În efervescenţa editorială caracteristică societăţii româneşti postdecembriste apar din când în când cărţi fundamentale, inconturnabile pentru consolidarea a ceea ce numim cultura românească autentică. Una dintre acestea este lucrarea filologului ieşean, prof. dr. Eugen Munteanu, publicată la editura Humanitas şi intitulată Lexicologie biblică românească.

Prefigurarea, de la nivelul semantismului titlului, a intenţiei de exhaustivitate a cercetării, este întru totul concretizată pe parcursul celor mai mult de şase sute cincizeci de pagini ale lucrării. Cartea reprezintă rodul unor reflecţii de lungă durată, începute la nivelul unei teze de doctorat publicată în 1995 la editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi (premiul «Timotei Cipariu al Academiei Române»), continuată ulterior şi concretizată prin mai multe studii şi articole publicate de profesorul ieşean în reviste de prestigiu din ţară şi din străinătate.

„Pronunţatul caracter aplicativ al lucării" este anunţat de autor încă din primele pagini, consacrate unor „precizări introductive": „Îmi propun să studiez rezultatele interferenţelor lingvistice între limba română şi limbile clasice în sfera lexicului traducerilor religioase româneşti din secolul al XVII-lea, cu referire specială la textele biblice" (p. 5). Intenţia programatică este realizată întocmai, sub forma unor studii extrem de amănunţite ale acestor interferenţe, manifestate între limba română şi limbile slavonă şi greacă şi, parţial limba latină, considerate de autor drept „limbi clasice" pentru cultura românească a secolului al XVII-lea. Sunt studiate influenţele paradigmelor formale şi semantice ale acestor limbi asupra vocabularului românesc atât la nivelul „lexicului terminologic" (E. Coseriu), adică al terminologiilor speciale (ce cuprind nume de obiecte şi veşminte liturgice, nume de obiecte exotice etc., ceea ce se poate numi terminologia ecleziastică în general), precum şi la cel al „lexicului structurabil" (E. Coseriu), adică al câtorva câmpuri semantice aparţinând lexicului de bază al limbii române (p. 52). Temeritatea întreprinderii este cu atât mai apreciabilă cu cât, în secolul al XVII-lea, aceste influenţe se exercită asupra vocabularului unei limbi literare aflată în plin proces de configurare, proces la care au contribuit în mod decisiv tocmai traducerile religioase, deosebit de numeroase şi de importante în veacul spre care lucrarea se orientează în mod prioritar. Eruditul filolog ieşean este întru totul conştient de aceasta: „Se ştie că în astfel de epoci creativitatea lexicală atinge cote maxime, căci în spaţiul intertextual al traducerii textelor sacre necesitatea lexicalizării unor noi concepte devine imediat perceptibilă şi-i obligă pe traducători la decizii impuse de exigenţele restructurării mesajului, perceput şi analizat în limba sursă, în scopul identificării unor forme de lexicalizare absolut inedite în limba pe cale de a se constitui în idiom literar" (p. 6).

Din punct de vedere metodologic, autorul se situează în interiorul unei lingvistici a textului, precizându-şi cu multă fineţe şi interpretare critică instrumentarul conceptual, pe care îl va aplica în lucrare asupra unui corpus de texte care să-i permită „o investigare profundă a unuia şi aceluiaşi fenomen lexical" (p. 9). Corpusul de texte supus analizei şi interpretării este centrat pe versiunea integrală a Bibliei de la 1688, completată de tot ansamblul de traduceri parţiale anterioare şi de revizuiri ulterioare ale acesteia. Prin urmare, rezultatele lexicale ale interferenţelor lingvistice produse între limba română şi limbile clasice sunt studiate pe baza comparaţiei textuale a acestor traduceri biblice.

Capitolul al doilea, ce urmează precizărilor metodologice introductive, propune o serie de observaţii filologice şi lingvistice extrem de amănunţite asupra câtorva dintre textele supuse cercetării alese în mod motivat dintre operele cărturarilor angrenaţi într un mod sau altul în apariţia Bibliei de la Bucureşti; este vorba, pe lângă textele biblice propriu-zise, de Parimiile peste an... (Iaşi, 1863) ale mitropolitului Dosoftei, Prologul tragediei Erofili, tradus de acelaşi autor, Povestea lui Afrodiţian Persul - traducere atribuită tot lui Dosoftei -, traducerea Mărturisii ortodoxe a lui Petru Movilă de către Radu Greceanu (1691), a Mărgăritarelor lui Ioan Hrisostomul (1691), aceasta din urmă fiind realizată de fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Sunt studiate diferitele tipuri de calcuri, împrumuturi, echivalenţe, greşeli sau omisiuni de traducere, propunându-se un număr impresionant de exemple dintre cele mai interesante.

În capitolul al treilea, pornind de la teoria câmpului semantic, autorul întreprinde o abordare de tip sincronic a structurilor lexicale, studiind în mai mult de douăzeci de subcapitole - la modul covârşitor exhaustiv - tipurile de calcuri lexicale întâlnite în Biblia de la Bucureşti (1688) şi în versiunile preliminare contemporane (Ms. 45 şi Ms. 4389): calcul lexical de semnificat, calcul lexical de expresie, creaţiile lexicale libere inspirate de model.

Capitolul al patrulea schimbă orientarea abordării, care devine una diacronică; autorul urmăreşte de data aceasta în mod monografic lexicalizarea în limba română literară a unor importante concepte de sorginte biblică, şi anume: „conştiinţă", „aproapele", „pronie" sau conceptul epiousios, redat în mai multe forme în rugăciunea domnească „Tatăl nostru" („săţioasă", „cea de toate zilele", „de a pururea" sau „spre fiinţă"). Realizarea semantică a acestui concept în limba română, dar şi în celelalte limbi europene, constituie obiectul de studiu al ultimei părţi a capitolului, care este una realmente pasionantă, în primul rând pentru cititorul avizat, dar şi pentru publicul intelectual sau mai puţin instruit, dar familiarizat cu practica liturgică ortodoxă.

Nu mai puţin pasionant este capitolul al cincilea, unde se propune o descifrare cu totul inedită a semnificaţiilor unei vechi polemici referitoare la traducerea textului biblic, cea care a izbucnit pe la jumătatea secolului al XIX-lea între mitropolitul Ardealului Andrei Şaguna şi binecunoscutul cărturar laic Ion Heliade Rădulescu.

Capitolul imediat următor continuă în aceeaşi direcţie a ineditului, filologul ieşean propunând o explicare filologică şi confesională savantă a inconsecvenţei ortografice a teonimului Iisus Hristos, înregistrată în textele româneşti. Concluziile la care ajunge îi îndreptăţesc propunerea finală a unei posibile norme în aces sens: „Aşadar, fie Isus Cristos, fie Iisus Hristos! În nici un caz nu ar trebui acceptate combinaţii hibride de tipul Iisus Cristos, Isus Hristos, Isus Christos etc." (p. 505).

Lucrarea se încheie cu un capitol consacrat rectificării unor informaţii şi interpretări eronate privitoare la tradiţia biblică românească, apărute într-un dicţionar recent, Dicţionarul general al literaturii române (Editura Univers Enciclopedic, 2004, coordonator general: Eugen Simion). Salutăm astfel de întreprinderi care ar trebui să contribuie, asemenea rectificărilor şi completărilor permanente din ştiinţele exacte, la consolidarea unor rezultate fundamentale în domeniile culturii şi cercetării filologice româneşti.

Impresionantul indice final de cuvinte, forme şi sintagme se constituie într-un adevărat ghid de călăuzire a cititorului în bogăţia informaţională şi lexicală extrem de vastă a lucrării. La capătul celor mai mult de şase sute cincizeci de pagini ale cărţii, cititorul fascinat se înclină reverenţios în faţa autorului, cu convingerea că tocmai a fost beneficiarul privilegiat al unei lecturi de excepţie.

Felicia Dumas

FELICIA DUMAS