Eseul de faţă îşi propune o analiză a sacrului în opera poetică a lui Mihai Eminescu. Autoarea asociază difuzarea sacrului în miezul imaginarului poetic eminescian întocmai după tiparele avertismentului lui Rudolf Otto care, vorbind despre mijloacele ce permit reprezentarea numinosului în artă, sugera că „...nu există, la noi, în Occident, decât două. Şi, fapt semnificativ, chiar şi acestea sunt, amândouă, negative. Ele sunt: întunericul şi tăcerea" şi, în plus, „Pe lângă tăcere şi întuneric, arta orientală cunoaşte şi un al treilea mijloc de a produce o impresie numinoasă puternică: golul şi golul întins" (Sacrul. Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul, În româneşte de Ioan Milea, Editura Dacia, Cluj, 1992, p. 92). Exact acestea sunt, pe toată suprafaţa operei eminesciene, valorile semantice  care vestesc aşezarea în sacru şi instituie sentimentul de protecţie, de evadare de sub incidenţa profanului. La o analiză de profunzime a întregului operei eminesciene, se va observa că imaginarul poetic găzduieşte toate ipostazele care anunţă, la nivelul spiritului, existenţa şi acţiunea numinosului. Imaginarul poetic eminescian este traversat de cele trei elemente care instituie sacrul: timpul sacru, spaţiul sacru şi personajul sacru. Ceea ce impresionează profund în meditaţiile eminesciene este un fel de nostalgie a divinităţii.

DIANA CÂMPAN