Literatura românească transilvăneană din secolele XVI-XVII:

între tentaţia Europei şi nevoinţa spre propria desăvârşire

Ana Dumitran

Motto:

„[...] că n-au făcut Dumnezău oamenii pentru crai, ce au ales Dumnezău şi au rânduit craii şi domnii pentru oameni, ca să-i socotească şi să-i păzească [...] cum păzesc şi socotesc şi păstorii turmele sale, că aceasta iaste deregătoriia lor [...]"

(Noul Testament, Alba Iulia, 1648, Predoslovie cătră Măriia Sa Craiul Ardealului)

[...] de-ţi iaste dragă cartea, ceteşte, ascultă şi învaţă, că pre cale direaptă ca aceia te va povăţui pre care, de vei îmbla, dobândi-vei nume bun şi pomeană neuitată pre pământ şi în ceriu odihnă de vecie şi fericăciune sufletului."

(Ioan Zoba din Vinţ, Cărare pre scurt pre fapte bune îndereptătoare, Sebeş, 1685, Predoslovie cătră cetitori)

Tentaţia actuală a Europei, dincolo de prosperitatea materială scontată, mai are marele avantaj că obligă la reevaluarea trecutului. Discursul istoriografic a insistat cu prea multă asiduitate pe ceea ce i-a diferenţiat pe români, în cazul de faţă pe cei transilvăneni, de celelalte etnii cu care au convieţuit de-a lungul timpului. Pe această diferenţiere - culturală, confesională, socială, economică, politică - a fost mai apoi structurat eşafodajul condiţiei periferice, de toleraţi, spre care au fost împinşi pe parcursul istoriei. Or, este un fapt suficient dovedit că acolo unde se întâlnesc mai multe tradiţii, sunt mult sporite şi şansele emulaţiei, în oricare dintre domeniile existenţei umane. Istoria românilor din Transilvania între mijlocul secolului al XVI-lea şi sfârşitul secolului XVII nu face excepţie de la această regulă, şi scopul rândurilor care urmează este tocmai acela de a reaminti că realitatea mizeră, cu predilecţie pusă în lumină până acum, nu a fost singura formă de manifestare a prezenţei românilor pe aceste meleaguri. Dimpotrivă, conştienţi de dezavantajele statutului pe care îl aveau, nu s-au mulţumit să-şi accepte soarta cu resemnare, ci au acţionat, prin mijloacele specifice epocii, pentru „folosul şi întrămarea neamului nostru"¹. Această realitate care, tot cu mijloacele specifice epocii, a ţintit spre apropierea de ceilalţi, spre atenuarea diferenţelor, renunţând la izolarea în turnul de fildeş al unor valori oricum inaccesibile, se dovedeşte a fi pandantul din ce în ce mai puţin medieval al aceleiaşi tentaţii a Europei pe care o resimţim astăzi.

Individualizarea acestor segmente temporale ale mult mai amplului proces de convergenţă a Estului spre Vest este dată de cuvintele de ordine cu care s-a operat. Dacă astăzi acest cuvânt de ordine este democraţia, în secolele XVI-XVII energiile s-au consumat pentru impunerea reformei. O reformă care s-a vrut în primul rând una a spiritului, dar care a cuprins în timp întreaga structură a societăţii. O reformă care a început prin a se numi Reformă protestantă, apoi Reformă catolică şi căreia astăzi tot mai des i se dau apelative precum aculturaţie, disciplinare socială, confesionalizare, toleranţă, spirit naţional, ca instrumente de reliefare a procesului de modernizare a religiozităţii şi societăţii europene în ansamblu.

Luând cazul concret al Transilvaniei, cuvântului de ordine reformă i se asociază surprinzător de timpuriu acela de toleranţă. Desigur, nu toleranţa abia invocată în paragraful precedent, ci cea codificată de hotărârile Dietei, prin care Transilvania s-a individualizat ca statul celor patru confesiuni recepte (catolică, luterană, calvină şi unitariană), poziţionate evident în contradicţie cu tolerata confesiune ortodoxă. O toleranţă deci - la prima vedere - selectivă, egoistă, asupritoare.

Înţelegând astfel conceptul, binefacerile care derivă din aplicarea principiului toleranţei ajung prea adeseori să fie umbrite de scoaterea în relief a limitelor, serioase desigur, cu care s-a procedat la această aplicare, uitându-se, uneori deliberat, că limitele erau în primul rând ale epocii. Interpretarea toleranţei transilvănene ca funcţie a raţiunii de stat şi ca formă de manifestare a slăbiciunii politice², incontestabil corectă, minimalizează faptul că în Transilvania a fost decretată pentru prima dată egalitatea confesiunilor catolică şi luterană, în 1550, că Transilvania a fost singurul stat la a cărui conducere s-a aflat un principe unitarian, că în Transilvania apariţia noilor ierarhii eclesiastice nu a fost însoţită de violenţe politice, iar lupta pentru tron nu a fost subsumată unui conflict pentru impunerea unei anumite credinţe. Toate aceste caracteristici au creat reale oportunităţi pentru manifestarea libertăţii de conştiinţă, făcând ca în Transilvania atmosfera confesională şi, în ultimă instanţă, politică să fie una dintre cele mai respirabile din epocă - acea epocă ce a generat războiul de 30 de ani şi, ulterior, a trăit sub presiunea consecinţelor lui.

În climatul creionat sumar de această introducere, locul şi rolul românilor nu a putut fi unul exclusiv periferic. Evoluţia Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, a cărei reşedinţă în Alba Iulia conferea şi o conotaţie spirituală capitalei politico-administrative a Principatului, deşi a fost marcată de virulenţa mijloacelor de care a uzat prozelitismul calvin pentru a o seduce, scoate în evidenţă o extraordinară capacitate de adaptare la imperativele timpului, vizibilă mai ales pe parcursul secolului al XVII-lea şi ale cărei probe palpabile se constituie astăzi în nepreţuitul fond de carte tipărită sub patronajul său. De fapt, emulaţia intelectuală care a însoţit procesul de adaptare s-a dovedit salutară pentru societatea românească în ansamblu, revigorând domenii dintre cele mai variate. Astfel, obligativitatea traducerii în româneşte a Sfintei Scripturi, a folosirii limbii române ca limbă de cult, a învăţării după catehism(ul calvin) a rugăciunilor fundamentale, a eliminării superstiţiilor care contrastau flagrant cu învăţătura Bisericii, a utilizării predicii ca mijloc de educare a credincioşilor în spiritul unor autentice valori creştine, deşi au fost în epocă imperative ale programului calvinizator conceput de superintendenţii maghiari şi impus conducătorilor spirituali ai românilor, abilitatea şi diplomaţia acestora din urmă le-au transformat în mijloace eficiente de depăşire a inerţiei şi autosuficienţei lui „aşa ne-am pomenit", dar şi de eludare a statutului de Biserică şi naţiune tolerată consacrat prin Approbatae Constitutiones. Efortul misionar şi disciplinatoriu promovat de Biserica Ortodoxă a Transilvaniei a ţintit spre o necesară reformă, ale cărei trăsături şi direcţii de acţiune s-au conturat pe măsură ce au fost conştientizate, pe de o parte, lipsurile reale ale creştinismului profesat atunci de români, pe de alta avantajele care se puteau obţine prin aplicarea anumitor principii protestante. Tentativa de renovare a spiritualităţii româneşti, promovată în principal prin intermediul cărţii tipărite, probează existenţa la sfârşitul secolului al XVII-lea a unei Biserici conştiente de rolul pe care era chemată să-l joace în evoluţia istorică a neamului pe care îl reprezenta.

Până acum, cel mai adesea, o asemenea afirmaţie era probată cu arhicunoscutul citat din predoslovia Noului Testament bălgrădean care asocia cuvintele cu banii, subliniind eficacitatea lucrului înţeles, indiferent de domeniul său de acoperire: „Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţărâle într-un chip, încă neci într-o ţară într-un chip. [...] Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sânt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşia şi cuvintele acelea sânt bune carele le înţeleg toţi; noi derept aceaia ne-am silit, den cât am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi [...]"³.

Dar sursa documentară amintită ne mai oferă o mostră de modernitate, aproape excepţională pentru mediul în care a fost formulată şi pe care am aşezat-o în preambulul rândurilor de faţă. Este vorba de invocarea de către mitropolitul Simion Ştefan a ceea ce filosofii epocii au conceptualizat sub numele de contract social. Este cu totul inedită imaginea care ni-l prezintă pe Simion Ştefan cel de două ori tolerat, ca ortodox şi ca român, reamintindu-i autoritarului principe Gheorghe Rákóczi I care sunt obligaţiile lui faţă de cei mai umili dintre supuşi. Tonul, temperat dar fără a fi slugarnic, chiar dacă aduce în discuţie şi meritele ctitoriceşti ale „craiului" său, probează deja o anume detaşare cu care elita românească uza de unele dintre cele mai avansate idei ale vremii⁴.

Grija domnitorului faţă de supuşii săi nu poate avea eficacitate fără un răspuns pe măsură din partea celor din urmă, care trebuie să se arate deschişi spre ascultare şi învăţătură, obţinându-se o armonie cu aplicabilitate atât în existenţa cotidiană, care încetează astfel să mai fie o „vale a plângerii", cât şi în cea atemporală, mântuirea sufletului devenind astfel mult mai accesibilă. Acesta este mesajul cărţilor tipărite spre finalul secolului al XVII-lea de, probabil, cel mai mare cărturar român ardelean al epocii, protopopul Ioan Zoba din Vinţu de Jos, personalitate a cărei biografie încă foarte controversată nu încetează să fascineze.

Ambele discursuri, şi cel al lui Simion Ştefan şi cel al lui Ioan Zoba, aşază, ca punte de legătură între participanţii la dialog - principele şi supuşii români -, dar mai ales ca oportunităţi spre progres, două elemente esenţiale pentru funcţionarea oricărei societăţi moderne: tipografia şi şcoala, reductibile şi acestea la un numitor comun: cartea. Ea este calea care, prin „luminarea neamului nostru rumânesc", va aduce „folos şi întrămare", adică va face posibilă accederea în funcţii şi demnităţi, va spori numărul deţinătorilor de titluri de nobleţe, va asigura bunăstarea materială şi, în final, când călătoria în această lume va lua sfârşit, va deschide porţile cerului.

Păstrând proporţiile tangibilului, cei doi cărturari au cunoscut printre contemporani destule exemple care veneau în sprijinul convingerii că nu se îmbătau cu speranţe deşarte. Implicarea clerului în efortul de regenerare spirituală a neamului, coborând pe firul ierarhic de la păstorul suprem, rezident în Alba Iulia, la preoţii pierduţi în anonimatul turmei lor, vădeşte adeseori valenţe civice şi, prin acestea, se apropie o dată în plus de standardele epocii, frângând inerţia lumii medievale.

Nobleţea spiritului, probată prin efortul de răspândire a culturii în mediul românesc ortodox, a devenit o calitate pe care autorităţile politice nu se mai sfiesc să o ridice la ragul de „vera et perfectae nobilitatis titulo". Deoarece recompensarea unor asemenea „credincioase slujbe" îşi revărsa binefacerile şi asupra rudelor imediate, precum şi a totalităţii urmaşilor acestora, aportul adus de cărturarii români înnobilaţi în secolul al XVII-lea la sporirea categoriei sociale nobiliare este unul deloc neglijabil. Un studiu atent va pune în lumină şi mai bine adevărul, până de curând doar intuit, că sorgintea nobiliară a celor care se vor implica în lupta naţională în secolele următoare aparţine veacului al XVII-lea.

Cartea românească şi nobleţea care i s-a asociat sau pe care a generat-o beneficiază însă de o asemenea recunoaştere a meritelor de prea puţin timp, iar rezervele în faţa unor progrese obţinute sub presiunea Reformei protestante sunt încă destul de serioase. Mult atenuată, în special de cercetările filologilor, opinia că literatura tipărită în secolele XVI-XVII în limba română în spaţiul transilvan ar fi avut o destinaţie anti-românească, ţintind la dezagregarea unităţii spirituale suprastatale bazate pe Ortodoxie, continuă să domine în sfera specialiştilor, teologi şi istorici deopotrivă. Opiniile care propun o discuţie individualizată, pe fiecare titlu în parte, precum şi cele care, printr-o analiză de maximă profunzime, scot la iveală o extraordinară simbioză între performanţele protestanţilor în domeniul exegezei Scripturilor şi necesităţile liturgice ale Ortodoxiei, sunt însă şi ele tot mai prezente⁵.

O sinteză a acestora din urmă ne pune în faţa unui repertoriu de 25 de cărţi tipărite în Transilvania în limba română în intervalul de timp cuprins între 1544-1696⁶, dintre care una (Diplome privilegiale, Alba Iulia, 1653) face notă aparte din punct de vedere tematic, fiind singura publicaţie cu caracter laic⁷, două sunt reeditări (Evanghelie cu învăţătură, Braşov, 1580-1581, retipărită la Alba Iulia în 1641; Ceasloveţ, Alba Iulia, 1685-1686, retipărit la Sibiu în 1696), trei sunt colligate (Tâlcul Evangheliilor şi Molitevnic rumânesc, Alba Iulia?, 1567-1568; Scutul catichizmuşului şi Cinul şi învăţătură pre scurt de Sfintele Taine, Alba Iulia, 1656; Molitvenic şi Cazanii la oameni morţi, Alba Iulia, 1689), 24 au fost redactate cu alfabet chirilic şi două cu alfabet latin (Carte de cântece, Cluj, 1570; Catechismus, Alba Iulia, 1648). Acestea din urmă sunt cărţi cu un conţinut calvin indubitabil, destinate aproape exclusiv uzului românilor convertiţi deja la calvinism. Prozelitismului protestant deliberat i se datorează alte două lucrări de cateheză (Catehism, Sibiu, 1544; Catihismus creştinesc, Prisac, 1642), precum şi primele două colligate menţionate mai sus (Tâlcul Evangheliilor şi Molitevnic rumânesc, Alba Iulia?, 1567-1568; Scutul catichizmuşului şi Cinul şi învăţătură pre scurt de Sfintele Taine, Alba Iulia, 1656), de asemenea lucrări de cateheză, combinate însă şi cu texte liturgice care propun ritualul calvin.

În cuprinsul celorlalte lucrări rămase, spiritul protestant coabitează cu cel ortodox într-un procent mai mare sau mai mic, de la caz la caz. În general, balanţa înclină în favoarea spiritului protestant pentru tipăriturile databile în secolul XVI, stă într-un relativ echilibru la mijlocul secolului al XVII, pentru ca la finalul acestui secol să încline în favoarea spiritului ortodox. Perioadele de dezechilibru nu stau neapărat sub semnul agresivităţii cu care a fost îndeobşte asociat prozelitismul calvin, ci avem de-a face mai degrabă cu dezechilibre determinate de ezitările inerente începuturilor. Disproporţia ce favorizează iniţial calvinismul se micşorează pe măsură ce se descoperă modalităţile prin care eficientele principii protestante de organizare şi coordonare a vieţii religioase se puteau combina cu dogma şi ritualul bizantin. Din nefericire, în niciunul din cazuri nu ni s-au păstrat toate elementele care au intrat în ecuaţie, pentru a putea stabili cât din ceea ce astăzi ne apare ca rataşabil spiritului protestant a fost realmente contribuţia presiunii prozelitismului sau reprezintă mai degrabă reflectarea, în singura „oglindă" avută la dispoziţie, a propriei nevoi de reformare a Bisericii Ortodoxe transilvănene⁸.

Această obscuritate a documentelor, care face ca aceeaşi informaţie să primească mai multe interpretări, adeseori în totală contradicţie, va dispărea probabil atunci când va fi mai bine cunoscută mentalitatea epocii. Deocamdată putem spune doar că repertoriul cărţii româneşti transilvănene din secolele XVI-XVII conţine, pe lângă titlurile enumerate deja, şase traduceri după textele Scripturii, executate cel puţin la sugestia promotorilor prozelitismului, dar care pot juca un rol major în îmbunătăţirea prestaţiei pastorale a oricărei Biserici şi, deci, de care a beneficiat în primul rând Biserica Ortodoxă (Tetraevanghel, Braşov, 1560-1561; Apostol, Braşov, 1566; Psaltire, Braşov, 1570; Palia, Orăştie, 1581-1582; Noul Testament, Alba Iulia, 1648; Psaltire, Alba Iulia, 1651). Cazul cel mai evident este cel al Noului Testament bălgrădean, operă de înaltă ţinută ştiinţifică şi tipografică, a cărei realizare face parte din programul editorial conceput pentru Biserica românească de superintendentul calvin: traducerea a urmat cele mai avansate ediţii protestante ale epocii, dar indicaţiile tipiconale respectă cu stricteţe ritul bizantin⁹.

Repertoriul continuă cu lucrările de cateheză: un catehism (Întrebare creştinească, Braşov, 1560) şi cinci colecţii de predici, toate editate sub patronajul Bisericii Ortodoxe, dar în relaţie evidentă cu mediul protestant. În cazul catehismului, complexitatea dogmatică extraordinară face imposibilă stabilirea unei apartenenţe confesionale certe. Cele două Evanghelii cu învăţătură (Braşov, 1580-1581 şi Alba Iulia, 1641), în ciuda conţinutului „curat ortodox", deoarece sunt transpuneri pe româneşte ale unor omilii alcătuite de patriarhul constantinopolitan Ioan Caleca, nu scapă acuzei de compromis cu protestantismul din cauza publicării selective a predicilor ce compuneau colecţia iniţială după care s-a făcut traducerea¹⁰. Cele două culegeri de oraţii funebre, ambele datorate protopopului Ioan Zoba din Vinţ (Sicriul de aur, Sebeş, 1683, şi Cazanii la oameni morţi, Alba Iulia, 1689), veritabile lecţii de ortodoxie, sunt inspirate de Reforma protestantă ca gen literar, ca modalitate de organizare a discursului şi, nu în ultimul rând, sunt consecinţele lecturilor din literatura specifică ale autorului lor¹¹.

Şi mai evidentă este sorgintea protestantă a singurei lucrări de edificare morală tipărită în româneşte în epocă, deoarece este o traducere, prin intermediar maghiar, din literatura pietistă engleză, realizată de acelaşi controversat cărturar vinţean, protopopul Ioan Zoba. Nu poate însă să nu surprindă sensibilitatea cu care el a ales textul, care nu propune un crez anume, ci recomandă un comportament cotidian a cărui respectare ar face cinste oricărui creştin¹².

Restul de şapte lucrări s-ar putea crede, la o primă impresie, că nu are nimic în comun cu Reforma protestantă. În realitate, doar scurgerea anilor a făcut mai greu decelabilă implicarea Reformei în renunţarea la sacra limbă slavonă în favoarea limbii vorbite şi înţelese, iar atitudinea constant defensivă pe care Biserica Ortodoxă transilvăneană a fost nevoită să o adopte pe parcursul dialogului său cu protestantismul, pentru a fi eficientă, a necesitat şi ea folosirea limbii române. Aşa se face că, deşi în literatura juridică (Pravila, Braşov, 1560-1562), de cateheză (Poveste la 40 de mucenici, Alba Iulia, 1689, alături însă de toate lucrările similare deja amintite) şi de ritual (Liturghier, Braşov, 1570; Ceasloveţ, Alba Iulia, 1685-1686; Rânduiala diaconstvelor, Alba Iulia, 1687; Molitvenic, Alba Iulia, 1689; Ceasloveţ, Sibiu, 1696) avem îngemănarea cea mai intimă între principiul protestant al uzului vernacularei şi învăţătura pravoslavnică, totuşi doar aceasta din urmă este evidentă, deoarece doar ea este în măsură să confere identitate confesională. O identitate însă care, ortodoxă în esenţă, prin efortul de a ieşi la suprafaţă, a suferit o inevitabilă reformă. Or tocmai acesta este până la urmă marele merit al Bisericii Ortodoxe transilvănene a secolului al XVII-lea: că a reuşit, depăşind vicisitudinile vremii şi conservatorismul atât de specific mediului eclesiastic, să facă dovada unei adevărate forţe civilizatoare.

Pentru ca imaginea editorială să fie completă, trebuie adăugate acestor 25 de tipărituri româneşti încă 4 titluri slavo-române (Evangheliar, Sibiu, 1551-1553; Psaltire, Braşov?, 1568; Psaltire, Braşov, 1577; Psaltire, Braşov, 1588) care, dincolo de caracterul didactic pe care îl presupun şi care, teoretic, le poate absolvi de „vina" de a fi subsumabile prozelitismului protestant, rămân cel mai bun exemplu de convergenţă între misionarismul protestant şi cel ortodox. Primul se regăseşte în înrudirea versiunilor româneşti ale traducerilor din aceste publicaţii cu o versiune tipărită certamente sub patronaj protestant. Cel de-al doilea este deconspirat de nevoia de îmbunătăţire a prestaţiei profesionale a clerului ortodox, indicând astfel o predispoziţie a Bisericii Ortodoxe de a se reforma din interior¹³.

Această trecere în revistă a cărţilor din care „neamul nostru rumânesc" avea „să ia ceva întrămare sufletească"¹⁴ nu poate fi completă fără câteva menţiuni despre „nevoitorii" la alcătuirea lor. Din păcate, informaţiile pe care le avem despre ei sunt mai mult decât modeste, chiar şi în cazul numelor celor mai celebre. Cei mai mulţi zac încă în anonimat, indiferent că e vorba de simpli lucrători ai tipografiei sau de cei care au alcătuit traducerile ori au dat forma finală produsului tipărit. Chiar şi pentru cei cunoscuţi adeseori informaţiile se reduc la un nume, o consemnare incertă a prezenţei lor într-un anume loc sau într-o anume funcţie. În cazurile cele mai fericite, o diplomă de înnobilare completează schiţa sumară a câte unei biografii. În ciuda acestor neajunsuri, unii dintre ei au devenit personalităţi emblematice, numele lor fiind aproape indisolubil legat de anumite fenomene care au marcat viaţa culturală şi religioasă a românilor în secolele XVI-XVII. Este cazul lui Coresi - curajosul diacon tipograf braşovean în a cărui oficină s-au pus bazele limbii române literare -, al lui Simion Ştefan - realizatorul Noului Testament bălgrădean -, al lui Ioan Zoba din Vinţ - neobositul generator de conflicte în sânul Bisericii româneşti, caracterizat iniţial de istorici drept calvin notoriu, mai apoi doar filocalvin -, al lui Gheorghe Pop din Daia - secundul său, care a abandonat programul de calvinizare doar pentru a deveni „întâiul greco-catolic"¹⁵, ambii însă semnatari ai unor cărţi care au făcut epocă în istoria eclesiastică a românilor transilvăneni.

Interesant este că aprofundarea cercetărilor a scos la lumină de fiecare dată o altă latură a fizionomiei celor în cauză. În noua ipostază, Coresi şi Simion Ştefan, cei mai merituoşi, încep să îşi împartă laurii cu o întreagă pleiadă de cărturari, mulţi rămaşi în continuare necunoscuţi, în timp ce defectele, care reprezentau aproape singurele elemente constitutive ale portretului lui Ioan Zoba ori ale lui Gheorghe Pop din Daia, se estompează, lăsând locul unor trăsături indiscutabil pozitive.

Aceste răsturnări de situaţie sunt însă de natură să servească imaginii de ansamblu despre literatura şi în general cultura românească transilvăneană din secolele XVI-XVII, dovedind că formatorii de conştiinţe nu erau figuri izolate, exotice chiar, acţionând într-un mediu prin excelenţă atemporal datorită crasei lipse de ştiinţă de carte. Dimpotrivă, cărturarii români ai epocii ne apar ca oameni ai timpului lor, preocupaţi de calitatea prestaţiei ştiinţifice la care erau chemaţi să contribuie, conştienţi de valoarea actului de cultură, dornici de propăşire, personală şi a grupului etno-confesional în slujba căruiau acţionau. Pentru aceasta nu s-au sfiit să apeleze la cele mai neobişnuite mijloace, dexteritatea cu care unii dintre ei le-au mânuit făcându-i astăzi acuzabili de ambiţii de parvenire, oportunism, colaboraţionism, trădare a crezului strămoşesc, înregimentare în rândurile asupritorilor neamului. Şi totuşi, ei sunt corifeii spiritului modern în lumea românească, ei au fost primii care au intuit că viitorul va fi mai bun doar dacă privirile se îndreptau spre vestul Europei, şi nu au ezitat să-şi negocieze sufletul pentru ca un asemenea ideal să prindă contur în societatea românească. De aceea ar fi bine să nu-i judecăm după rezultate, adică după rezultatele care au ajuns până la noi, trunchiate şi distorsionate, ci după curajul şi generozitatea care i-au animat, după perseverenţa cu care s-au străduit să remodeleze vremurile. Cultura lor a fost cert una europeană, şi este cu atât mai frustrant că nu ştim unde şi-au dobândit-o. Şi aventura lor a fost cert una europeană, în spiritul celor mai înalte standarde ale timpului, şi este cu atât mai frustrant că azi se mai manifestă încă atâtea rezerve în a le recunoaşte măreţia, reproşându-li-se modesta stare materială sau, şi mai grav, preferinţele pentru o anume identitate confesională.

_{* * *}

La acest dublu ceas aniversar, când se împlinesc 360 de ani de la prima traducere şi editare în româneşte a Noului Testament şi 320 de la prima editare integrală în limba română a Bibliei, considerentele exprimate mai sus nu-şi propun să completeze o literatură oricum suficient de bogată cu referire la aceste subiecte. Ele sunt doar frânturi dintr-un discurs anterior, care arunca spre trecut priviri acuzabile de prea mult optimism şi cutezanţă. Căci cum ar putea fi altfel decât optimistă imaginea celor care, după interminabile renunţări spre a-şi putea înzestra lăcaşul de rugăciune cu o asemenea carte, stau strâns adunaţi în jurul preotului, sorbindu-i cu toate simţurile mesajul sacru? Şi cum altfel decât cutezătoare este pretenţia de a afirma că o asemenea comunitate acceptase reforma şi se simţea confortabil în dialogul pe care-l angajase, fără să ştie, cu modernitatea? Reforma aceasta nu a fost însă una compromiţătoare, pierzătoare de suflete, ci dimpotrivă. Căci peste tot unde aceste cărţi au ajuns, şi încetul cu încetul ele au ajuns peste tot, trezirea a fost inevitabilă, interogaţia interioară mai frecventă, credinţa mai ferventă şi viaţa trăită cu mai multă responsabilitate. Acestea sunt, în primul rând, efectele traducerii şi tipăririi în româneşte a cărţilor sfinte. Că şi domeniul teologic sau lingvistic au avut de câştigat de pe urma acestui efort intelectual, era de la sine înţeles şi este mai presus de orice îndoială. Dar cel mai mult au avut de câştigat oamenii. Mărturia lor nu ne mai este însă astăzi accesibilă decât în cazuri rarisime. Evlavia cu care s-au închinat cărţii sfinte - deocamdată cel mai de preţ odor din biserica lor, emoţia cu care au ascultat pentru prima dată o slujbă în româneşte, ecoul pe care cuvintele acum pe înţeles l-au avut în sufletele lor, speranţa care i-a animat pe cei care s-au dovedit capabili să preia şi să răspândească mai departe învăţătura - nimic din toate acestea nu a fost surprins de puţinele documente care s-au păstrat. Sentimentele lor răbufnesc însă în propriile noastre sufletele, timid precum dangătul atât de puţinelor clopote turnate pentru bisericile româneşti în secolul XVII, astăzi singurele martore care mai glăsuiesc despre ce a fost atunci. Graiul lor nu este, din păcate, la îndemâna oricui şi şi mai puţini s-ar arăta dispuşi să-l accepte ca pe o probă ştiinţifică. Dar sunetul lor a îndemnat la fel, şi atunci ca şi acum, la rugăciune, pietate şi credinţă. Doar graba cu care li s-a răspuns a fost alta! Pe aceasta dacă am putea-o studia, am avea cel mai corect răspuns despre rostul traducerii Scripturilor în limba română.

1 Expresia îi aparţine lui Ioan Zoba din Vinţ (Cărare pre scurt pre fapte bune îndereptătoare, Sebeş, 1685, Predoslovie cătră Măriia Sa Craiul...).

2 Vezi remarcabilele lucrări semnate de Ludwig Binder, Grundlagen und Formen der Toleranz in Siebenbürgen bis zur Mitte des 17. Jahrhunderts, Köln-Wien, 1976, şi Graeme Murdock, International Calvinism and the Reformed Church in Hungary and Transylvania, Oxford, 2000.

3 Noul Testament, Alba Iulia, 1648, Predoslovie cătră cetitori, f. [I^v]. Lucrarea beneficiază de o ediţie critică publicată cu binecuvântarea episcopului Emilian al Alba Iuliei în 1988 şi republicată cu binecuvântarea arhiepis-
copului Andrei în 1998.

4 Vezi studiile lui Miskolczy Ambrus, „A gyulafehérvári román Biblia «titka»", în Protesztáns Szemle, LVI (III), 1994, nr. 3, şi „Sub semnul Reformei? (Cîteva probleme şi întrebări privind ediţia a 2-a a Noului Testament de la Bălgrad din anul 1648)", în Europa Balcanica-Danubiana-Carpathica, nr. 2A, 1995.

5 A se vedea în special Ion Gheţie (coord.), Texte româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1982, şi volumele semnate de Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, 1985, şi Diaconul Coresi şi izbânda scrisului în limba română, Bucureşti, 1994.

6 Pentru referinţele lor vezi Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche. 1508-1830, vol. I (1508-1716) şi vol. IV (Adăogiri şi îndreptări), Bucureşti, 1903-1944.

7 Vezi Aurel Răduţiu, „Actele româneşti tipărite la Alba Iulia în 1653", în Revista de istorie, tom 28, nr. 6, 1975.

8 Vezi şi Ana Dumitran, „Reforma protestantă şi literatura religioasă în limba română tipărită în Transilvania în secolele XVI-XVII", în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, series Theologia Graeco-Catholica Varadinensis, XLVIII, nr. 2, 2003.

9 Pentru detalii vezi Mihai-Alin Gherman, „Tiparul bălgrădean între tradiţie şi modernitate", în vol. Spiritualitate transilvană şi istorie europeană, editori Iacob Mârza şi Ana Dumitran, Alba Iulia, 1999.

10 Pentru Cazania braşoveană vezi I. Gheţie, Al. Mareş, Diaconul Coresi şi izbânda scrisului în limba română, pp. 108-113, iar pentru Cazania albaiuliană vezi Eva Mârza, Din istoria tiparului românesc. Tipografia de la Alba Iulia. 1577-1702, Sibiu, 1998, pp. 27-30.

11 Pentru ele vezi Ioan Zoba din Vinţ, Sicriul de aur, ediţie îngrijită de Anton Goţia, Bucureşti, 1984, şi Ana Dumitran, Poarta ceriului, Alba Iulia, 2007, pp. 372-430.

12 O analiză a conţinutului său vezi la Ana Dumitran, „Entre orthodoxie et réforme - l`appartenance confessionnelle de l`archiprêtre Ioan Zoba de Vinţ", în vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, editori Maria Crăciun şi Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, 1995, pp. 144-145.

13 Pentru problematica ridicată de tipăriturile slavo-române vezi, în special, Lajos Demény, Lidia A. Demény, Carte, tipar şi societate la români în secolul al XVI-lea. Studii, articole, comunicări, Bucureşti, 1986, şi I. Gheţie, Al. Mareş, Diaconul Coresi şi izbânda scrisului în limba română.

14 Ceasloveţ, Alba Iulia, 1685-1686, prefaţa dedicată mitropolitului.

15 Expresia îi aparţine lui Gheorghe Bogdan-Duică şi se datorează rolului major pe care Gheorghe Pop din Daia l-a jucat, în ultimii ani ai secolului al XVII-lea, în procesul de unire cu Roma a Bisericii româneşti ardelene. Vezi Gheorghe Bogdan-Duică, „Întâiul greco-catolic: George Pop de Daia", în Naţiunea, 1928, nr. 279.

ANA DUMITRAN