De refacerea binomurilor cult-cultură, religie-cultură, teologie-filosofie şi în nu în ultimă instanţă teologie-cultură atârnă posibilitatea intelectualului din cel de al treilea mileniu de a pătrunde într-un univers deschis faţă de transcendentul divin. Împăcarea dintre cultură şi teologie întemeiată pe acceptarea prezenţei reale a lui Dumnezeu în creaţie şi nu izolarea sa deistă în transcendent, ar fi asemeni unei reconcilieri între soţi, ce ar reface armonia trupească a cuplului după modelul paulin oferit odinioară efesenilor, "pentru că bărbatul îi este cap femeii, aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii" (Efeseni 5, 23). Odată cu apusul celui mai sângeros veac din istorie intelighenţia mileniului trei ar trebui să reflecteze la beneficiile sociale, morale şi sufleteşti ale unei lumi în care Eclesia şi Cultura, Artistul şi Sacerdotul şi-ar da mâna nu neapărat pentru a legitima predicţia lui Malraux, cu atât mai puţin pentru a hamletiza nostalgic memoria simfoniei bizantine, ci mai cu seamă în efortul de a regândi o lume mai apropiată de Dumnezeu, măcar prin prisma experienţelor nefaste ale unui trecut în care omul, vrând să fie Dumnezeu, a sfârşit în dezastru ca dictator al unei societăţi totalitariste. Raporturile normale dintre credinţă şi cultură ar oferi mentalităţii individului însingurat din veacul de curând sfârşit o şansă în plus de acces înspre programata alteritate a persoanei din veacul abia început.

RĂZVAN IONESCU