Poezia lui George Coşbuc, în a doua jumătate a secolului XIX, se evidenţiază prin deschideri fundamentale. Coşbuc realizează un act de sincronism european absolut necesar: alinierea poeziei noastre la tendinţa general-europeană de a considera satul şi ţăranul leagănul virtuţilor spirituale ale unui neam, insistând pe anumite trăsături etnografice şi folclorice, înţelese ca elemente de identificare şi recomandare a unui neam. Alături de alţi scriitori, Coşbuc se înscrie într-o confrerie de descoperire a valorilor umaniste ale satului românesc şi de transformare a lor în valori emblematice pentru etnicitate. Poezia îl arată pe Coşbuc pătruns de religiozitatea îndătinată a omului din popor. Câteva poezii semnate de el transpun în limbaj liric o serie de consideraţii filosofice şi religioase privitoare la raporturile omului cu divinitatea. Lirica creştin-religioasă a poetului se adresează şi copiilor cu scopul ca aceştia să se pătrundă de ideea unei divinităţi ocrotitoare. Fenomenele naturii hărăzite şi create de Dumnezeu spre a îndrepta oamenii, spre a-i pedepsi sau bucura pentru faptele lor, armonia naturii, sunt aspecte care transpar din lirica lui Coşbuc.

MIRCEA POPA