Vasile Voiculescu şi experienţa isihastă
Eseul de faţă ia în discuţie căutările religioase ale scriitorului Vasile Voiculescu, relaţia lui cu mişcarea Rugul Aprins, respectiv legătura lui cu Dumnezeu prin rugăciunea lui Iisus. Voiculescu şi-a trăit istoria personală atât ca o creaţie a sa cât şi prin conştiinţa că el este o făptură creată şi dependentă de Dumnezeu. În ce-l privea, credincioşia părea a fi o însuşire organică. Căutarea sa metafizică l-a purtat prin filosofie, psihologie, morală, kabala, rozicrucianism, teosofie. Toate aceste pasiuni i-au marcat nu doar viaţa, ci şi creaţia literară. Anul 1946, când a început să frecventeze mănăstirea Antim, a reprezentat un moment de răscruce în ce priveşte relaţia cu credinţa ortodoxă şi cu Biserica. La Antim a descoperit un grup de intelectuali care, ca şi el, căutau o comunicare autentică, vie, cu Dumnezeu. Grupul a început să se formeze în anul 1945, prin întâlnirea periodică la m-rea Antim a unor oamnei de cultură din Bucureşti, laici şi monahi, ce căutau, prin sinaxe liturgice şi discuţii, să descopere o „libertate reînviată" în adevărurile de credinţă ale Ortodoxiei. Prin ieromonahul rus Ivan Kulîghin, mentor spiritual al grupării de la Antim, V. Voiculescu face experienţa rugăciunii lui Iisus. Este descrisă, în acest eseu, activitatea mişcării „Rugul Aprins". Autoarea constată la Voiculescu o dedublare religioasă: o parte din el Îl căuta pe Dumnezeu, o alta se împotrivea. MARIA-ELENA GANCIU |