Evoluţia spirituală a lui Nicolae Steinhardt (1912-1989) este profund şi decisiv condiţionată de existenţa în istorie. Mecanismul impersonal şi supraindividual al istoriei (ca sumă de consecinţe ale deciziilor politice şi ideologiilor) direcţionează destinul individual, angrenîndu-l fie spre dezintegrare şi eşec, fie spre izbîndă şi identificare spirituală.

Modul particular de înţelegere a istoriei, libertăţii, fericirii, creştinismului, românismului, monahismului, literaturii este condiţionat, la Nicolae Steinhardt, de factorii supraindividuali: istorie - dacă se face o raportare la coordonate raţional-cronologice, destin - dacă se face o raportare la coordonata supraraţional-religioasă. Convertirea la ortodoxism, prin botez asumat, are loc în condiţii explicabile „istoric". Descoperirea identităţii spirituale prin raportarea la membrii generaţiei interbelice are loc ca revelaţie condiţionată istoric. Apariţiile editoriale între anii 1976-1988 sînt condiţionate de cenzură ca factor istoric. Corespondenţa purtată cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Lucian Boz îşi datorează intensitatea şi conţinutul aceluiaşi factor istoric stimulator de „anticorpi" spirituali.

Înţelegerea operei lui Nicolae Steinhardt, atît de variată, ramificată şi nesistematică (deci liberă), nu se poate face decît prin contextualizare istorică. Memorialistica, hermeneutica literară şi eseistica religioasă îşi află cheia în mobilitatea spirituală obţinută prin contact făţiş cu istoria.

IRINA CIOBOTARU