Andrei Şaguna şi discipolul său Nicolae Cristea

Anca Sîrghie

Moto: „Omul cinstit, la noi în ţară, n-are mult să aleagă; trebuie să se jertfească".

(Nicolae Cristea)

I. Andrei Şaguna, un destin tutelar

Nu există în lume o baghetă magică precum aceea a unei personalităţi ctitoriale, capabile să traseze făgaşe pe care generaţii întregi să le urmeze spre un viitor mai luminos. Un asemenea gigant, care a trecut de la legenda vie din timpul activităţii sale la mit, a fost Andrei Şaguna, pe care acum, când se împlinesc 200 de ani de la naşterea sa, suntem îndreptăţiţi să-l considerăm un simbol, un simbol al demnităţii naţionale şi al puterii de sacrificiu, al unui vizionarism grefat pe o smerenie exemplară. Sunt virtuţi excepţionale ce îndreptăţesc sanctificarea sa de către urmaşi. Cel mai prestigios mitropolit al Transilvaniei a fost un spirit european între români, având un destin dramatic într-una dintre cele mai contorsionate epoci, destin ce merită tocmai pentru aceea evocat în concreteţea sa.

I.1. Începutul de drum

Născut în 1808 la Mişcolţ, oraş din nordul Ungariei, ca al treilea copil în familia aromânilor comercianţi Naum şi Anastasia Şaguna, viitorul mitropolit, primind numele Anastasiu, a fost botezat în ziua de 28 decembrie 1808 la catedrala nu demult terminată cu aportul comunităţii greco-valahe din localitate. Semnificativ ne apare faptul că ambii bunici ai pruncului şi-au adus un aport financiar substanţial, din moment ce numele lor sunt menţionate „într-o cuprinzătoare inscripţie pe piciorul sfintei mese a altarului"¹. După acest moment fericit al vieţii lor de familie, tatăl său a falimentat în afaceri, iar mamei i-a revenit aproape în exclusivitate responsabilitatea creşterii şi direcţionării religioase a copilului. La 14 ani Anastasiu a fost dus pentru continuarea studiilor la Pesta, unde va locui la unchiul său Anastasie Grabovszki, comerciant, a cărui casă era deschisă intelectualilor români. Pe acolo au trecut Samuil Micu, Petru Maior, editorul braşovean Zaharia Carcalechi sau preoţii Ioan Corneli şi Ioan Teodorovici, care contribuiseră la realizarea unui atât de util Lexicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc. În această atmosferă cărturărească, adolescentul Anastasiu Şaguna şi-a desăvârşit cunoştinţele sale de limbă românească. După terminarea studiilor gimnaziale, el urmează Filosofia şi Dreptul, încheiate în 1829, când decide să se îndrepte spre Teologia ortodoxă, probabil după modelul lui Maxim Manuilovici, rudă cu familia Grabovszki, numit tocmai în acel an episcop al Vârşeţului. În acest oraş funcţiona din 1822 o şcoală teologică având două secţii, una română şi alta sârbă. În cursul celor trei ani de studiu, Anastasiu Şaguna şi-a însuşit cu prisosinţă slavona bisericească şi s-a iniţiat în limba sârbă, necesară activităţii pe care o va desfăşura în mânăstirea Hopovo, el începându-şi în 12/24 octombrie 1833 noviciatul şi primind numele monahal de Andrei, nume cu ample rezonanţe în cultura bisericească a românilor.

I.2. Ascensiunea omului de iniţiativă diplomatică

Andrei Şaguna a înţeles curând că, fără puterea pe care funcţiile administrative i-o asigurau, planurile sale de emancipare religios-ortodoxă şi naţional-politică a românilor transilvăneni n-ar fi putut să fie implementate. De aceea, în următorii 14 ani de activitate administrativă bisericească el dobândeşte o experienţă bogată, pe care o va fructifica începând cu noua sa funcţie de vicar general al eparhiei sibiene ocupată din 3 septembrie 1846, după ce murise cel dintâi episcop ortodox român numit de Mitropolia din Carloviţ, Vasile Moga. Gestul celor 38 protopopi, în frunte cu episcopul Atanasie Anghel, care au semnat în anul 1700 uniaţia, decapitând Biserica ortodoxă a românilor transilvăneni, a avut ca efect o diminuare a numărului de credincioşi, astfel că, dacă la recensământul lui Buccow numai 16,39% dintre românii transilvăneni erau greco-catolici, după 90 de ani, respectiv la mijlocul secolului al XIX-lea, în 1851, când sosea la Sibiu Şaguna, situaţia se deteriorase de-a dreptul dramatic, căci uniţii ocupau un procent de 50,4% din populaţia românilor ardeleni. O replică energică avea să fie acum dată prin iniţiativele acestui om providenţial, energic şi vizionar, Andrei Şaguna, care îşi va dobândi prin calităţile sale un prestigiu cu totul excepţional la Curtea Vienei. Cel mai direct colaborator al mitropolitului, Nicolae Popea, avea să conchidă cu îndreptăţire în prima monografie consacrată lui, că „nici un român înainte şi după el până astăzi... nu se bucura de atâta graţie împărătească şi nu ajunse la demnităţi aşa de înalte de stat, ca mitropolitul Şaguna"². Ceea ce dă putere acestei mărturisiri este faptul că Popea îl însoţise frecvent în misiunile sale la Curtea Vienei, Şaguna lăsând mitropolia transilvană în grija unor oameni destoinici ca Nicolae Cristea.

Ascensiunea lui Şaguna continuă, astfel că, la 5 februarie 1848, Curtea imperială de la Viena avea să-i recunoască arhimandritului Andrei investitura de episcop, chiar scutindu-l de cele 19 restricţii umilitoare de care se izbise Vasile Moga, precursorul său. Hirotonirea lui s-a desfăşurat la catedrala mitropolitană din Carloviţ în Duminica Tomii, în 18/30 aprilie 1848. Atunci noul mitropolit îşi mărturisea decizia de a-i trezi „pe românii ardeleni din adâncul lor somn"³.

La Sibiu a fost întâmpinat cu entuziasm de toţi conaţionalii, atât ortodocşi, cât şi uniţi, în numele lor vorbindu-i Simion Bărnuţiu. Prima liturghie slujită de el a fost de duminica Mironosiţelor la Biserica de la Poarta Turnului, care şi-a schimbat apoi numele cu sintagma Biserica din Groapă, amintind dramatica situaţie a românilor sibieni, cărora li se oferea un drept iluzoriu de a avea un lăcaş de cult religios, aşezat de fapt într-un loc fără vizibilitate. Cu acest moment al învestirii sale în funcţia de mitropolit al Ardealului începe o perioadă a manifestării plenare ca activitate bisericească, socială şi politică. Imediat după numirea sa ca mitropolit, a fost convocată la Blaj Adunarea naţională a românilor în 3/15 mai 1848. Alături de Ioan Lemeny, episcopul Blajului, Andrei Şaguna a primit misiunea de a prezida lucrările Adunării, preludiate prin conferinţa din ziua precedentă, când Simion Bărnuţiu, ca ideolog al mişcării revoluţionare româneşti transilvănene, a rostit discursul Românii şi ungurii, în care argumenta istoric drepturile la existenţă şi la libertate pe care românii le au în Transilvania. Partea de un ardent interes a discursului său a constituit-o hotărârea dietei Ungariei de anexare a Transilvaniei la ţara vecină. Decizia fusese luată fără consultarea reprezentanţilor comunităţii române, care şi-a manifestat totala dezaprobare. Astfel era pregătită atmosfera pentru Adunarea ţinută pe Câmpul Libertăţii, unde cei doi episcopi au fost preşedinţi, iar vicepreşedinţi au figurat Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu, lor alăturându-li-se ca secretari Timotei Cipariu, Ioan Popasu, August Treboniu Laurian etc. Între cei 40.000 de români participanţi la manifestare se aflau şi tineri revoluţionari sosiţi de peste Carpaţi. Între discursurile rostite s-a numărat şi cel al lui Andrei Şaguna, pregătind terenul pentru adoptarea petiţiei naţionale cu cele 16 puncte, în care figurau principalele revendicări ale românilor, document ce urma să fie prezentat Împăratului de la Viena. În principal, se cereau măsuri menite să contribuie la emanciparea românilor din Transilvania, precum independenţa naţiunii şi a Bisericii noastre, desfiinţarea iobăgiei, libertatea cuvântului în general şi cea a tiparului, înfiinţarea de şcoli româneşti de toate gradele etc. Cu hotărâre şi indignare era refuzată decizia de anexare a Transilvaniei la Ungaria, adoptată fără acceptul naţiunii române care era majoritară pe aceste pământuri unde avusese acel ius primum occupantis.

Andrei Şaguna a fost ales în fruntea Comitetului permanent al românilor, constituit din 25 membri, între care Simion Bărnuţiu ca vicepreşedinte, lui alăturându-i-se Aron Pumnul, Avram Iancu, preotul răşinărean Sava Popovici Barcianu şi alţii. Demersul politic astfel început trebuia dus până la capăt. De aceea s-au constituit două delegaţii, numite deputăţii, care să prezinte revendicările românilor transilvăneni atât Dietei Transilvaniei de la Cluj, cât şi Curţii imperiale din Viena. Prima deputăţie, alcătuită de 50 intelectuali, clerici şi mireni, era condusă de tânărul Şaguna, devenit un autorizat lider politic şi chiar un diplomat al revoluţionarilor români, în fruntea cărora el s-a îndreptat spre Viena. Dar, pentru că împăratul Ferdinand al V-lea se retrăsese în Tirol la Innsbruck de teama revoluţiilor declanşate în toate provinciile Imperiului habsburgic, delegaţia românilor transilvăneni a fost nevoită să-şi continue drumul, pentru ca în data de 23 iunie 1848 să fie primită în audienţă, împlinindu-şi misiunea de a prezenta lista revendicărilor stabilite la Blaj. La întoarcere, ca nou deputat al Dietei de la Pesta, Şaguna a găsit cu cale să se oprească în capitala Ungariei, dar abia în Conferinţa naţională românească de la Sibiu din 16/28 decembrie 1848, prezidată de el la Hotelul Împăratul Romanilor, cei 250 de intelectuali participanţi au reformulat o petiţie naţională constituită din 13 puncte, document în care se protesta împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria, decizie luată fără consultarea românilor. Cu acest prilej s-a constituit o delegaţie de 3 persoane, anume Andrei Şaguna, Augustin Treboniu Laurian şi Ioan Popasu, protopop braşovean, care urma să se prezinte la noul suveran vienez, împăratul Francisc Iosif I. Pregătirea atmosferei s-a realizat prin lungul circuit urmat de Şaguna şi tinerii săi delegaţi spre Slovacia, unde se refugiase Curtea imperială. Delegaţia era reprezentativă pentru întreaga naţiune română, căci celor 3 delegaţi stabiliţi la Sibiu li se alătură alţi 10 intelectuali din Banat, Bihor şi Bucovina. În memoriul redactat acum se solicită în numele întregii „naţiuni române" din imperiu ca „sub sceptrul Austriei" să se realizeze o uniune liberă, independentă, împăratul luând titlul de „mare duce" al românilor. Condiţia era ca românii să nu mai fie subordonaţi niciuneia dintre naţiunile cuprinse în stat, ci să aibă drepturi egale cu toate celelalte. Pledoaria episcopului Şaguna a făcut o impresie admirabilă atât împăratului Francisc Iosif I, cât şi fostului împărat, pe care reprezentantul eclesiastic a ţinut să-l salute imediat apoi. Misiunea sa de diplomat al revoluţiei românilor nu se încheie aici, căci alte numeroase memorii au luat drumul Vienei sau au fost prezentate împăratului în Slovacia, cel din 26 aprilie 1849 fiind redactat nu numai în numele conaţionalilor săi, ci şi în cel al slovacilor, sârbilor şi croaţilor. Revendicările nu au fost acceptate de Curtea imperială nici la ultima audienţă a episcopului la 13 august 1849. Drumul de revenire în eparhia sa de la frontiera Transilvaniei până la Sibiu, i-a relevat nu numai simpatia de care se bucura atât în rândurile ţăranilor, cât şi ale intelectualilor români, care, întâmpinându-l cu entuziasm, îi mărturiseau tragediile petrecute în multe localităţi în vremea revoluţiei. Aşa au fost măcelurile intentate de gărzile maghiaro-secuieşti la Mihalţ şi Luna. Chiar propriul sediu sibian fusese distrus de revoluţionarii kossuthişti, astfel că, la întoarcere, Şaguna a trebuit să locuiască în casa baronului Brukenthal din strada Urezului. Contribuţia mitropolitului Şaguna la afirmarea identităţii noastre naţionale în vremea revoluţiei a fost marcată prin numeroase scrisori de felicitare primite de el de la personalităţi de frunte ale vremii, aşa ca Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu şi alţii. Se ştie că împăratul Francisc Iosif l-a apreciat drept unul dintre cei mai buni sfătuitori ai săi în vremea revoluţiei de la 1848 în Ungaria şi în Transilvania, drept care onorurile n-au întârziat să fie oferite, de la decorarea cu Ordinul Leopoldin în grad de Comandor din 1850 şi primirea titlului de baron imperial în 1852, la decorarea cu Ordinul Coroanei de Fier, clasa I, în 1864, şi, după alţi trei ani, cu Ordinul Leopoldin Crucea cea Mare. Senatul imperial l-a desemnat în 1860 drept membru al său, iar până la dualism a fost numit membru pe viaţă al Senatului imperial de la Viena.

Conştient de hiatusul imens pe care îl avea de acoperit în viaţa comunităţii ortodocşilor ardeleni, vicarul Andrei se adresează lui Iosif Raiacici, mitropolitul din Carloviţ, căruia ţine să-i prezinte situaţia descurajantă a ortodoxiei româneşti transilvane: „Biserica noastră de aici este complet dezorganizată şi nu există om care să o poată izbăvi". Cu totul semnificativă apare argumentarea perspectivei de pierire a instituţiei, cauzată de atitudinea iresponsabilă a slujitorilor ei, cărora li se face un portret moral cu totul negativ: „preoţimea, dar mai ales protopopii sunt oameni complet orbiţi de interese personale şi care ţin cu uniţii. De aceea, ei ar fi cei dintâi care s-ar dezbina de Biserică, dacă ar şti că poporul s-ar lăsa atras". Este o realitate dramatică ce motivează nevoia unei plenare angajări cu consecinţe benefice la scară naţională: „Însă acest popor bun, aşa sărman cum este, se ruşinează de aşa ceva. E o situaţie proastă, mai proastă nici n-ar putea fi. Cade-se deci să venim în ajutorul acestui popor. Dar prin ce mijloace s-ar putea face astfel de treabă? Aceasta este problema cea dintâi şi cea din urmă"⁴. Acum Şaguna se va stabili la Sibiu, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii sale, urcând toate treptele ierarhiei Bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania, din vicar devenind episcop. Desigur că hirotonirea ca episcop a fost un moment important pentru viitorul reformelor pe care le va institui Şaguna, urmărind un plan bine structurat de restaurare a Ortodoxiei în Transilvania. Deschiderea programului de reformă financiară s-a constituit din solicitarea unor dotaţii de la Bugetul Statului, aşa cum primeau celelalte confesiuni. Astfel, în 1861 eparhiei ardelene i s-a acordat suma de 25.000 fl. anual, dotaţie care s-a dublat cu începere din 1864. O izbândă pe calea măririi bazei financiare a Mitropoliei a fost redobândirea în 1868 de către Consistoriu a fondurilor rămase de la episcopul Vasile Moga, care valoric erau egalate de noile fonduri şaguniene, realizate după 1850.

I.3. Dintre ctitoririle saguniene

Ceea ce a înfăptuit acest om providenţial avea să-l determine pe Laurenţiu Streza să conchidă că atât existenţa sa, cât şi „opera Mitropolitului Andrei Şaguna reprezintă un fragment de istorie românească"⁵. Ţinta lui principală era să modernizeze activitatea din eparhia sa, pornind chiar de la aspectul Mitropoliei Transilvaniei, care, după ce în 1701 fusese desfiinţată de autorităţile habsburgice, se degradase timp de şase decenii. În acest răstimp biserica ortodoxă nu mai avusese niciun organism de conducere, care să fie recunoscut oficial de către stat, şi niciun sediu corespunzător. Desigur că în cele şase decenii de opresiune s-au înaintat numeroase memorii către autorităţi, dar lipsa de interes a acestora a iscat şi riposte ale clericilor şi credincioşilor, luând cel mai adesea forma unor mişcări populare, aşa cum s-a întâmplat în cazul revoltei conduse de călugării Visarion şi Sofronie, cărora li s-au alăturat preoţi de mir. Din 1783, eparhia Sibiului a activat sub conducerea administrativă şi canonică a Mitropoliei ortodoxe de la Carloviţ, în cadrul Imperiului habsburgic. Nişte mici progrese s-au înregistrat prin înlocuirea Mitropoliei celei vechi cu o Episcopie, având sediul la Sibiu, chiar dacă ea era condusă de episcopi sârbi. Episcopul Vasile Moga are meritul de a fi refăcut în 1811 ierarhia naţională, inexistentă în condiţiile create de uniaţie, când nu existase ierarh oficial al ortodoxiei. Dar acest demers nu era suficient spre a îndrepta situaţia necanonică în care continua să se afle Biserica ortodoxă din Transilvania. La 1760 a fost numit primul episcop sârb, care locuia modest la Răşinari. Rânduieli aveau numai uniţii, ortodocşii români urmau să şi le stabilească.

Salutară s-a dovedit a fi iniţiativa lui Şaguna de a reface Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, cu instituţiile aferente, între care prima şcoala de teologie proprie. Spre a asigura pregătirea mai solidă a preoţilor ortodocşi, cursurile de teologie au sporit din iniţiativa lui de la 6 luni la un an. Ceea ce-l preocupa pe vicarul general era să creeze preoţilor un statut modern şi eficient, astfel ca ei să-şi înţeleagă în mod explicit nu numai poziţia lor socială, ci şi misiunea naţională. În felul acesta, el a recuperat chiar şi decalajele cu uniţii, constituind structurile instituţionale ce lipsiseră timp de 6 decenii din viaţa Bisericii ortodoxe din Transilvania. Din 1849, autorităţilor de stat li s-au înaintat memorii, unele având chiar aspectul unor broşuri tipărite, cum era spre exemplu Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti-naţionale a românilor (1849), iar în martie 1850 a fost convocat Sinodul eparhial la Sibiu, cu participarea a 24 preoţi şi 20 mireni, între care se afla şi Avram Iancu. S-au adoptat măsuri menite să fluidizeze activitatea bisericească, dar în următorii 15 ani succesele nu au putut fi vizibile în condiţiile în care atât Curtea de la Viena, cât şi patriarhul sârbilor, Iosif Raiacici, se împotriveau unor asemenea iniţiative. Era firesc ca, după instaurarea regimului liberal în 1859, Şaguna să convoace un nou sinod la Sibiu, solicitându-se prin memorii redactate ca din noua Mitropolie românească să facă parte şi Episcopia Bucovinei, proiect care nu s-a putut finaliza. În schimb, la Carloviţ se acceptă în 1864 propunerea separării celor două biserici, cea sârbă de cea română. S-a creat contextul iluminist favorabil, în care Împăratul Francisc Iosif I a consimţit ca să fie reînfiinţată vechea Mitropolie a Transilvaniei, în fruntea căreia să se afle Andrei Şaguna, mitropolie care să aibă două episcopii sufragane, cea de la Arad şi cea de la Caransebeş. La înfiinţarea acesteia în 1865, protopopul braşovean Ioan Popasu va fi hirotonit în Biserica Mare din Răşinari la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din cel an.

După această epocală realizare, care a fost înfiinţarea Mitropoliei Transilvaniei, după un hiatus de 60 de ani, o altă izbândă remarcabilă a fost crearea textului unei călăuze a acesteia prin adoptarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, document legislativ sancţionat de împărat în 1869. Conform prevederilor acestui nou statut, Biserica ortodoxă română devenea autonomă atât faţă de stat, cât şi faţă de sinod. Concepţia originală a lui Şaguna se baza pe participarea la conducerea şi îndrumarea activităţii bisericeşti a laicilor, în proporţie de 2/3, alături de clerici, la toate nivelurile structurii administrative, de la parohii, protopopiat, până la eparhie şi mitropolie. În sistemul şagunian, ca organ deliberativ, o dată pe an, se convoca adunarea eparhială constituită din 20 de clerici şi 40 de laici. Organul executiv era Consistoriul eparhial, care avea 3 secţiuni: bisericească, şcolară şi economică. La nivelul Mitropoliei funcţiona Congresul Naţional Bisericesc, format din 90 de membri, câte 30 din fiecare eparhie. Proporţia şaguniană de 2/3 laici în raport cu clericii era păstrată şi în acest „adevărat Parlament românesc"⁶, de care comunitatea avea o reală nevoie. Statutul acesta a fost temeiul legal al funcţionării Bisericii ortodoxe din Transilvania până în 1925. Atunci, la înfiinţarea Patriarhiei Române, s-a adoptat un alt statut al Bisericii Ortodoxe din România. Dar nici acesta şi nici cele care au urmat până în prezent nu s-au abătut de la direcţia trasată de Şaguna în Statutul Organic din 1864, ceea ce face din providenţialul ctitor ecleziast cel mai important legiuitor al Bisericii ortodoxe. Alte măsuri luate de el l-au impus şi drept un neîntrecut organizator al structurilor pe care s-a bazat activitatea ortodoxiei.

El a înfiinţat la Sibiu Tipografia diecezană, care va deveni apoi arhidiecezană, instituţie de cultură care, începând din 1850 până astăzi, a scos de sub tipar şi a pus în circulaţie mii de cărţi şi publicaţii religioase, şi nu numai, întrucât pe lângă texte teologice au fost publicate şi manuale şcolare. Pentru uzul preoţilor din bisericile parohiale s-au editat aici toate cărţile de slujbă, cum ar fi cele 12 Mineie, scoase în mai multe ediţii între 1853-1856, cu prefeţele episcopilor Chesarie şi Filaret, care au conştientizat cititorii de vechimea şi de continuitatea poporului român. Poate că cea mai importantă realizare tipografică şaguniană a fost Biblia cu ilustraţii, unicat la acea dată, scoasă între 1856-1858, ca o nouă sinteză a ediţiilor precedente ale Cărţii Cărţilor în limba română, însuşi mitropolitul făcând confruntarea cu originalul grecesc. Din punct de vedere teologic şi literar, valoroasă este şi prefaţa scrisă de Şaguna, care ţinea să evidenţieze contribuţia adusă de vechile traduceri ale Bibliei în cultura română şi, neîndoios, în procesul de formare a unei limbi literare în cultura noastră naţională. În 1867 Şaguna publica în tipografia de la Sibiu separat Noul Testament. Tipărirea în această instituţie a ziarului „Telegraful Român", care de la mijlocul secolului al XIX-lea până astăzi apare neîntrerupt, este considerată un eveniment tipografic unic în peisajul presei naţionale. În vremea lui Andrei Şaguna, ziarul „Telegraful Român" a glisat de la apariţia bisăptămânală, în prima perioadă, la trei numere pe săptămână, cu începere din 1863, şi astfel a apărut până în 1918. La început publicaţia era tipărită în alfabetul de tranziţie, iar din 1 ianuarie 1863 în cel latin. Mitropolitul s-a orientat în alegerea redactorilor spre intelectuali de elită, aşa cum a fost Aron Florian, care va deveni profesor la Universitatea din Bucureşti, lăsând locul lui Pavel Vasici, naturalist de formaţie. Apoi, în scurt timp, responsabilitatea redactorului a revenit economistului Visarion Roman şi preotului profesor Zaharia Boiu, iar din 1863 lui Nicolae Cristea. În cei 18 ani de conducere, Cristea va rentabiliza economic publicaţia şi îi va asigura o calitate cu totul superioară.

Spre a răspunde nevoilor practice şi culturale ale credincioşilor, Şaguna a iniţiat apariţia Calendarelor Arhiepiscopiei Sibiului, care au apărut din 1852 şi până astăzi, cuprinzând felurite informaţii importante precum datele târgurilor săptămânale şi anuale din Ardeal şi din Banat, dar şi creaţii literare ale unor cărturari români.

Pe strada Măcelarilor din centrul Sibiului, ortodocşii aromâni şi greci aveau o bisericuţă grecească, ctitorită de enoriaşii ei. Şaguna a înţeles nevoia de a edifica o catedrală ortodoxă reprezentativă, şi din 1857 a început să strângă fonduri în acest scop, oferind chiar el 2000 de forinţi. Dar situaţia precară a românilor din zona sibiană a făcut imposibilă realizarea catedralei, care se va edifica abia sub mitropolitul Ioan Meţianu în 1902-1906.

În plan cultural, nicio altă iniţiativă nu a fost mai plină de consecinţe pentru dezvoltarea naţiunii române din Ardeal ca înfiinţarea în 1861 a Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român ASTRA, Andrei Şaguna aflându-se printre întemeietori, alături de George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Ioan Puşcariu. La adunarea consultativă, desfăşurată la 9/21 martie 1861 în clădirea Institutului teologic-pedagogic din Sibiu, unde Şaguna punea în discuţie un proiect de statut conceput de el, a fost făcută o emoţionantă mărturisire a mitropolitului: „mă oblig că voi sprijini scopul Asociaţiunii noastre, cât va sta în puterile mele, căci aici voi fi norocos a auzi sunetele cele dulci ale limbii mele materne, care la străini nu s-au învrednicit de atenţiune, însă acelea cu atât mai scumpe sunt inimii mele". Chiar Andrei Şaguna avea să fie ales preşedintele ASTREI la Adunarea generală din 23 octombrie 1861, el urmând să activeze în următorii trei ani alături de Timotei Cipariu ca vicepreşedinte şi de George Bariţiu ca secretar. Dar mandatul lui s-a prelungit timp de şase ani. În acest răstimp, Şaguna a prezidat adunările generale de la Sibiu din 1861, de la Braşov din 1862, unde cu acest prilej s-a organizat o expoziţie de produse ale „industriei casnice" româneşti, de la Alba Iulia din 1866, iar în lipsa lui a fost trimis la alte trei vicepreşedintele Timotei Cipariu. Din fondurile Asociaţiunii au fost premiate poeziile lui Andrei Mureşanu şi tot din ele s-au constituit ajutoare pentru tinerii studioşi şi cei dornici să se dedice meseriilor, dar care erau lipsiţi de posibilităţi materiale.

Andrei Şaguna şi-a legat numele de ctitorirea în Transilvania a învăţământului românesc sub îndrumarea directă a Bisericii. La aşezarea sa în fruntea eparhiei ortodoxe a Transilvaniei, existau în ea 400 de şcoli poporale la sate şi în oraşe, dar încă în 1838 acestea au fost puse de către autorităţile statului sub îndrumarea şi controlul episcopului romano-catolic maghiar din Alba Iulia. Spre a înlătura o asemenea situaţie nefirească, chiar la cel dintâi Sinod eparhial din 1850 s-a luat hotărârea ca directorii şcolari să fie preoţii parohi, inspectorii să fie desemnaţi dintre protopopi şi inspectorul suprem peste toate şcolile eparhiei să fie însuşi episcopul. În Institutul teologico-pedagogic de la Sibiu erau pregătiţi viitorii învăţători, fie la secţia pedagogică, fie la cea teologică, prevedere care va figura şi în Statutul Organic din 1868. Numărul şcolilor a crescut simţitor, astfel încât numai în eparhia sibiană, la sfârşitul conducerii sale, activau 800 de şcoli, situaţie înfloritoare ce se repeta şi în celelalte două eparhii, a Aradului şi a Caransebeşului. Ca un adevărat ctitor al învăţământului românesc, Şaguna nu a pierdut din vedere partea concretă a proiectului său, obligând chiar din 1852 fiecare parohie să edifice şcoli cu forţe proprii. Tipografia diecezană era singura autorizată să scoată manualele necesare şcolilor, iar elaborarea acestora a revenit unor preoţi şi profesori de la Teologia sibiană. Între cele 25 de manuale astfel realizate, preotul răşinărean Sava Popovici Barcianu a creat Abecedarele şi manualele de limbă germană. O problemă cu care s-a confruntat mitropolitul era analfabetismul ţăranilor, pe care el înţelegea să-l diminueze printr-o măsură practică deosebit de ingenioasă; dispune în 1870 ca preoţii parohi şi învăţătorii să organizeze cursuri serale pentru ţăranii analfabeţi, care erau iniţiaţi în acel trium, constituit din scris, citit şi socotit. Instrucţiunile trimise de mitropolit în teren, la nivel de protopopi, funcţionând ca inspectori şcolari şi la cel al preoţilor, care erau directori de şcoală, puteau lămuri problemele concrete ale procesului de învăţământ, de la frecvenţa la aceste cursuri şi modul procurării manualelor, la soluţii practice de cumpărare a unor clădiri ale şcolii şi felul în care ele trebuiau întreţinute. Acestea erau şcolile poporale ale lui Şaguna, deschise pentru mici şi mari. Cursurile de alfabetizare se ţineau iarna zilnic, iar vara, când oamenii erau ocupaţi cu muncile câmpului, numai în zilele de sărbătoare. Pe lângă şcolile primare edificate pretutindeni, Şaguna împreună cu Ioan Popasu de la Braşov a înfiinţat primul Gimnaziu ortodox român în oraşul de sub Tâmpa, unde se va păstra până în zilele noastre liceul ce poartă numele mitropolitului. Acest edificiu fusese ridicat din banii oferiţi de Bisericile Sf. Nicolae şi Adormirea Maicii Domnului din Braşov. Aici au predat profesori prestigioşi, de la Gavril Munteanu, primul director şi viitor membru al Academiei Române, Ioan Meşotă, Ştefan Iosif, tatăl viitorului poet, Ion Lepedatu, mai târziu Virgil Oniţiu, Andrei Bârseanu, amândoi membri ai Academiei Române, până la oameni politici ca Valeriu Branişte şi Vasile Goldiş, compozitorii Ciprian Porumbescu şi Gheorghe Dima. Din acest lăcaş de învăţătură de-a lungul timpului au ieşit elevi de elită, care s-au implicat în viaţa culturală şi în cea politică naţională. La Brad, în judeţul Hunedoara, s-a organizat un alt gimnaziu îndrumat de Biserică, reprezentată de protopopul Iosif Başa, şi care va purta numele lui Avram Iancu. În concepţia lui Şaguna, reţeaua de şcoli trebuia să fie completă ca profiluri, cuprinzând de la gimnazii superioare cu 8 clase la Sibiu, Deva, Cluj, Rupea, până la gimnazii inferioare cu 4 clase la Făgăraş, Alba Iulia, Breţcu şi Abrud. Aceste proiecte s-au dovedit a fi irealizabile din cauza opunerii autorităţilor austriece şi maghiare.

Pentru o bună pregătire a preoţilor-parohi şi învăţători ai şcolilor confesionale, Şaguna a reanimat vechea şcoală de la Sibiu, înfiinţată în 1786. În Sinodul eparhial din 1850 s-a decis ca această şcoală să fie transformată în Institut teologic-pedagogic, cu două secţiuni, teologică, dedicată absolvenţilor de gimnaziu, şi pedagogică, consacrată absolvenţilor de 4 clase, pregătiţi ca viitori învăţători. Profesori ca directorul Ion Hanina, protosingheli ca Grigore Pantazi şi Nicolae Popea, viitorul episcop, profesori ca Nicolae Cristea, Ion Popescu şi Zaharia Boiu, apoi alţi foşti bursieri ai lui Şaguna, Ilarion Puşcariu, Dimitrie Comşa, Daniel Popovici Barcianu au dat viaţă acestui proiect.

S-au tipărit pentru studenţi manuale, semnate de însuşi Şaguna în domeniul studiului pastoral sau al dreptului canonic, care aveau să fie traduse în germană şi rusă. După opinia lui Mircea Păcurariu, „Şcolile lui Şaguna ne-au păstrat limba şi credinţa ortodoxă, au format ţărani luminaţi, cu dragoste de neam, pe care i-au apropiat de serbările culturale ale ASTREI, i-au familiarizat cu presa românească, în speţă cu «Gazeta de Transilvania» de la Braşov şi cu «Telegraful Român» de la Sibiu, i-au pregătit pentru luptele naţional-politice ale românilor transilvăneni, care vor culmina cu actul naţional-istoric de la 1 Decembrie 1918"⁷. Preocupat de emanciparea ţăranilor, Şaguna nu a neglijat nici intelectualii, căci prin fundaţii a asigurat fonduri materiale pentru tinerii săraci, chemaţi la studiu. La Budapesta s-a înfiinţat Fundaţia avocatului Emanuil Gojdu (1802-1870), un aromân care şi-a lăsat testamentar averea Mitropoliei Ardealului. Din aceşti bani s-au acordat 5500 burse unor elevi, meseriaşi şi studenţi ortodocşi între anii 1871 şi 1918, astfel ridicându-se o elită intelectuală a Transilvaniei, cu personalităţi care au făcut Marea Unire din 1918.

Întrucât românilor li se interzicea prin tradiţie practicarea meseriilor, în condiţiile în care nici pământurile familiilor nu le erau îndestulătoare, prin pastorale el cere preoţilor să vorbească enoriaşilor despre importanţa deprinderii meseriilor de la maeştrii saşi. „La meşteşuguri, turmă iubită, la meşteşuguri!"⁸ suna chemarea marelui vizionar. Din imboldul lui, sub îndrumarea lui Nicolae Cristea, s-a constituit la Sibiu Reuniunea sodalilor români în 1867, iar la Braşov după doi ani, sub conducerea lui Bartolomeu Baiulescu. Apoi în toată Transilvania. În mod firesc, din iniţiativa mitropolitului s-au ridicat noi biserici. Ceea ce a izbutit marele ierarh a fost biserica din Guşteriţa, cea din Miercurea Sibiului, din Scorei, din Galaţi şi Horezii Făgăraşului, din Dumbrăviţa şi Holbavul Braşovului.

I.4. Apusul unui om smerit

Andrei Şaguna a avut „un asfinţit măreţ", în expresia lui Ioan Lupaş, istoricul care i-a consacrat un studiu monografic temeinic la sărbătorirea centenarului⁹. Bolnav, el lasă afacerile în seama lui Nicolae Popea, viitor episcop al Caransebeşului, şi este secondat de credinciosul său ucenic în cele bisericeşti şi culturale, asesorul consistorial Nicolae Cristea. La împlinirea a 25 de ani de activitate sibiană, Mitropolitul a fost sărbătorit de urmaşii săi credincioşi, dar el a înţeles să nu participe direct la întregul eveniment, ci, după rostirea discursului oficial să se retragă şi să rămână în post şi rugăciune, lăsând ca episcopul Ioan Popasu şi vicarul arhiepiscopesc Nicolae Popea să îndeplinească rolul de gazde. La jubileul din august 1871¹⁰, între numeroşii vorbitori români, germani şi maghiari, profesorul-jurist Senz l-a asemănat pe sărbătorit cu Goethe, întrucât amândoi au fost dornici de lumina pe care Şaguna a proliferat-o prin tipografia, tipăriturile scoase în ea, prin ziarul şi şcolile, prin conferinţele învăţătoreşti după principiile Bell-Lancaster. Manifestarea amplă a fost extinsă pe două zile de programe artistice desfăşurate în cele mai reprezentative instituţii şi localuri ale Sibiului. Jubileul a cuprins şi un conduct cu torţe, desfăşurat pe principalele artere ale oraşului, în fruntea participanţilor fiind pus steagul Reuniunii sodalilor români, al cărui cor reunit cu cel clerical a intonat în Piaţa Mare Deşteaptă-te române.

Neîndoios, Mitropolitul Andrei Şaguna a fost un model de smerenie. Testamentul său prevedea ca averea lui de 600.000 de florini să rămână Arhiepiscopiei Sibiului, creându-se o fundaţie „spre scopuri bisericeşti, şcolare şi filantropice". A lăsat sume impresionante credincioşilor lui slujitori, Bisericii din Răşinari, săracilor. Un asemenea testament mai concepuse Antim Ivireanu, georgian de obârşie, însufleţit ca Şaguna de dragoste pentru românii de pretutindeni. În ziua de 16/28 iunie 1873 Mitropolitul Transilvaniei a murit, trecând la cele veşnice. Conform dorinţei sale testamentare, Şaguna a fost înmormântat în cavoul de lângă Biserica cea Mare din Răşinari, căci acolo slujise adesea. A fost prohodit numai de duhovnicul său, ieromonahul Gherman Bogdan, într-o simplitate salutară, adică „fără pompă, fără muzică şi fără predică", dar condus pe ultimul drum de preoţi, studenţi teologi şi mai ales de poporul care l-a iubit, mulţi enoriaşi fiind veniţi din Braşov. Într-un ziar german din Sibiu se concluziona: ­„Simplă şi minunată, ca toate realizările sale, a fost şi înmormântarea lui", iar G.T. Teutsch, episcopul evanghelic-luteran din Sibiu, conchidea în necrolog că „numele lui Şaguna înseamnă o nouă epocă în viaţa poporului român şi a Bisericii ortodoxe". Adăugându-se mai multor biografi ai mitropolitului, M. Păcurariu sugera o idee salutară pentru viitorime: „Într-adevăr, faptele lui Şaguna îl însoţesc în lumea de dincolo, îl vor însoţi în faţa Dreptului Judecător Iisus Hristos în ziua judecăţii, dar până atunci, rămân aici, pe pământ, rămân ca să ne împărtăşim din roadele lor şi noi cei de azi, dar şi cei care vor veni după noi. Iar mausoleul lui de la Răşinari ar trebui să devină un loc de pelerinaj pentru toţi românii care îşi iubesc Biserica şi neamul, un sanctuar al spiritualităţii româneşti"¹¹.

II. Nicolae Cristea, un autentic discipol şagunian

Sub oblăduirea lui Andrei Şaguna s-a ridicat o întreagă pleiadă de intelectuali ecleziastici, care au respectat preceptul împletirii iniţiativelor din domeniul culturii cu cele destinate prosperării industriei şi comerţului românesc din a doua parte a secolului al XIX-lea. Dar dintre cei mai apropiaţi cărturari, formaţi la Sibiu în chiar primele generaţii de teologi ortodocşi, se număra şi Nicolae Cristea. Cu prilejul sărbătorii UNESCO a celor 200 ani împliniţi de la naşterea Marelui Ierarh, se cuvine reliefată şi reala contribuţie a unor fruntaşi ai mişcării bisericeşti şi politice naţionale din Transilvania, prin care s-au înfăptuit reformele iniţiate de Şaguna. În urma unei cercetări documentare, ce însumează ani buni de pasionată investigare arhivistică, încercăm să luminăm câteva crâmpeie semnificative din activitatea lui Nicolae Cristea. Neîndoios, acesta a fost unul dintre cei mai temeinici discipoli ai lui Andrei Şaguna. Mitropolitul l-a susţinut în formarea sa, şi Cristea nu i-a înşelat aşteptările, căci cu ajutorul său nemijlocit, pe cât de eficient pe atât de discret, a prins apoi viaţă programul socio-politic şi cultural iniţiat de Marele Ierarh.

II. 1. Formarea viitorului publicist Nicolae Cristea

Originar din Ocna Sibiului¹², unde se născuse în 1834 într-o familie de ţărani români, şi absolvent al Colegiului Naţional ce astăzi poartă numele lui Gh. Lazăr, Nicolae Cristea termină Institutul Teologic din Sibiu în anul şcolar 1858/59. Cum va fi răspuns tânărul ocner la întrebările pe care Dascălul cel luminat le punea învăţăceilor, privindu-i în ochi cu o atenţie pătrunzătoare, care unora le topea pe loc tot curajul? Va fi cunoscut Nicolae rugăciunile ce se cuveneau spuse de fiecare creştin adevărat în fiecare dimineaţă? Desigur că, în familia lui de ocner, ele constituiau un sprijin spiritual temeinic şi o hrană sufletească zilnică. Cert este că, după ce fusese remarcat de Arhiereu, Nicolae avea să urmeze, la sfatul lui Andrei Şaguna, Academia de Drept din localitate. Spre a se susţine financiar, el va fi angajat în 1860 la Cancelaria consistorială şi va dovedi pricepere şi temeinicie în rezolvarea problemelor ce surveneau în răstimpul cât Şaguna era prezent la Senatul imperial de la Viena, avându-l alături şi pe secretarul protosinghel Popea. În 1861 Nicolae Cristea a fost ales prim-notar la Ocna Sibiului, dar după doar două luni i se oferă o şansă neaşteptată de perfecţionare intelectuală, căci, în semn de aleasă preţuire, acelaşi mitropolit avea să-i propună plecarea „pe cheltuiala sa" la Leipzig, unde tânărul român putea să-şi continue studiile în domeniul filosofiei, dovedind, însă, un viu interes şi pentru economia politică sau istorie. La stipendiul de 300 florini se adăugau veniturile dobândite din lecţiile de limba germană şi din cele de română, pe care le dădea. Crescut la Ocna în imediata vecinătate a celor două biserici importante ale satului său, tânărul student era şi cantor la Capela română din Leipzig. Atunci când în cursul profesorului von Treitschke, la istorie universală, studentul sibian constată că s-au strecurat unele greşeli infamante la adresa românilor participanţi la Revoluţia din 1848, el ţine să le semnaleze într-un mod elegant academic, ceea ce impresionează pe profesorul german, care îşi va cere public scuze pentru eroare şi îşi va rectifica cursul în sensul adevărului. Despre acest episod, ce atestă ineluctabil temeinicia pregătirii sale umaniste şi ţinuta lui naţională demnă, alimentată de un viu patriotism, va aminti Cristea în scrisoarea trimisă de la închisoarea din Vaţ în 12/25 XII, 1894.

II.2. Forme ale angajării culturale

Iniţiat prin studii superioare, după un precept şagunian, în câteva domenii fundamentale ale culturii umaniste, la care s-au adăugat temeinicele sale cunoştinţe în domeniul limbilor străine, între care se numărau limba latină, germană şi maghiară, ce i-au lărgit accesul în spaţiul presei austro-ungare, Nicolae Cristea se va ridica în pleiada tinerilor intelectuali transilvăneni dotaţi excepţional şi pregătiţi să ducă o luptă grea în contextul politic atât de tensionat al epocii. O caracteristică definitorie a sa avea să fie constanţa întreprinderilor asumate cu toată responsabilitatea civică şi naţională.

Astfel, după întoarcerea sa de la Leipzig în 1863, angajarea cu tot elanul tineresc în viaţa culturală a Sibiului i se deschidea nu doar ca o firească perspectivă, ci chiar ca un comandament social plenar. Firea sa de cărturar cumpătat i-a susţinut în cei zece ani, cât a funcţionat ca profesor ,,supleant" la Seminarul andreian din localitate, eforturile unei cariere didactice. Însă adevărata lui vocaţie şi-o va găsi în publicistica transilvăneană a acelor decenii de încordată înfruntare. Între 1865 şi 1883, Nicolae Cristea avea să desfăşoare, ca redactor al ziarului „Telegraful Român", o activitate tenace şi plină de răspundere. Semnificativ este felul cum Andrei Şaguna preciza testamentar că poate rămâne ,,până-i va plăcea"¹³ în această funcţie. Girul unei asemenea încrederi cu care avea să-l învestească acel ,,om politic din creştet până în tălpi"¹⁴, cum a fost apreciat primul preşedinte al ASTREI, Andrei Şaguna, apare astăzi cu atât mai încărcat de importanţă cu cât, în răstimpul celor 13 ani precedenţi numirii sale în postul acesta de conducere, s-au succedat 6 redactori în fruntea publicaţiei sibiene, instabilitate care se va repercuta printr-o situaţie financiară falimentară. Preluată de Cristea în 1865 cu datorii considerabile, publicaţia va fi rentabilizată de el în anii care au urmat. Chiar mai importantă decât un asemenea succes apare, din perspectiva timpului, lupta pentru cauza naţională românească dusă de redactorul „Telegrafului Român", de la această tribună, de pe poziţiile activismului neînduplecat, în anii ce au urmat instalării regimului dualist austro-ungar. Articolele sale s-au constituit un model de atitudine demnă şi neînduplecată ca apărător al drepturilor istorice pe care românii le aveau în Transilvania. După ce în anii 1877-1878 ilustrase edificator Războiul de Independenţă, în 1879 ripostează împotriva Legii Trefort, prin care guvernanţii introduceau limba maghiară ca obligatorie în şcolile româneşti din Transilvania. Ca ziarist sibian, care timp de 18 ani a condus destinele unei asemenea publicaţii, Cristea are meritul de a fi făcut din „Telegraful Român", după cum semnala şi Mihai Eminescu, „foaia cea mai modernă de peste Carpaţi"¹⁵. Contribuţia experimentatului publicist la fondarea ziarului „Tribuna" şi chiar la aducerea lui Ioan Slavici la Sibiu a fost una decisivă¹⁶, iar exigenţa sa privind temeinicia conţinutului şi limpezimea stilului, în disputa cu mai tinerii redactori şi colaboratori, s-a dovedit a fi cu totul apreciabilă¹⁷. El se cuvine aşezat în istoria jurnalisticii naţionale alături de alţi câţiva transilvăneni precum fraţii Mureşanu, Gh. Bariţiu, I. Slavici şi alţii.

II.3. Nicolae Cristea ca membru al astrei

Nicolae Cristea era numit în anul 1865 în forul conducător al ASTREI, el fiind ales în Adunarea generală de la Abrud ca bibliotecar şi arhivar, funcţie exercitată cu responsabilitate civică şi chiar pasiune, timp de cinci ani, respectiv până la Adunarea generală de la Năsăud din 1870. Neremunerată încă, o asemenea activitate nu era ferită de ingratitudini, în condiţiile în care nu se alocau fondurile financiare necesare creşterii numărului de cărţi pe care instituţia trebuia să-l deţină. În protocoalele adunărilor generale din acest răstimp se consemnează raportările bibliotecarului Nicolae Cristea privind starea fondului de carte şi a colecţiilor de documente, de obiecte numismatice, intrate anual în patrimoniul ASTREI. Om al iniţiativelor fertile, bibliotecarul menţiona, în raportul său din 23 august 1867, propunerea făcută, încă în anul anterior, „privitor la un feliu de organizare a bibliotecei". Răbdarea şi tenacitatea fiului de ţăran aveau să rodească în viitorul apropiat, întrucât: „Au venit timpul şi prin procurarea unei tece mai spaţioase va fi aceasta cu putinţă şi aşa următoriul meu va îndeplini ceea ce doream eu de a îndeplini, adecă a pune opurile în ordine după speţialitate despre care se tractează într-însele"¹⁸. Iniţiativa aşezării tematice a tomurilor, pe care până în zilele noastre se bazează clasificarea alfabetic-sistematică a oricărei biblioteci moderne, rămâne semnificativă pentru stadiul de pionierat în care se afla fondul de carte al ASTREI, concludentă fiind situaţia statistică ce însoţea raportul amintit. La cele 340 cărţi existente s-au adăugat, în anul încheiat, doar 38 de titluri noi, lista lor începând cu o donaţie de autor, Despre scrierea limbei române de Titu Maiorescu, 1866. Conştient de misiunea culturală generoasă pe care ASTRA o îndeplinea în ampla acţiune de emancipare a poporului român, autorul fixa în cuvânt un axiomatic adevăr atunci când preciza: ,,Puterea de viaţă a unei naţiuni se preţuieşte după numărul învăţaţilor săi"¹⁹. Ales de Adunarea generală, desfăşurată la Cluj în 28/16 august 1867, pe primul loc între membrii ,,supleanţi" ai Comitetului ASTREI (cu 38 voturi)²⁰, Cristea se bucura de un real prestigiu între fruntaşii Asociaţiunii. O dezbatere aprinsă a stârnit propunerea de a înfiinţa o tipografie a ASTREI, propunere în legătură cu care s-a instituit la 15 iulie 1868 o comisie formată din Pavel Dunca, Zaharia Boiu şi Nicolae Cristea, care avea să investigheze terenul şi să constate că, din punct de vedere financiar, pe moment acest proiect nu era realizabil, dar importanţa lui pentru viitor rămâne cu totul semnificativă.

Poziţionată pe aceeaşi direcţie a afirmării românilor sibieni, organizarea expoziţiunilor naţionale ale Asociaţiunii s-a fondat pe adevărul resimţit tot mai acut că ,,Popoarăle lipsite de industrie n-au viitor", cultivarea meşteşugurilor şi a artelor frumoase fiind o condiţie sine qua non a progresului. Nu numai George Bariţiu şi Iacob Bologa, autorii Apelului către poporul românesc, în cauza expoziţiunei naţionale care se va deschide în 27/15 august, 1881, la Sibiu, puteau fi semnatarii afirmaţiei: „Nici un popor care nu cultivă artele şi industria nu are drept a se număra între popoarele civilizate"²¹. Aceasta era o convingere împărtăşită de mulţi dintre fruntaşii mişcării naţionale a românilor transilvăneni din a doua jumătate a veacului trecut, pregătiţi să combată prejudecata aşa-zisei inaptitudini a neamului nostru pentru industrie şi arte frumoase. În larga reţea de acţiuni destinate emancipării diferitelor clase şi pături sociale ale naţiunii române, multe vizau progresul material şi spiritual al meseriaşilor. Un obiectiv permanent reafirmat de fruntaşii ASTREI era instruirea şi cultivarea meseriaşilor, cărora să li se deschidă orizonturi mai ample de cunoaştere.

Elevilor de la şcolile de meserii, calfelor şi ucenicilor li se acordau, astfel, apreciabile ajutoare băneşti. În cuvântul rostit de Andrei Bârseanu, preşedinte al Asociaţiunii, la Adunarea generală desfăşurată la Sibiu în 1912, se preconiza propagarea culturii ,,în structurile cele mari ale poporului nostru, între orăşeni şi săteni, între cărturari şi necărturari, între intelectuali, meseriaşi şi plugari"²². Un comandament asemănător era formulat şi în Statutul „Asociaţiunii Naţionale Arădene pentru Cultura Poporului Român", atunci când se preciza faptul că ajutorul bănesc ori material de care dispunea societatea trebuia destinat nu numai studenţilor, ci şi ,,peste tot tinerilor români mai săraci" dornici să se pregătească pentru orice ,,carieră scienţifică, artistică, industrială de neguţătorie, sau economică"²³. Menţiunea aceasta dovedeşte în mod ineluctabil că pretutindeni în ţară se simţea nevoia temeinicirii, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, a unei tradiţii de viaţă profesională a meseriaşilor români. Nu este mai puţin adevărat că măsuri concrete privind culturalizarea prin conferinţe a meseriaşilor şi muncitorilor au întârziat să fie luate, din moment ce sugestia de creare a unui post de conferenţiar pentru meseriaşi şi muncitori, pronunţată în Adunarea generală a ASTREI, desfăşurată în 1925 la Reghin, nu avea să se concretizeze.

II.4. Preşedintele reuniunii sodalilor/meseriaşilor români

Iată pentru ce una dintre iniţiativele lui Nicolae Cristea, susţinută principial de către Mitropolitul Şaguna, poate fi socotită ca rod al unei clarviziuni economice şi sociale exemplare. Este vorba despre înfiinţarea ,,Reuniunii Sodalilor Români", la Sibiu în 1867, aşadar realizată concomitent cu desfăşurarea celei mai bogate activităţi în cadrul ASTREI, la ale cărei şedinţe participă cu regularitate, în perioada ce avea să urmeze, după cum reiese din protocoalele adunărilor Asociaţiunii²⁴.

Ceea ce înţelesese redactorul „Telegrafului Român" era adevărul că dezideratul ,,prosperităţii intelectuale morale şi fizice" a naţiunii române nu s-ar fi putut împlini fără o clasă de mijloc - meseriaşii - pătura socială purtătoare a progresului economic la celelalte naţionalităţi din Transilvania acelui timp. Deliberată, dacă nu chiar programatică, apropierea lui Nicolae Cristea de clasele de jos ale poporului întâmpină sfidarea celor cuprinşi de ,,aburele aristocratice" care tocmai pe atunci ,,începuseră a se vârâ în societatea noastră românească". Observaţiile lui iau forma unui studiu sociologic, având ca punct de plecare o constatare consemnată memorialistic: ,,am aflat că preoţi deştepţi şi cu iubire de popor au început a îndemna pe părinţi a-şi da copiii la meserii de acelea la care poporul ca atare nu ajunsese ca să poată îndeplini trebuinţele sale cu aşa numita industrie de casă". Procesul care se petrecea în societatea românească se afla deocamdată la început. Importanţa lui era intuită cu clarviziune de susţinătorul doctrinei activiste în viaţa politică. Iniţiativa lui Nicolae Cristea de a încuraja emanciparea păturii meseriaşilor români prin acţiuni cu efect cultural-educativ, îndeosebi, avea o premisă reală, stabilită în urma unei cercetări pătrunzătoare şi concluzionată în notaţia sintetizantă următoare: ,,Poporul român se constituia în cele două decenii după 1848, din ţărani care se subîmpărţeau în agricultori, păstori şi zilieri, din învăţători, preoţi şi din funcţionari. Comercianţii erau foarte reduşi la număr. Tot aşa şi meseriaşii". (s.n.)

Din notaţia cu tentă memorialistică a gazetarului desprindem intenţia de a fixa, printr-o logică practică a ideii de progres al neamului, acele comandamente economico-sociale de interes naţional care să-i busoleze activitatea culturală viitoare. Lozinca şaguniană ,,La meserii, turmă iubită, la meserii", va primi, graţie iniţiativei lui Nicolae Cristea, pentru prima dată, concreteţea unei izbânzi reale. Intervenind acolo unde trebuia înlăturată discrepanţa dintre legea aspră a statului şi fireasca îndemânare a conaţionalilor lui, consemnată în afirmaţia ,,românul şi românca erau meseriaşi din firea lor", viitorul memorandist era, prin cei 30 de ani de dirijare a Reuniunii Meseriaşilor Români, (cum va schimba el apoi denumirea iniţială a organizaţiei), autorul unei realizări cu bogate repercusiuni în planul vieţii social-economice şi culturale. Prima asociaţie meşteşugărească a românilor, consacrată ridicării şi formării lor din stadiul de ,,sodali" (ucenici), depăşeşte ca semnificaţie sfera unui interes local.

Valorificată cu înţeleaptă intuiţie, aplicaţia etnică a românilor pentru îndeletnicirile meşteşugăreşti se izbea în Transilvania acelei epoci de o interdicţie consemnată în aceiaşi termeni expliciţi: ,,Şi-n timpul privilegiilor, românilor noştri nu le era permis să exerciteze şi să cultive meserii. Spiritul acesta nefericit din patria noastră şi mai nefericit a trăi şi peste desfiinţarea privilegiilor (1851)". Fără să dea demonstraţiei lui o tentă politică, exemplificarea la care recurge convinge asupra dramaticei situaţii ce se perpetua: ,,Moise Albu, de naştere din Apold, abia în 1860, după petiţiuni şi apelaţiuni până la Locotenenţa cesaro-crăiască din Sibiu, a căpătat dreptul de a-şi practica meseria în Sibiu". Întreaga procedură preparatorie şi practica înfiinţării la Sibiu a Reuniunii Sodalilor Români a fost consemnată memorialistic de chiar iniţiatorul ei într-o notaţie ce evidenţia mobilul economic pe baza căruia se prospectase terenul social orăşenesc propice ridicării noii pături a meseriaşilor. Redactorul „Telegrafului Român" avea să mărturisească, cu o umbră de pedanterie didactică: ,,După ce m-am convins că în cetatea Sibiului între români elemente de a face ceva sunt, am cercat a pregăti terenul prin articoli scrişi în ziar. Şi convingându-mă că scopul către care năzuiam, numai pe calea însoţirei se poate ajunge, m-am pus în înţelegere cu câţi meseriaşi făcusem cunoştinţă. În urmă i-am invitat pe toţi la o conferinţă"²⁵.

Activând într-o vreme a unui climat politic tulbure, ce-l determinase pe Andrei Şaguna în 1865 să mărturisească descurajat că „nu vede altceva, decât un haos acoperit cu un văl întunecat şi fatal", redactorul „Telegrafului Român", om ce nu avea „trepidaţia gazetarului superficial, ci liniştea olimpică a îndrumătorului social", izbutea să impună o iniţiativă de factură economică, ce va avea imprevizibile urmări benefice în toate celelalte domenii ale vieţii naţionale din Transilvania.

În ziua de 5 mai 1867 se desfăşura festivitatea înfiinţării la Sibiu a Reuniunii Sodalilor Români, având ca preşedinte pe Nicolae Cristea, în care I. Matei vedea mai târziu nu numai un doctrinar politic, ci şi ,,un militant cu reale însuşiri de conducător"²⁶. Comitetul Reuniunii lansează, în paginile ziarului „Telegraful Român", o invitaţie pentru cea dintâi şedinţă, ce se va organiza duminică, 30 aprilie/12 mai 1867.

În aceste întruniri inaugurale s-a luat hotărârea alcătuirii statutelor ce urmau să fie discutate în dezbateri, spre a fi subscrise apoi de toţi aderenţii la noua reuniune. Se înregistra astfel o primă adevărată victorie pe tărâmul activităţii social-economice şi culturale a meşteşugarilor români din Sibiu. Importanţa evenimentului depăşeşte, însă, mult sfera unui interes local, impunându-se pe plan naţional ca cea dintâi tentativă notabilă de ,,a forma", printr-o activitate organizată în câmp cultural, îndeosebi o pătură viguroasă de meseriaşi români în Transilvania. În jurul Sibiului, iniţiativa lui Nicolae Cristea a rodit prin închegarea altor organizaţii similare. În 1869 la Braşov, protopopul Bartolomeu Baiulescu avea să urmeze exemplul sibienilor. Se defrişa, astfel, un drum nou de afirmare a naţiunii române în Transilvania, fără putinţă de stăvilire din partea autorităţilor, din moment ce realizarea concretă a proiectului beneficia de sprijinul celui mai prestigios dintre oamenii politici ai epocii în această parte a ţării, Andrei Şaguna.

Între 2 şi 9 octombrie 1892 se deschidea în cadrul Reuniunii prima expoziţie românească, rod al dobândirii unui spor calitativ ce le asigura competitivitate tinerilor meseriaşi români din comitatul Sibiu. Împărţită pe 4 secţiuni, după profil, şi supusă judecăţii unui juriu competent, care va aprecia cele 172 obiecte a 69 meseriaşi ca executate după toate rigorile profesionale ale meşteşugurilor respective, expoziţia a avut un caracter reprezentativ, ilustrând toate meseriile tradiţionale din ţinut. Alături de exponatele de cizmărie, cojocărie, curelărie, apăreau şi case, piese de mobilier, viori, chimvale, pe care Zaharia Boiu şi Septimiu Albini, ca membri ai juriului, aveau să le aprecieze drept obiecte de veritabilă ,,artă industrială". Această premieră expoziţională a industriei meşteşugăreşti naţionale sibiene a evidenţiat şi calităţile de bun organizator ale lui Victor Tordăşianu, care ,,peste tot de la început până la sfârşit a lucrat cu zel şi spor - după cum se preciza în raportul juriului - pentru realizarea ideii primei expoziţii industriale române". Nu întâmplător, Victor Tordăşianu va prelua funcţia de preşedinte al Reuniunii în 1897, atunci când, obosit, Nicolae Cristea încredinţează rolul său unui om mai tânăr şi energic. De-a lungul deceniilor, Reuniunea îşi menţine un susţinut ritm de manifestare atât în planul culturii sibiene, cât şi prin acţiuni de anvergură naţională. Numai în perioada 1920-1922, ca să luăm un singur exemplu, s-au desfăşurat 14 şedinţe literare şi 3 concerte ce s-au bucurat de concursul profesorului compozitor Nicolae Oancea şi al lui Dumitru Axente, care a organizat o reprezentaţie teatrală. Remarcabilă a fost, în continuarea evenimentului din 1892, şi activitatea expoziţională a Reuniunii, care a prezentat în 1902 o nouă selecţie de 1700 obiecte, din 51 comune ale Comitatului Sibiu şi din alte 37 comune ale ţării. Datele şi cifrele acestea pot argumenta opinia noastră că Reuniunea Sodalilor şi-a câştigat un incontestabil prestigiu pe plan naţional, ea nemaiavând nevoie de tutelarea ASTREI. Reproşul formulat în şedinţa Secţiei social-economice a ASTREI din 6 iulie 1936, anume că Asociaţiunea s-ar fi ,,dezinteresat completamente de reuniunile de sodali şi meseriaşi români - creaţiile ei - şi de clasa de mijloc românească, ocupându-se exclusiv de ţărănime"²⁷, ne apare, în esenţa lui, nefondat, întrucât reuniunea sibiană şi-a atins cu prisosinţă ţelul propus. Exemplul ei a fost urmat nu doar la Braşov, ci în întreaga Transilvanie, unde s-a constituit o puternică mişcare reunionistă în jurul celor vreo 76 organizaţii, ce au funcţionat de-a lungul câtorva decenii. Pentru că Reuniunea Sodalilor din Sibiu a fost forul conducător al întregii mişcări, în loca
 

ANCA SÎRGHIE