcerea la vechiul sentiment dual încercat de Adam-preotul, care pe de o parte avea în inimă încă fierbinte amintirea prezenţei concrete a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte avea în faţa ochilor o lume care se cerea cucerită, adică lucrată, ca un legământ trist, dar sigur al perfecţiunii pierdute...

RĂZVAN BUCUROIU