TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Biblia în istoria cărţii


 

Biblia în istoria cărţii

 

 

 

 

Adrian Papahagi

 

 

 

 

 

După cum bine se ştie, biblia este pluralul grecescului biblion, care la origine era diminutivul lui biblos. Biblia desemnează aşadar o sumă de cărţi mai scurte, ceea ce evreii numeau ha-sefarim (Dan 9:2). De altfel, în evul mediu latin numele predominant al Bibliei era bibliotheca, chiar dacă aceasta se prezenta într-un singur volum, sau, tehnic vorbind, într-un pandect. Abia în secolul XII se încetăţeneşte treptat şi în latină grecescul biblia (devenit un feminin singular, ca în română), dar termenul se referă adesea nu la Scriptură, ci la parafrazarea acesteia în Historia scholastica a magistrului parizian Petrus Comestor1. Termenul de scriptura este la origine tot un plural dar, după cum se vede, limba urmează în intuiţiile ei geniale tendinţa bibliotecii sacre de a deveni o singură carte, un volumen. Volumen este un derivat al verbului volvo, care înseamnă între altele ‘a înfăşura` şi denumeşte aşadar forma predominantă a cărţii în antichitate, cea de sul. Totuşi Biblia a preferat încă din secolul II să se înfăţişeze sub formă de codex, adică de carte, în accepţiunea modernă a acestui obiect (file cusute în caiete şi legate între două coperţi). Codex-ul, sau codicele, cum ar fi bine să zicem în româneşte2, este forma târzie a lui caudex, care înseamnă trunchi de copac (înrudirea între carte şi copac e prezentă şi în limbile germanice, cf. book/Buch). Iniţial, codicele consta din mai multe tăbliţe de lemn, scobite şi umplute cu ceară, care legate împreună îndeplineau mai degrabă rolul unui caiet în care se iau notiţe, decât pe acela al unei cărţi menite să transmită un text ‘definitiv`.

Consideraţiile care urmează privesc aşadar codicologia biblică, adică aspectele materiale ale manuscriselor Bibliei în antichitatea târzie şi în evul mediu european3. Biblia-carte4, nu Biblia-text5 mă va interesa în aceste rânduri, care nu îşi propun decât să popularizeze unele aspecte binecunoscute ale codicologiei biblice. Voi încerca să arăt că Biblia a fost în centrul celor trei mari revoluţii din istoria cărţii: apariţia codicelui, trecerea de la producţia monastică de carte la cea comercială, şi inventarea tiparului. În toate aceste momente, ea a fost simultan un ferment al înnoirii tehnologice a producţiei de carte, şi principalul beneficiar al acesteia.

 

E lucru ştiut că istoria codicelui este legată de istoria creştinismului, între Scriptură şi suportul său existând dintotdeauna o relaţie de interdependenţă. Încă din primele veacuri creştine, codicele este tipul de carte preferat de comunităţile de credincioşi. Dintre manuscrisele şi fragmentele de manuscrise greceşti ‘păgâne` anterioare secolului III, abia 1-2% sunt codici, majoritatea covârşitoare fiind reprezentată de suluri. Diametral opusă este situaţia manuscriselor creştine, care sunt aproape fără excepţie codici6. Cu toate acestea, nu se poate afirma că creştinismul timpuriu este responsabil de invenţia codicelui. Marţial menţionează noul tip de carte în Epigramele sale, compuse în anii 84-86. Pentru Marţial codicele era preferabil sulului datorită faptului că era mai uşor de mânuit şi de transportat (un argument major de-a lungul întregii istorii a cărţii). Într-o epigramă devenită celebră pentru codicologi, poetul recomandă celor care doresc să-l citească altundeva decât în biblioteci să-i cumpere operele în varianta portabilă a codicelui pe pergament:

Qui tecum cupis esse meos ubicumque libellos

et comites longae quaeris habere viae,

hos eme, quos artat brevibus membrana tabellis. (Epigr. I.2, 1-3)

[‘Dacă doreşti să ai pretutindeni cu tine cărţile mele/ şi să îţi fie tovarăşi în lungile drumuri/ cumpără-le pe acelea pe care le-nchide în pagini mai mici pergamentul.`]

 

Deşi, după cum se vede, cartea pe pergament legată între două tăbliţe de lemn este cunoscută şi folosită la Roma în medii necreştine încă din secolul I, doar odată cu afirmarea creştinismului se poate vorbi de o adevărată revoluţie în istoria cărţii antice.

În urma unui studiu minuţios al manuscriselor şi fragmentelor de manuscrise biblice care au supravieţuit din primele patru secole creştine, Colin Roberts şi Theodore Skeat observă că 158 din 172 de texte provin din codici, şi doar 14 din suluri7. În consecinţă, cei doi savanţi britanici afirmă că producţia Bibliei a fost unul din factorii care au dus la impunerea codicelui în detrimentul sulului. Argumentele lui Roberts şi Skeat sunt oarecum diminuate de Joseph van Haelst, care consideră prea timpurii o bună parte din datele atribuite de aceştia fragmentelor de cărţi creştine. Mutând data multor manuscrise inventariate de cei doi din secolul II în secolele III-IV, în care încep să existe un număr mai important de codici necreştini, van Haelst se arată sceptic cu privire la legătura dintre creştinism şi succesul codicelui8. Totuşi trebuie spus că, indiferent de datare, numărul codicilor creştini este de-a lungul întregii antichităţi târzii cu mult mai mare decât cel al codicilor necreştini. Chiar amendate, statisticile lui Roberts şi Skeat nu îşi pierd aşadar pertinenţa.

Odată acceptat acest fapt, rămâne de lămurit cauza preferinţei creştinilor din secolele II-IV pentru codice. S-au formulat în acest sens diverse teorii, unele mai plauzibile, altele mai puţin, deşi fiecare îşi are în ultimă instanţă partea sa de pertinenţă. Calculând suprafaţa utilizabilă dintr-un codice, scris pe ambele părţi ale filei de pergament, şi cea a unui sul de papirus, Skeat ajunge la concluzia că, la cantităţi egale de text, un codice este cu circa 25% mai economic decât un sul9. Fireşte, acest argument comercial nu este valabil exclusiv pentru creştini, chiar dacă acceptăm teza că aceştia provin cu precădere din clasele sărace ale societăţii10. De asemenea, dimensiunile mai reduse ale codicilor şi implicit transportabilitatea lor nu convin doar creştinilor. Chiar dacă modul de viaţă apostolic al multora dintre ei face necesară transportarea Evangheliilor, am văzut că şi cititorii lui Marţial pot găsi utilă o carte care să îi însoţească la drum11. De asemenea, s-a mai sugerat că un codice e mai uşor de folosit pentru a găsi rapid un anume pasaj, în timp ce derularea unui sul este mai anevoioasă. Accesul rapid la un pasaj biblic ar fi fost util creştinilor în disputele teologice cu evreii, ceea ce ar fi putut contribui la preferinţa lor pentru codice12. Totuşi, Skeat demonstrează că mânuirea unui sul nu e considerabil mai anevoiasă decât cea a unui codice13.

Toate aceste explicaţii se referă la aspecte practice ale codicelui: preţ, manevrabilitate, transportabilitate. Chiar dacă li se dă crezare - şi ele sunt în parte demne de atenţie -, nu avem totuşi destule argumente pentru a explica de ce creştinii ar fi trebuit să se bucure mai mult decât cititorii lui Marţial de o carte mai ieftină, mai uşor de transportat şi de consultat. Principalii specialişti în istoria cărţii antice au încercat să aducă în sprijinul acestor teorii materiale argumente ce ţin de natura textelor transcrise în codicii creştini. Fără a insista prea mult, m-aş opri asupra teoriilor formulate de Roberts şi Skeat, şi respectiv de Gamble, a doua fiind preferabilă celei dintâi.

Roberts şi Skeat consideră că predilecţia creştină pentru codex are rădăcini iudaice care derivă din faptul că, înainte de sedimentarea tradiţiei textuale evanghelice, primii creştini au folosit tăbliţe cerate, legate mai apoi într-un soi de codici primitivi, pentru a-şi însemna învăţăturile Mântuitorului. Datorită vechimii lor, codicii conţinând texte protoevanghelice i-ar fi determinat pe creştinii secolelor II-IV să prefere această formă de carte, înnobilată de tradiţie. Astfel, primii codici creştini nu ar fi legaţi de Roma, unde găsim încă din secolul I referinţe la cărţi din pergament, ci ar putea porni din comunităţile evreilor creştini din Asia Mică14. Totuşi, se cuvine spus că tradiţia iudaică preferă până astăzi să copieze Tora pe suluri, al căror arhaism subliniază primordialitatea textului sacru al Pentateuhului15. De ce nu ar fi făcut şi creştinii la fel cu Evangheliile?

Gamble refuză explicaţia lui Robets şi Skeat şi propune în schimb o teză mult mai interesantă şi mai plauzibilă. Pe bună dreptate, profesorul american observă că primele scrieri creştine cuprinse într-un corpus nu au fost evangheliile, ci epistolele pauline. Acestea sunt de altfel şi cele dintâi texte denumite generic scriptura (2 Pet 3:15-16). Foarte devreme apare şi nevoia de a reuni toate epistolele lui Pavel într-un singur volum, şi se cunosc într-adevăr două, dacă nu trei ediţii ale acestora de la începutul secolului II. Calculând pe baza fragmentelor păstrate dimensiunea probabilă a unui sul conţinând toate epistolele pauline, Gamble ajunge la concluzia că acesta ar fi trebuit să aibă 24 de metri, adică de două ori lungimea maximă a unui sul grec, şi de trei ori mai mult decât cea a unui sul mediu din epocă. Asemenea dimensiuni ar fi făcut o atare carte imposibilă, ceea ce a condus la alegerea codicelui ca suport al corpus Paulinum16. Prestigiul unei asemenea cărţi fondatoare pentru dogma creştină ar fi atras după sine preferinţa creştinilor pentru codice. Fireşte, avantajele materiale ale folosirii codicelui (preţ, transportabilitate, manevrabilitate) nu puteau decât să susţină această preferinţă.

Odată cu impunerea creştinismului ca religie oficială, codicele, devenit prin excelenţă carte creştină, se va generaliza, eliminând treptat sulurile din circulaţie. Cu toate acestea, primii codici creştini păstrează caracteristici ale sulului, cum ar fi forma pătrată şi dispunerea textului pe patru coloane în Codex Sinaiticus (Londra, British Library, ms. Additional 43725, s. IV; fig. 1)17; într-adevăr, un sul desfăcut ar prezenta cititorului o suprafaţă pătrată, pe care s-ar înşirui trei sau patru coloane de text.

După cum o recunosc ei înşişi, Roberts, Skeat, sau Gamble nu pot demonstra că inventarea codicelui se datorează creştinilor, dar este de netăgăduit că aceştia au fost principalii săi promotori în antichitatea târzie. Totodată, codicele s-a dovedit un vehicul perfect al scripturii încă din secolul II. Creştinismul a contribuit aşadar la prima revoluţie din istoria cărţii, determinând în bună măsură trecerea de la sul la codice. Putem spune că Biblia şi codicele şi-au asigurat reciproc succesul şi rapida răspândire în antichitatea târzie.

În secolele IV-XII, producţia codicilor în Occidentul creştin nu a cunoscut evoluţii spectaculoase, aceasta rămânând o ocupaţie a mediilor monastice. Ceea ce caracterizează această epocă în Europa occidentală este varietatea manuscriselor biblice: formatul idiosincratic al cărţilor include atât pandecte gigantice, cât şi volume separate de dimensiuni rezonabile, iar textul Bibliei latine cunoaşte o mare instabilitate. Cea mai notabilă inovaţie a bibliilor evului mediu timpuriu faţă de cele antice este importanţa crescândă a decoraţiei. Dacă primele manuscrise biblice, incluzând aici magnificul Codex Sinaiticus, sunt cărţi simple, fără decoraţii, sau cu decoraţii minimale, din secolul VIII Bibliile, şi în special Evangheliile înluminate, vor deveni principalele opere de artă ale Evului Mediu18. În istoria picturii medievale nimic nu întrece superbele evangheliare anglo-saxone, cum ar fi Codex Amiatinus (Florenţa, Biblioteca Medicea Laurenziana, Cod. Amiatino 1, ante 716)19 şi Lindisfarne Gospels (Londra, British Library, ms. Cotton Nero D.IV, c. 700)20, sau minunatele evangheliare carolingiene, în rândul cărora se numără şi evangheliarul de la Lorsch, cunoscut la noi sub numele de Codex Aureus (Alba Iulia, Bibl. Batthyaneum, ms. II.1 şi Vatican, ms. Pal. lat. 50, c. 810; fig. 2)21. Arta mozaicurilor bizantine şi a frescelor romane coboară în paginile înluminate ale acestor cărţi de lux, unde va zăbovi multe secole, până când lumina se va muta din nou pe ziduri sau în tablourile Renaşterii.

Nefiind istoric de artă, nu voi zăbovi asupra rolului Bibliei în dezvoltarea artei occidentale22. Cititorul se poate convinge singur de splendoarea bibliilor înluminate răsfoind unul din numeroasele albume pe această temă23. Cert este că Biblia a dat tonul picturii de carte, indiferent de publicul căruia i se adresa, după cum demonstrează Christopher de Hamel în excelenta sa Istorie a manuscriselor înluminate24. De Hamel se interesează cu precădere de cei care foloseau cartea decorată medievală: misionarii creştini ai secolelor V-X, împăraţii carolingieni şi ottonieni ai secolelor VIII-XI, studenţii şi fraţii secolelor XIII-XV, aristocraţii secolelor XIV-XV, şi în cele din urmă chiar şi burghezia, la sfârşitul evului mediu. În toate aceste epoci, Biblia latină a fost cartea tuturor: carte de lux destinată împăraţilor şi episcopilor, text savant comentat în secolul XII, odată cu cristalizarea glossa ordinaria25, carte de buzunar a fraţilor cerşetori şi a studenţilor parizieni, oxonieni, sau bolognezi, sau doar carte de imagini pentru... neştiutorii de carte (bibliile ‘moralizate`26).

 

Occidentul creştin a trebuit să treacă printr-o nouă revoluţie în istoria cărţii pentru ca Biblia să devină cu adevărat accesibilă tuturor. Până în secolul XII, se puteau găsi evangheliare în fiecare biserică, şi biblii complete în mai toate marile abaţii, dar abia după 1200 răspândirea Bibliei cunoaşte o nouă etapă. Ceea ce se întâmplă atunci este rezultatul ‘renaşterii din secolul XII`27, o dezvoltare fără precedent a artelor şi a literelor, pe fondul unei relative stabilităţi politice, al creşterii bunăstării economice generale, şi al afirmării burgheziei. Adevăratul moment de cumpănă în istoria culturală şi religioasă a Occidentului este apariţia universităţilor şi a ordinelor mendicante (sau, mai neaoş spus, cerşetoare). Deşi existau colegii la Paris, Oxford sau Bologna încă dinainte de 1200, constituirea unor veritabile universitates studiorum nu intervine decât în secolul XIII28. În primele decenii ale secolului apar şi ordinele mendicante, franciscanii (1209) şi dominicanii (1214). Cultura şi teologia vor părăsi treptat zidurile devenite prea strâmte ale abaţiilor benedictine şi ale şcolilor de pe lângă catedrale şi curii imperiale, pentru a se răspândi per orbem, odată cu noul misionarism al fraţilor minori şi predicatori. Astfel, fraţii mendicanţi şi studenţimea din oraşe precum Parisul vor crea o cerere de carte fără precedent în secolele anterioare29. Fireşte, Biblia este şi pentru fraţi şi pentru studenţi cartea de căpătâi. Şi unii şi alţii au nevoie de un text uşor de transportat între colegii sau în misiune. Uriaşele biblii ale secolelor XI-XII, care puteau cântări peste douăzeci de kilograme şi aveau dimensiuni de 60-70 x 40-50 cm devin nepractice30. Se cer biblii într-un singur volum (pandecte), care să poată fi ţinute în mâini fără efort de un singur om.

În acest context apare în secolul XIII cea mai de succes carte copiată vreodată de mână, al cărei format se va impune până în zilele noastre: aşa numita Biblie de Paris, sau exemplar Parisiense. Cercetările moderne au izolat principalele caracteristici ale acestui prim best-seller mondial31: ne aflăm în prezenţa unui pandect, de dimensiuni mici (in 8° sau chiar in 12°), scris pe două coloane, şi pentru prima dată clar numerotat pe capitole. Alături de dimensiunile reduse, uşurinţa găsirii unui pasaj este calitatea principală a acestor codici. Numele cărţilor biblice apar pe fiecare pagină, iar capitolele sunt numerotate cu caractere roşii şi albastre. Chiar dacă din punct de vedere textual bibliile de Paris nu sunt întotdeauna de cea mai bună calitate, calităţile lor formale, codicologice, eclipsează acest neajuns. În mod paradoxal, se poate spune că eforturile editorilor textului biblic, atât de importante până în secolul XII, sunt trecute în plan secund de nevoia urgentă a publicului universitar şi mendicant de biblii multe, ieftine, mici şi uşor de consultat.

Prin transformarea producţiei de carte din canon monastic într-o afacere profitabilă a atelierelor urbane32, şi mai ales prin inovaţiile codicologice introduse de Biblia pariziană, istoria cărţii intră într-o nouă etapă. După cum remarcă de Hamel, „mai multe biblii supravieţuiesc din secolul XIII decât orice alt artefact, cu excepţia poate a monezilor şi a clădirilor"33. Parisul va produce un număr atât de mare de biblii portabile în secolul XIII încât va inunda piaţa; până astăzi, bibliile pariziene sunt un obiect curent în cataloagele de licitaţii ale marilor case precum Sotheby`s sau Christie`s. Ele vor fi imitate în toată Europa, şi în special în Italia în secolele XIII-XIV. Câteva exemplare italieneşti sunt păstrate şi la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia: o astfel de carte este ms. III.121, un pandect de mici dimensiuni (406 ff.; 155 x 105 mm; text: 95 x 75 mm; 2 col.; 51 rânduri) copiat probabil la Bologna la sfârşitul secolului XIII (fig. 3).

 

Apariţia tiparului în secolul XV este în fond doar împlinirea tehnică a standardizării producţiei de carte începute la Paris în secolul XIII. Şi această ultimă revoluţie din istoria cărţii are în centrul său Sfânta Scriptură, dat fiind că prima carte tipărită este faimoasa Biblie la 42 de rânduri produsă de Gutenberg începând cu 1453-145534. Invenţia lui Gutenberg va contribui cu timpul la răspândirea fără precedent a culturii scrise pe toate meridianele lumii; totodată, noul val de misionarism declanşat de descoperirile geografice de la sfârşitul veacului XV, precum şi efectele Reformei, vor conduce la traducerea Bibliei în toate limbile pământului, şi la imprimarea sa în tiraje neegalate de altă carte.

Totuşi, Biblia lui Gutenberg este mai conservatoare decât s-ar putea crede. Deşi tiparul cu caractere mobile face producţia de carte mai simplă şi mai rapidă decât râvna copiştilor parizieni, Gutenberg nu îşi propune să creeze o carte de masă. Dimpotrivă, el se întoarce la tradiţia anterioară micilor biblii gotice din secolul XIII, şi doreşte să imprime biblii luxoase şi masive, ca în perioada romanică. În încercarea de a produce cărţi de lux, Gutenberg îşi imprimă adesea bibliile pe pergament, iar exemplarele care ies din atelierul său sunt apoi înluminate manual, preluând elemente decorative din ceasloavele, sau livres d`heures, ale epocii (fig. 4)35. Cu toate acestea, Gutenberg va păstra din bibliile pariziene elementele de reperaj textual - titlurile cărţilor şi numerotarea capitolelor. Combinate, eficienţa tiparului şi manevrabilitatea bibliilor pariziene stau la originea cărţii moderne. În secolul XVI, cartea tipărită va renunţa la splendoarea grafică a incunabulelor înluminate ale lui Gutenberg, păstrând şi ameliorând doar tehnologia inventatorului de la Mainz.

 

Centralitatea Bibliei-Cuvânt al lui Dumnezeu în viaţa creştinilor a mers vreme de secole în paralel cu importanţa Bibliei-carte în istoria civilizaţiei europene. Cele trei mari revoluţii din istoria cărţii - apariţia codicelui în antichitate, standardizarea şi laicizarea producţiei de carte în secolul XIII, şi invenţia tiparului - au permis Bibliei să ajungă cu adevărat în orice casă. Totodată însă trebuie să privim lucrurile şi din perspectiva inversă: Biblia a fost ea însăşi un ferment al acestor inovaţii în istoria cărţii. Nevoia creştinilor de a dispune de un corpus relativ amplu într-un volum compact a condus la aceste veritabile revoluţii, fără de care incredibila dezvoltare a culturii scrise europene nu ar fi imaginabilă. Oricât ar displăcea acest lucru în lumea noastră amnezică, chiar şi cultura secularizată a omului modern datorează multe întâlnirii dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi umilul său suport manuscris sau imprimat.

 

1 Pentru mai multe detalii despre istoria numelor latineşti ale Bibliei, v. M. Duchet-Suchaux şi Y. Lefèvre, „Les noms de la Bible", în Le Moyen Âge et la Bible, ed. P. Riché şi G. Lobrichon, Paris: Beauchesne, 1984, pp. 13-23.

2 Profit de ocazie pentru a deplânge proasta împământenire a acestui termen latinesc în română. Substantivul masculin codex,-icis, la acuzativ codicem, poate fi împrumutat în română sub forma ‘codice`, în ciuda reţinerilor lexicoanelor de specialitate, care preferă să păstreze termenul latin (Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, coord. I. Gal, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, s.v. codex (codice), care de altfel oferă o definiţie improprie; V. Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 1992, s.v. codex). De asemenea, nu văd de ce am forma un plural aberant de genul ‘două codice` în loc de masculinul ‘doi codici`. Din păcate, însă, cel mai adesea întâlnim în literatura de specialitate pluralul ‘codice` (v. S. Jakó, R. Manolescu, Scrierea latină în evul mediu, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1971). E de preferat codicele barbarismului codex-ul, aşa cum e de preferat pluralul doi codici aberantului două codice. Pentru buna folosire a cuvântului trebuie urmat modelul purice-purici, şoarece-şoareci, că doar nu zice nimeni ‘un şoarece`-‘două şoarece`!

3 Nu mă voi opri asupra Bibliei ebraice. Cititorul poate consulta The Bible as Book: The Hebrew Bible and the Judaean Desert Discoveries, ed. E. D. Herbert şi E. Tov, Londra: British Library şi New Castle, Delaware: Oak Knoll, 2002 şi, în limba română, M. V. Vladimirescu, O istorie a Bibliei ebraice, Iaşi: Polirom, 2006. Ilustraţii pot fi găsite în albumul The Bible in Manuscripts and Printed Books, ed. R. Weiser, Ierusalim: Jewish National and University Library, 1994.

4 Merită recomandată în primul rând excelenta carte a lui Christopher de Hamel, The Book. A History of the Bible, Londra: Phaidon, 2001. Pentru studii mai punctuale, v. cele cinci volume din seria The Bible as Book, şi în special: The Manuscript Tradition, ed. J. L. Sharpe şi K. van Kampen, Londra: British Library şi New Castle, Delaware: Oak Knoll, 1998; The Transmission of the Greek Text, ed. S. McKendrick şi O. A. O`Sullivan, Londra: British Library şi New Castle, Delaware: Oak Knoll, 2003. Bibliografia studiilor asupra Bibliei în evul mediu este: A. Vernet, La Bible au Moyen Âge. Bibliographie, în colab. cu A.-M. Genevois, Paris: CNRS, 1989.

5 Pentru studiul influenţei Bibliei în cultura medievală occidentală, rămâne esenţială monografia lui B. Smalley, The Study of the Bible in the Middle Ages, U. of Notre Dame P., 1964 (ed. 1, 1952). Pentru istoria textuală a Bibliei latine, cel mai bun studiu sintetic este P.-M. Bogaert, „La Bible latine des origines au moyen âge. Aperçu historique, état des questions", în Revue théologique de Louvain 19 (1988), pp. 137-59 şi 276-314. Utile sunt şi studiile reunite de G. Lobrichon în La Bible au Moyen Âge, Paris: Picard, 2003.

6 H. Y. Gamble, Books and Readers in the Early Church. A History of Early Christian Texts, Yale UP, 1995, p. 49.

7 C. H. Roberts şi T. C. Skeat, The Birth of the Codex, Oxford UP, 1987, p. 54.

8 J. van Haelst, „Les origines", în Les Débuts du codex. Actes de la journée d`études organisée à Paris les 3 et 4 juillet 1985 par l`Institut de papyrologie de la Sorbonne et l`IRHT, ed. A. Blanchard, Turnhout: Brepols, 1989, pp. 13-35.

9 T. C. Skeat, „The Length of the Standard Papyrus Roll and the Cost-Advantage of the Codex", în Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphie, 45 (1982), pp. 169-175.

10 G. Cavallo, Libri, editori e pubblico nel mondo antico, Bari: Laterza, 1975, pp. 83-85.

11 M. McCormick, „The Birth of the Codex and the Apostolic Life-Style", în Scriptorium 39 (1985), pp. 150-58.

12 Gamble, pp. 55-56.

13 T. C. Skeat, „Two Notes on Papyrus: Was Rerolling a Papyrus Roll an Irksome and Time-Consuming Task?", în Scritti in onore di Orsolina Montevecchi, ed. E. Bresciani et al., Bologna: Clueb, 1981, pp. 373-76.

14 Roberts şi Skeat, The Birth of the Codex, pp. 57-61.

15 V. art. „Tora, Sefer-Sulul Torei" în Dicţionar enciclopedic de iudaism, coord. V. Prager [ed. fr. coord. S. A. Goldberg], trad. V. Prager, C. Litman, T. Goldstein, Bucureşti: Ed. Hasefer, 2000.

16 H. Gamble, „The Pauline Corpus and the Early Christian Book", în Paul and the Legacies of Paul, ed. W. Babcock, Dallas: Southern Methodist UP, 1990, pp. 265-80; această teorie este reluată şi ameliorată în Books and Readers in the Early Church, pp. 58-65.

17 Un proiect major de restaurare şi facsimilare a manuscrisului este în curs: v. S. McKendrick, In A Monastery Library. Preserving Codex Sinaiticus and the Greek Written Heritage, Londra: British Library, 2006. Despre manuscrisele greceşti în unciale, din rândul cărora face parte şi Codex Sinaiticus, v. T. S. Pattie, „The Creation of the Great Codices", în The Bible as Book. The Manuscript Tradition, pp. 61-72; E. Crisci, „I più antichi manoscritti greci della Bibbia. Fattori materiali, bibliologici, grafici", în Forme e modelli della tradizione manoscritta della Bibbia, ed. P. Cherubini, Vatican: Scuola Vaticana di Paleografia, Diplomatica e Archivistica, 2005, pp. 1-32.

18 J. Lowden, „The Beginnings of Biblical Illustration", în Imaging the Early Medieval Bible, ed. J. Williams, Pennsylvania State UP, 1999, pp. 9-59.

19 R. L. S. Bruce-Mitford, The Art of the Codex Amiatinus, Jarrow: Parish of Jarrow, 1967. Pentru o bibliografie recentă, v. Bibliografia della Bibbia Amiatina (1990-1999), ed. V. Longo, S. Magrini, M. Palma, Roma: Viella, 2000.

20 Cel mai amănunţit studiu al acestui manuscris este M. P. Brown, The Lindisfarne Gospels. Society, Spirituality and the Scribe, Londra: British Library, 2003.

21 Un album fără mare valoare ştiinţifică sau artistică, prezentând cele mai importante pagini ale jumătăţii albaiuliene a manuscrisului, a fost publicat de Dan Simonescu, Codex Aureus, Bucureşti: Meridiane, 1972. Facsimilul de lux al manuscrisului complet (Alba Iulia, II.1 şi Vatican, Pal. lat. 50) a fost publicat în anul 2000 de Faksimile Verlag din Lucerna. Volumul de comentarii care acompaniază facsimilul tratează toate aspectele manuscrisului, şi poate fi considerat un studiu definitiv: Das Lorscher Evangeliar. Kommentarband, ed. H. Schefers, Lucerna: Faksimile Verlag şi Vatican: Biblioteca Apostolica Vaticana, 2000.

22 Pentru o privire rapidă, poate fi consultat cu folos capitolul „Illustration der Bibel" al lui O. Pächt, Buchmalerei des Mittelalters, München: Prestel, 2000, pp. 129-54.

23 Câteva albume recente: Im Anfang war das Wort. Glanz und Pracht illuminierter Bibeln, ed. A. Fingernagel în colab. cu C. Gastgeber, Köln etc.: Taschen, 2003; I Vangeli dei popoli: la parola e l`immagine del Cristo nelle culture e nella storia. Catalogo della mostra, Città del Vaticano-Palazzo della Cancelleria, 21 giugno-10 dicembre 2000, ed. F. D`Aiuto, G. Morello, A. M. Piazzoni, Vatican: Biblioteca Apostolica Vaticana/Ed. Rinnovamento nello Spirito Santo, 2000. În alb-negru, dar cu o scurtă prefaţă care oferă o bună privire de ansamblu, M. Gibson, The Bible in the Latin West, U. of Notre Dame P., 1993.

24 C. de Hamel, A History of Illuminated Manuscripts, Londra: Phaidon, 1994.

25 C. de Hamel, Glossed Books of the Bible and the Origin of the Paris Booktrade, Woodbridge: D. S. Brewer, 1984.

26 De Hamel, The Book, cap. 6 „Bible Picture Books", pp. 140-65.

27 Au devenit clasice lucrările lui C. H. Haskins, The Renaissance of the Twelfth Century, Harvard UP, 1927; G. Paré, A. Brunet, P. Tremblay, La Renaissance du douzième siècle. Les écoles et l`enseignement, Paris: Vrin, 1933.

28 Cea mai accesibilă istorie a universităţilor medievale este: J. Verger, Les Universités au Moyen Âge, Paris: PUF, 1973.

29 A se vedea K. W. Humphreys, The Book Provisions of the Medieval Friars, 1215-1400, Amsterdam: Erasmus, 1964; La Production du livre universitaire au moyen-âge: Exemplar et pecia. Actes du colloque tenu au Collegio San Bonaventura de Grottaferrata en mai 1983, ed. L. J. Bataillon, B. G. Guyot, R. H. Rouse, Paris: CNRS, 1988.

30 Despre bibliile gigantice ale perioadei romanice, v. de Hamel, The Book, cap. 3 „Giant Bibles of the Early Middle Ages", pp. 64-91. Un studiu mai amănunţit al originii acestora este: L. M. Ayres, „The Italian Giant Bibles: Aspects of Their Touronian Ancestry and Early History", în The Early Medieval Bible. Its Production, Decoration, and Use, ed. R. Gameson, Cambridge UP, 1994, pp. 125-54.

31 Cele mai bune studii recente sunt: L. Light, „French Bibles c. 1200-30: A New Look at the Origin of the Paris Bible", în The Early Medieval Bible, pp. 155-76; S. Magrini, „La Bibbia all`università (secoli XII-XIV): la ‘Bible de Paris` e la sua influenza sulla produzione scritturale coeva", în Forme e modelli della tradizione manoscritta della Bibbia, pp. 407-25.

32 Cel mai complet studiu despre acest aspect este monumentala lucrare a R. H. şi M. A. Rouse, Illiterati et Uxorati. Manuscripts and Their Makers: Commercial Book Producers in Medieval Paris, 1200-1500, Turnhout: Brepols, 2000.

33 De Hamel, The Book, p. 114.

34 Despre Biblia lui Gutenberg, v. J. T. Ing, Johann Gutenberg and His Bible. A Historical Study, New York: Typophiles, 1988; M. Davies, The Gutenberg Bible, London: British Library, 1996.

35 E. König, „Die Illuminierung der Gutenbergbibel", în Johannes Gutenbergs zweiundvierzigzeilige Bibel. Kommentarband, ed. W. Schmidt şi F. Schmidt-Künsemüller, München, 1979, pp. 71-125.


 

ADRIAN PAPAHAGI