Adolf von Harnack (1851-1930), teolog luteran german, este autoul cunoscutei lucrări Istoria dogmei (1886-1890, trad. rom. Ed. Herald, 2007), în care, în linii mari, apariţia dogmelor în Biserica primelor secole este văzută ca un eveniment funest, sinonim cu o pietrificare a pietăţii primare a creştinismului şi cu o atingere adusă spiritului său, iniţial liber şi ingenuu. Iar edificiul dogmatic care a rezultat este privit ca un sistem plin de incoerenţe şi de contradicţii. Cartea de faţă (apărută în 1925) este scrisă însă pe un ton mult mai cuminte şi cu nişte intenţii mult mai puţin revoluţionare. Este o istorie pe cât posibil obiectivă a primelor etape ale formării canonului Noului Testament. Istoria se opreşte undeva la finele sec. II, atunci când ideea de canon creştin căpătase deja consistenţă, dar când disputele în jurul formei finale pe care trebuia să o ia acest canon erau încă departe de a se fi încheiat. Este deci o istorie întreruptă, tocmai pentru că nu este propriu-zis o istorie, ci un eseu sub forma unei cărţi-diatribă având în centru întrebări teoretice de genul: de ce a apărut o colecţie de cărţi creştine în afara celor ebraice?, de ce există şi alte cărţi în Noul Testament în afara Evangheliilor?, cum s-a ajuns la crearea unei cărţi sfinte a creştinismului şi care sunt consecinţele acestui fapt? Întrebări de calitate, ca şi răspunsurile lui Harnack de altfel, iar cititorul nu poate fi decât mulţumit că în loc să i se ofere informaţie brută, este ghidat prin evoluţia mentalităţilor celei mai interesante perioade din istoria creştinismului.

Aflăm astfel că primele preocupări în privinţa constituirii canonului au venit din partea ereticilor, care aveau nevoie de un instrumentum doctrinae, şi că primul compilator al unui astfel de proto-canon a fost Marcion din Sinope. Noul Testament marcionit cuprindea Evanghelia după Luca şi 10 epistole Pauline (p. 34). Toate cele 11 cărţi erau comentate, iar prefeţele lor le-au însoţit multă vreme, fără ca nimeni să le cunoască originea eterodoxă. Dacă sfinţii apostoli vorbesc pur şi simplu despre Scriptură, Meliton de Sardes, în jurul anilor 170-180, este cel dintâi care foloseşte expresia Cărţile Vechiului Legământ, dând astfel dovadă că recunoaşte şi cărţi ale Noului Legământ. Cele patru Evanghelii par să se fi întâlnit pentru prima dată la Efes, iar colecţia întreagă, cuprinzându-i şi pe apostoli se va fi format, crede Harnack, cu nişte argumente care ascund imperfect subiectivismul, la Roma în secolul II (p. 100). Interesantă este explicarea sobrietăţii cu care au fost tratate Apoca-lipsele, foarte multe la început, dar reduse la una singură în cele din urmă: "Orice comunitate religioasă, pe măsură ce se transformă într-o tradiţie, trebuie să interzică profeţia ca sursă a autorităţii" (p. 85).

Interogaţiile în privinţa consecinţelor apariţiei Noului Tesatament sunt cel mai adesea nu lipsite de profunzime. De pildă, faptul că scrierile care îl compun au dat o formă fixă tradiţiei apostolice, fără însă a o înlocui, ci convieţuind mai departe cu ea, este apreciat astfel: "Dacă tradiţia doctrinară apostolică a împiedicat creştinismul ecleziastic să devină o religie a cărţii, ca Islamul, Noul Tesament a împiedicat la rându-i «Tradiţia apostolică a Părinţilor» să devină un fel de tiran al Bisericii, ca în cazul iudaismului târziu" (p. 111). În cele din urmă, existenţa unui Nou Testament este privit de teologul german ca un fapt ce comportă aspecte pozitive şi negative. Mai mult, în ultimul paragraf al cărţii ne reîntâlnim - nu se putea altfel - cu Harnack cel din Istoria Dogmei, regretând de data aceasta că, înainte de fixarea în dogme, învăţătura creştină şi evlavia originară s-au fixat în textele care compun Noul Testament şi au suferit astfel o primă formă, mai uşoară, de scleroză. Duhul, spune el, reluându-l pe Tertullian, a fost izgonit, închis într-o carte... Pentru istoria dogmei, rolul Noului Testament a fost totuşi unul pozitiv, ne asigură autorul, într-un pasaj care îi poartă marca inconfundabilă: "...deşi
forma pe care a luat-o dogmatica Bisericii este atât de nearmonioasă, incoerentă şi auto-contradictorie, faptul că nu a pierdut complet contactul cu viaţa reală şi istoria se datorează Noului Tesament" (p. 149).

A polemiza astăzi cu Harnack este anacronic şi lipsit de rost. Neluat foarte în serios, el oferă un caz nu lipsit de interes, atipic chiar în lumea teologiei luterane, de percepere a procesului prin care creştinismul se aşază în scris. Demersul său nu este unul foarte original, dacă îl încadrăm în categoria căutării purităţii originilor (împăraţii iconoclaşti, respingând imaginile, făceau cam acelaşi lucru...), dar rămâne totuşi greu de înţeles cum poate cineva pretinde spiritului să nu evolueze, să rămână în veci în aceleaşi forme şi să nu încerce să-şi transgreseze limitele.

Ciprian Vidican

CIPRIAN VIDICAN