«Geometria variabilă» a Uniunii Europene

şi argumentul religios

Răzvan Theodorescu

În ciuda împrejurării că eşuata Constituţie a Uniunii Europene refuza să recunoască rădăcinile creştine ale actualei Comunităţi de state de pe continentul nostru, în ceea ce s-a numit „geometria variabilă” a noii structuri continentale religia şi confesiunea par a fi jucat un rol de prim ordin, chiar dacă precara pregătire în materie de cultură generală a nu puţini lideri politici din Vest şi din Est îi împiedică să conştientizeze o atare realitate.

Jocurile istoriei din veacul trecut, instituind de trista amintire „cortină de fier”, au făcut ca în primul deceniu şi jumătate de existenţă a Comunităţii Europene – mai exact spus, între 1957 şi 1973 –, cele 6 state fondatoare (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), cărora li s-au adăugat alte 3 (Danemarca, Anglia, Islanda), să constituie un soi de „club” protestant şi catolic, cu ţări ce văzuseră, din secolul al XVII-lea încă, întemeierea unui capitalism exportat şi dincolo de Atlantic, în ceea ce aveau să fie curând Statele Unite ale Americii, astăzi principalul partener al majorităţii ţărilor comunitare în cadrul NATO, dar şi intrepidul concurent al Uniunii Europene pe planuri ce depăşesc, nu o dată, pe acela economic.

„Europa celor 12” realizată între 1981 şi 1986, prin adăugarea dimensiunii euromediteranene celei euroatlantice, odată cu includerea în Comunitate a Spaniei, a Portugaliei şi a Greciei va fi însemnat, cum bine se vede, o primă „breşă confesională” prin introducerea unei ţări ortodoxe în puternicul grup protestant şi catolic (evident, din raţiuni strategice în primul rând, cele ce aduseseră alături, mai înainte, în flancul meridional al NATO, două adversare iremediabile, ţara democraţiei inventate în umbra Acropolei ateniene şi ţara reformelor seculare realizate de Mustafa Kemal, numit şi Atat?rk).

Au urmat, pe rând, în 1995 şi în 2004, o «Europă a celor 15», apoi o «Europă a celor 25», cu adăugarea Austriei, Finlandei şi Suediei, apoi cu cea a fostelor ţări comuniste din spaţiul baltic şi din cel central-european (Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) şi a 2 mici state insulare mediteraniene (Malta, Cipru), întărind sensibil grupul întemeietor protestant şi catolic.

În fine, în 2007 Uniunea Europeană a înglobat şi cele 2 ţări ortodoxe ale Sud-Estului european, România şi Bulgaria care, împreună cu Grecia şi cu Ciprul, duc numărul statelor din confesiunea răsăriteană, cu aproximaţie, la un procent de puţin peste 18% din numărul total al ţărilor comunitare. Este, indiscutabil, un procent minoritar, rezultat al unei istorii continentale mai vechi şi mai recente, situaţie care trebuie să ne îndrume la o evaluare critică a viitorului imediat.

Dacă latinitatea ortodoxiei româneşti – singura ortodoxie latină şi singura latinitate ortodoxă din lume – devine, natural şi nemijlocit, puntea spirituală legând Răsăritul platonic şi idealist cu Apusul aristotelic şi platonic, voi adăuga imediat că, din punct de vedere politic, vecinătatea directă sau imediată a spaţiului bulgar şi a celui românesc cu Balcanii de Vest ortodocşi, catolici şi islamici, ca şi cu Turcia sunită, aşadar cu cele două mari zone sud-est europene atât de complicate – geopolitic, demografic, spiritual – cărora Uniunea Europeană are a le face faţă, ca şi proximitatea geografică, şi nu numai, a României mai ales faţă de Ucraina, de Republica Moldova şi de Rusia – spaţii non-comunitare a căror semnificaţie nu mai trebuie comentată –, fac din condiţia de «europaeus sive christianus» – sintagma este din Quattrocento şi aparţine umanistului Aenea Silvio Piccolomini, devenit papa Pius al II-lea –, ca şi din definirea Uniunii Europene ca un «club creştin» de către politicieni însemnaţi ai prezentului, precum belgianul Wilfried Martens sau germanul Klaus Kinkel, realităţi istorice, mai vechi şi mai noi, demne de o analiză mai adâncită din partea istoricului culturii.

Puţina înţelegere de care se bucură, în lumea politicienilor şi a diplomaţilor, locul religiei şi al confesiunii în viaţa planetei, subestimarea adevărului frapant că disputele cu substrat religios – cu urmările lor economice şi ideologice – stau la temeiul conflictelor din Orientul Apropiat, între arabi musulmani şi evrei mozaici (caz în care ar trebui să renunţăm la tautologicul termen de «antisemit», acolo unde două neamuri semite visează să se nimicească reciproc!), dar şi din Irlanda, între catolici şi protestanţi, dar şi din Africa, între animişti şi musulmani, dar şi din Caucaz, între armeni sau osetini creştini, pe de o parte, şi azeri sau inguşi islamici, pe de altă parte – ceea ce Samuel P. Huntington a semnalat cu mulţi ani în urmă, într-o lucrare ce a stârnit multă vâlvă ; discuţiile nesfârşite duse în jurul raportului dintre «etnie» şi «religie», completate cu cele în jurul conceptului francez de «stat naţional» şi al conceptului german de «naţiune culturală» («Kulturnation»); în sfârşit, verificarea eclatantă, chiar dacă pe alocuri dramatică, a ceea ce politologii de la Harvard au numit cândva «the kin country syndrome», cu prilejul crizei iugoslave, când Vaticanul şi Austria au sprijinit secesiunea croaţilor şi a slovenilor catolici, când sârbii ortodocşi au fost constant ajutaţi – ca şi astăzi – de Moscova, când musulmanii bosniaci au primit suportul Turciei, al Irakului, al Iranului şi al Arabiei Saudite sunt, totuşi, factori ce ar trebui să ne avertizeze asupra modului în care diferenţele, nu numai confesionale, ci şi religioase, ar putea modela în viitor raporturi intracomunitare ale Uniunii Europene, care nu va rămâne de acum înainte, pe cât se pare, o lume exclusiv creştină.

Am scris, în alte părţi, pe larg, despre felul în care, după opinia mea, Ortodoxia poate fi astăzi congruentă cu valori fundamentale ale Uniunii Europene, contrar unor opinii superficiale, unor prejudecăţi tradiţionale, sau, mai rău, unor afirmaţii provocatoare.

O lume care indigenează adevărul creştin la nivelul fiecărui popor, care creează, aşadar, biserici naţionale, este perfect la locul său într-o Europă a naţiunilor, după cum o lume în care Ecclesia se întemeiază pe sinodalitate, pe colegialitatea ierarhiei sale nu poate fi decât binevenită într-o Europă a democraţiei; aşijderea, o lume a ecumenismului ce răspunde din plin unei Europe a integrării, sau o lume unde laicatul joacă un rol eminent rimează întru totul cu o Europă pe cale de secularizare (aceasta pentru a nu mai adăuga că apropierile istorice dintre ortodoxie şi Islam, mai profunde decât cele ale protestantismului, spre pildă, fac din confesiunea răsăriteană un partener preţios în Europa viitoare, ce se va deschide obligatoriu spre credincioşii Profetului).

De la Max Weber încă, sociologia religiilor ne-a învăţat câte ceva despre raportul economiei cu credinţele, mai exact spus cu confesiunile, pornind de la adevărul exemplar al legăturii protestantismului cu capitalismul (şi care, până de curând, se verifica prin împrejurarea că, timp de decenii, primele 6 ţări ale Naţiunilor Unite, în ordinea venitului «per capita», erau exclusiv protestante, ca şi prin faptul că ierarhia economică: protestanţi – catolici – ortodocşi – musulmani – hinduşi – pare a fi un adevăr indubitabil, dacă exceptăm, evident, cele două cazuri mai curând artificiale, cel al Luxemburgului catolic plin de bănci, şi cel, islamic, al Emiratelor Arabe pline de petrol…).

Uniunea Europeană de astăzi confirmă din plin nu atât teoria lui Weber, cât mai ales ceea ce putem socoti extensiunea sa spre cazuri din Sudul şi Răsăritul continentului, dacă ne amintim, spre pildă – cu datele pe care le-am avut la îndemână pentru anul 2004 –, că Produsul Intern Brut (PIB) al Danemarcei luterane se afla la peste 32.000 de dolari, cel al Spaniei catolice la 14.800 de dolari, iar cel al Greciei ortodoxe la puţin peste 12.000 de dolari (amintesc doar că România se plasa, atunci, la 1470 de dolari!).

Adevărul aserţiunii weberiene şi al prelungirilor sale meridionale şi orientale se verifică însă şi cu datele foarte speciale referitoare, de exemplu, la salariul mediu pe locuitor, din fostele ţări comuniste, comunitare şi extra-comunitare (datele sunt relativ recente).

În primul grup, cel pe care l-am numi aparţinător de «Mitteleuropa» – spre a folosi conceptul drag unui Friederich Naumann acum aproape un secol –, intră state protestante şi catolice, cândva mai industrializate, precum Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Croaţia, Slovenia, Letonia, Estonia; în cel de al doilea grup, cu salariul inferior valoric, intră ţări precumpănitor ortodoxe, unele cu comunităţi islamice notabile – România, Bulgaria, Republica Moldova, Bosnia, Serbia şi Rusia (al treilea grup este format numai din Albania majoritar islamică, din pricini ce nu mai trebuie comentate).

Greu ar fi să găsim, pentru judecarea locului religiei şi al confesiunii în cristalizarea, extinderea şi posibilul viitor al Uniunii Europene, pentru relaţiile sale cu o vecinătate imediată, argumente mai percutante decât cele de natură economică. Ele depăşesc, ca impact, pe cele ale spiritualului, ale ideologicului sau, dacă vreţi, le face mai uşor de înţeles pentru toată lumea, deci şi pentru politicieni. Asupra tuturor acestor realităţi vă invit să reflectăm împreună astăzi, pentru a le putea înţelege mâine şi a nu le deplânge prea tare poimâine.

RĂZVAN THEODORESCU