În dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Pannenberg propune cinci posibile teme care pot constitui adevărate interfeţe în acest dialog. O primă temă este cea a legăturii dintre inerţie şi conservarea dumnezeiască. A doua temă ce poate ridica anumite abordări interdisciplinare se referă la contingenţa lumii. A treia întrebare pe care o ridică Pannenberg este cea care leagă Biblia de biologia modernă în problema originii vieţii. Un al patrulea subiect posibil să fie tratat interdisciplinar este relaţia dintre eternitate şi continuumul spatiu-timp. O a cincea posibilă interfaţă între teologie şi ştiinţă este vazută de Pannenberg în legătura dintre viziunea eshatologică creştină asupra lumii şi finalitatea universului afirmată de ştiinţa contemporană.

Primatul experienţei în epistemologia teologică nu înlătură raţionalitatea ei. Cunoaşterea lui Dumnezeu este raţională, nu iraţională, însă raţiunea umană este valorificată şi sublimată în actul experienţei duhovniceşti. Raţiunea exprimă în mod coerent, în măsura posibilităţilor conţinutul experienţei în actul cunoaşterii. Conceptele teologice nu sunt închise, ci deschise experienţei vii, capabile să redea o trăire şi nu doar să descrie calitaţile unui obiect. În timp ce conceptele închise ale ştiinţei acoperă fragmente ale realităţii, conceptele din teologie sunt deschise către Dumnezeu.

Revelaţia creştină este înrădăcinată în eshatologie, ea se desfăşoară sub semnul promisiunilor şi a implinirilor lui Dumnezeu. Revelaţia are o dimensiune eshatologică prin faptul că prezintă istoria mântuirii ca o desfăşurare a relaţiilor concrete între Dumnezeu şi lume, în care speranţa dată de puterea Învierii Mântuitorului ne înrădăcinează într-o existenţa ce nu se limitează doar la ceea ce vedem. Din acest punct de vedere, cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate fi redusă la o componenta naturalistă prin care taina Revelaţiei să fie explicitată printr-o gândire autonomă faţă de experienţa eclesială.

ADRIAN LEMENI