Eseul de faţă e scris de autor pe marginea expoziţiei „Lucrarea celor şapte zile pentru ziua a opta", organizată în Italia (la Roam, Veneţia, Pisa) de Doina Mihăilescu împreună cu pictorul George Mircea. Autorul propune o meditaţie pe marginea picturii Doinei Mihăilescu al cărei subiect în reprezintă acum stâlpnicii. Stâlpnicii Doinei Mihăilescu sunt singurătate, sunt verticalitate care conferă fecunditate, prin accentul său masculin, virtuţilor propriu-zis paradisiace. Stâlpul e sanctuar a duhurilor stră-bune iar iar stâlpnicul e preot al Frumuseţii şi al Luminii. Stâlpnicii trăiesc limita, convertesc tragicul în sublim. Totalitatea imaginilor create de Doina Mihăilescu, pornind de la icoană, devin interpretare a lumii bizantine. În plan strict tipologic şi morfologic, aceasta  operează trecerea de la simbolismul metafizic (al Luminii increate) la alegorismul biblic şi patristic (stâlpnicii). Creaţiile ei au arătat un mod de a înţelege că şi pictura poate fi, pentru cel ce o face, purtătoare a ordinii mântuirii.

OLIV MIRCEA