Andrei Şaguna faţă cu „mântuirea neamului
şi spiritul veacului"*

Ovidiu Moceanu

Într-o cuvântare ţinută în faţa „comisarilor scolastici" în 1863, Mitropolitul Andrei Şaguna făcea o mărturisire impresionantă, menită să-i încurajeze pe cei prezenţi şi să-i întărească în îndeplinirea misiunii lor: „De când mă ştiu şi mă cunosc, pot mărturisi cu frunte senină că nu ştiu de nici o viaţă uşoară, ci numai de sarcini grele, de griji şi de lupte morale în interiorul Bisericii şi al şcolii. Şi aşa nu sum (= sunt) răsfăţat de ursită, ci pot zice că sum destinat de la ea de a mânca pâinea cu sudoare, va să zică de a purta sarcini şi iarăşi sarcini. (...) Adeseori se întâmplă ca mulţi să se plângă asupra sarcinei ce le-au venit lor în parte în urma diregătoriei lor şi unii abdică chemării lor, ca să scape de sarcini. Eu altmintrelea judec despre sarcinile care mă întâmpină în diregătoria mea, şi adică, câte sarcini am, atâtea şi bucurii am, şi cu cât vreo sarcină este mai grea, cu atâta şi activitatea mea este mai mare. Eu nu mă sparii de nici o sarcină, căci ştiu chemarea şi puseţiunea (= poziţia, rangul) mea şi mă rog lui Dumnezeu ca să-mi dea puteri trebuincioase spre portarea sarcinilor mele, ca aşa să corespund puseţiunei mele şi aşteptării obşteşti"¹.

Sunt cuvinte care dezvăluie adâncurile sufleteşti ale unui om care îşi cunoaşte locul în istoria momentului şi a înţeles chemarea pe care Dumnezeu i-a adresat-o când l-a adus în fruntea obştei. Vorbeşte în primul rând omul de acţiune pentru care orice „sarcină" înseamnă o şansă, căci oferă bucuria acţiunii, de aceea, spune el, „cu cât vreo sarcină este mai grea, cu atâta şi activitatea mea este mai mare". Ne-am fi aşteptat să întâlnim multe asemenea pasaje în Memorii², dar Mitropolitul Andrei Şaguna preferă să lase faptele să vorbească. Mărturisirea pe care o aduc faptele stă la temelia „epocii Şaguna" din istoria Bisericii Ortodoxe Române, din istoria şi cultura Transilvaniei în chip special.

Din momentul în care intră în arenă, Andrei Şaguna face ca, într-un timp relativ scurt, toate forţele româneşti, parte amorţite, parte învrăjbite şi preocupate de altceva, să se strângă în jurul său ca în jurul unui stindard. Pentru câteva decenii, a fost conştiinţa trează în acţiune, mai ales că momentele de după 1848 au fost pentru românii din Ardeal unele din cele mai dificile. Oriîncotro am privi după 1848, până în anii `70, când Mitropolitul se îmbolnăveşte³ şi acţiunile sale nu mai au amploarea şi forţa celor de altădată, a fost una din cele mai autoritare voci din spaţiul românesc, fiindcă a văzut limpede căile prin care românii trebuiau să-şi recâştige drepturile istorice şi, în acelaşi timp, să provoace o altă atitudine în rândul celor cu care se luptau de câteva veacuri.

S-a declarat încă de la început, după alegerea ca episcop, confirmată la 5 februarie/24 ianuarie 1848, să fie tuturor tată adevărat: „tată zic să fiu, tată, şi încă o dată zic, tată să fiu în înţelesul cel adevărat". Ca un bun tată, urma să aibă grijă ca „împreună slujitorii", preoţii, să-i aducă pe credincioşi la lumina ştiinţei şi a mânturii „din necovârşire la covârşire şi din ruginita negură a neştiinţelor la limanul cel liniştit al ştiinţelor şi al luminării"⁴. După ce a fost hirotonit al Carloviţ de către Mitropolitul Iosif Raiacici la 18/30 aprilie 1848 (Duminica Tomii), a rostit o cuvântare semnificativă în care fixa parcă liniile unui program de acţiune. Sesiza, din primul moment, că se impunea reînvierea mitropoliei românilor ca instituţie fundamentală în jurul căreia se puteau grupa toate acţiunile culturale, naţionale, sociale, bisericeşti ale românilor. Mitropolia va corespunde, subliniază tânărul episcop, „trebuinţei bisericii, mântuirii poporului şi spiritului timpului", scop pentru care nu va cruţa nicio osteneală: „Cea mai mare parte a norocirii mele - pururi în osteneală mi-a fost şi îmi va fi, şi-aşa cea mai mare bucurie mi-a fost a învinge piedicele şi aceasta şi în viitor îmi va fi"⁵. Se impunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, trezirea românilor la o altă viaţă bisericească şi politică: „pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deştept şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi bun să-i atrag"⁶.

Tânărul episcop (n. la 20 dec. 1808, A. Şaguna avea 40 de ani când vine la Sibiu) se dovedeşte personalitatea providenţială pentru redeşteptarea naţională a românilor. N-a înţeles să-şi împlinească exemplar numai misiunea bisericească, ci şi-a asumat întreaga răspundere, aşa cum a promis, pentru rezolvarea tuturor problemelor conaţionalilor săi. De îndată ce a ajuns la Sibiu, intră în vârtejul evenimentelor, care cereau oameni energici, capabili să orienteze evoluţia lor spre binele românilor oprimaţi. Simion Bărnuţiu, întâmpinându-l la Sibiu, îi cere să preia „conducerea naţiunii"⁷, exprimând astfel dorinţa tuturor „să-l aibă în fruntea mişcării naţionale, nu numai pentru influenţa ce putea să exercite asupra mulţimii prin dignitatea arhierească, ci şi prin distinsele calităţi ale personalităţii sale energice şi impunătoare în toate privinţele"⁸. Se va vedea că aşteptările n-au fost zadarnice în următoarele zile, când a condus, împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni, Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii din 3/15 mai 1848. Arhiereul şi diplomatul intră în acţiune cu o hotărâre care nu se va stinge până la sfârşitul vieţii. Grija pentru cele mai mărunte aspecte (a se vedea Memoriile), energia afirmării voinţei românilor prin elaborarea celor 16 Punturi, adevărat program al mişcării naţionale, afirmarea unităţii de neam a tuturor românilor, înţelegerea rolului istoric care îi revenea arată o complexă paletă a calităţilor, care îl vor face să înţeleagă aşteptările credincioşilor de rând, dar şi intenţiile adesea perfide ale mai marilor vremii, pe care de multe ori le va dejuca. Străini în propria ţară, lipsiţi de elementare drepturi, românii au, în fine, un conducător credincios idealului lor. Conducătorul urma să reactiveze o instituţie, în jurul căreia să se grupeze toate forţele în acţiune: Mitropolia. Alte instituţii, sub aripa Mitropoliei, chiar dacă nu întotdeauna strict bisericeşti, aveau să îşi arate rolul benefic în toate sectoarele vieţii. Andrei Şaguna nu e omul proiectelor abandonate, de aceea impresionează insistenţa, perseverenţa şi abilitatea cu care urmăreşte împlinirea lor, chiar dacă uneori nu e înţeles de cei mai apropiaţi. Imediat după Marea Adunare de la Blaj, îl găsim în fruntea unei delegaţii care trebuia să prezinte Curţii de la Viena hotărârile şi doleanţele românilor, apoi, după adunarea naţională de la Sibiu din decembrie 1848, pleacă prin Ţara Românească, Bucovina şi Galiţia, la Olmütz (Moravia) la împăratul Francisc Iosif (1848-1916) cu acelaşi scop - a face cunoscute dorinţele românilor. În audienţa din februarie 1849, prezintă împăratului, alături de alţi deputaţi români, un memoriu prin care cerea unirea tuturor românilor într-o singură naţiune, independentă, cu administraţie naţională şi autonomă, cu un şef politic şi unul bisericesc, cu un senat românesc şi cu folosirea limbii naţionale în toate activităţile privitoare la români⁹. Începuse şirul petiţiilor şi al memoriilor, care ar fi exasperat pe oricine altcineva în afară de Andrei Şaguna. La baza tuturor se afla credinţa nestrămutată că românii trebuie repuşi în drepturi, că instituţiile lor au fost distruse pentru a fi asimilaţi şi că trăiau într-o mare nedreptate. Există ceva dincolo de conştiinţa sa românească, o lege care îl îndreptăţeşte să ceară, să insiste, să nu se simtă jignit când e refuzat sau ignorat.

Întors la Sibiu după înăbuşirea revoluţiei, Andrei Şaguna publică cele trei broşuri prin care încearcă să-i convingă pe mai marii vremii de îndreptăţirea reactivării Mitropoliei ortodoxe din Transilvania, care fusese desfiinţată abuziv în 1701: Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti - naţionale a românilor de religie răsăriteană (1849), Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti naţionale..." (1850), Memorial prin care se lămureşte cererea românilor de religiunea răsăriteană în Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane (1851 şi 1860). Publicarea lor are loc în vremea pregătirii primului Sinod al Eparhiei, a deschiderii lucrărilor lui (12 martie 1850) şi a ofensivei susţinute prin memorii, petiţii, intervenţii la Curtea din Viena pentru ieşirea Bisericii Ortodoxe Române de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti din Carloviţ (sub care a ajuns la 1786) şi reînfiinţarea Mitropoliei Transilvaniei. Orice om ar fi dezarmat în faţa opoziţiei tuturor celor trei factori de decizie, nu însă şi Andrei Şaguna: Curtea de la Viena prin contele Leo Thun, ministru al Cultelor, Biserica sârbă în frunte cu mitropolitul (apoi patriarhul, din 1848) Iosif Raiacici şi, nu în ultimul rând, Biserica Unită din Transilvania. Mai târziu, după ce convoacă al doilea Sinod al Eparhiei (24 - 26 octombrie 1860), are surpriza neplăcută să vadă că episcopul Eugenie Hacman al Bucovinei se împotriveşte şi el planurilor sale, urmărind să ajungă el însuşi mitropolit.

Încă din 1849, când împăratul respinge punctele petiţiei din februarie (la 10 martie), Andrei Şaguna şi-a dat seama că trebuie să înceapă cu acţiuni concrete, menite să creeze o puternică susţinere practică a ideilor sale reformatoare. Primul Sinod, ca atare, va hotărî ca preoţii să fie şi directori de şcoli, profesorii să fie inspectori şcolari districtuali, iau fiinţă conferinţele învăţătoreşti, forme eficiente de perfecţionare a cadrelor didactice, şcoala de şase luni de la Sibiu devine Institut teologic - pedagogic, pregătind cursanţii şi pentru activitatea în învăţământ, episcopii îşi asumă conducerea superioară a şcolilor, se refac planurile de învăţământ şi se iniţiază un vast plan de tipărire a manualelor necesare. O listă a manualelor tipărite în scurt timp impresionează, după cum şi numărul şcolilor confesionale (se ajunge relativ repede la 800). Grija pentru toate aspectele problemelor de rezolvat se vede în minuţiozitatea cu care în actele Sinodului din 1850 prescrie pentru „şcoalele sătene" anumite cărţi tipărite deja¹⁰. S-ar putea spune că Andrei Şaguna a dus o permanentă luptă cu improvizaţia, arbitrariul, neorînduiala. Formarea unui sistem de învăţământ însemna formarea oamenilor, căci fără învăţători şi profesori bine pregătiţi nu existau şanse de reuşită. Şaguna a format o adevărată „şcoală", cum arată Petru Şpan în cartea sa despre mitropolit¹¹, însemnând aceasta pregătirea unor tineri pentru misiunea importantă şi de durată de ridicare a poporului prin cultură, pentru slujirea cu competenţă şi pasiune a cuvântului lui Dumnezeu. Dr. Petru Şpan consacră scurte prezentări unor personalităţi care au contribuit la punerea în practică a proiectelor şaguniene şi în acelaşi timp au dus mai departe ceea ce au învăţat în „Şcoala lui Şaguna": Nicolae Popea, Ioan Popescu, Zaharia Boiu, Nicolae Cristea, Dr. Daniil P. Barcianu, Dr. Ioan Crişan, Visarion Roman, George C. Bellissimus, Moisi Bota, Ioan Tuducescu, Emeric Andreescu. La îndemnul mitropolitului s-au scris peste 25 de manuale, unele fiind întocmite chiar de Andrei Şaguna¹². Elaborarea manualelor a fost ea însăşi o şcoală. Câtă grijă i-a acordat se vede şi din Memorii¹³, unde notează cu satisfacţie în 1854 publicarea, în tipografia recent deschisă, pe cheltuială proprie (la 27 august 1850), a unui şir de cărţi strict necesare învăţământului. Preotul Sava Popovici Barcianu din Răşinari a scris Abecedar românesc, Gramatica română, Gramatica germană, Abecedar nemţesc, Gramatica limbii române, Zaharia Boiu scrie Abecedar, Carte de citire, Elemente de geografie, Elemente de istorie, Elemente de istoria naturii şi fizică ş.a., Ioan Popescu este autorul Aritmeticii şi al Cărţii de lectură pentru diferite clase, al unui remarcabil Compendiu de pedagogie, Visarion Roman alcătuieşte un manual de Aritmetică şi unul de Geografie, Nicolae Mihălţan o Gramatică română ş.a. Se adaugă la acestea şi o serie de Bucoavne şi Catehisme, precum şi premiere, cum ar fi Manualul de stenografie al lui Dimitrie Răcuciu, cartea lui Pavel Vasici Cunoştinţe practice despre cultivarea grădinii şcolare.

În actele Soborului din 1850 s-a cerut „Majestăţii Sale" ca, reorganizându-se şcolile din Ardeal,

să se îndure a avea părintească privire la numărul cel mare al populaţiunei române şi a înfiinţa pentru Români şcoale reale, gimnaziale, academice şi universitate (subl. în textul actelor - n.n., O.M.), în care până acum din partea guvernului celui vechiu nu numai nu s-a făcut nimic, ci încă şi râvna poporului pentru ridicarea şcoalelor prin toate mijloacele au împedecat, ba încă şi moşiile comunităţilor noastre, din care se susţineau şcoalele, au lăsat a ni se răpi de alte confesiuni religioase¹⁴.

În 1864, la Sinodul eparhial, în cuvântul de deschidere, Mitropolitul Andrei Şaguna avea să afirme: „Biserica nu se poate închipui fără şcoală, iar şcoala este o parte întregitoare a Bisericii"¹⁵. Tocmai de aceea şi-a apărat şi-şi va apăra cu îndârjire şcolile, ţintind spre înfiinţarea unor şcoli de rang tot mai înalt, cum se prevedea încă din 1850. Ceartă, îndeamnă, mustră prin diverse circulare atunci când vin veşti că delăsarea a pus stăpânire pe anumite comunităţi. „Durere mare cuprinde inima mea de Archiereu, scrie în 1864, în împrejurarea că sum silit a mă adresa cu acest circulariu către voi, dar atât rapoartele ce le primesc din deosebitele părţi ale diecezei cât şi decretul Înaltului Guvern regn. al ţării datto 7 August a.c. Nr. 14681, - în care apriat se spune că şcoala în timpul de vară şi catechizaţiunea de Duminică nicicând nu se cercetează, de altă parte că pentru edificiile şcolare, unde acelea se află, nu îngrijeşte nimenea - îmi impun datoria de a o face în folosul creştinilor noştri de faţă şi în folosul posterităţii noastre"¹⁶. În acelaşi loc, îi sfătuieşte pe fiii săi sufleteşti, în frunte cu protopopii, să dea mai multă importanţă „dezvoltării puterilor sufleteşti", pentru că, altfel, se împiedică ridicarea omului la vrednicia „pentru care el este hotărât de la Dumnezeu, şi pe urmă prin aceasta se poate aduce blestem asupra acelora care s-au lenevit sau s-au scumpit a se îngriji de sufletul alor săi"¹⁷. Circulara nr. 337 din 1865¹⁸, un răspuns energic determinat de o imprudenţă a inspectorului Pavel Vasici, consilier regesc pentru şcolile confesionale din Ardeal, care trimisese un raport guvernului despre învăţământul din Ardeal, cu totul nedrept pe alocuri („împrejurări şi lucruri oribile şi scandaloase au referat despre starea internă şi externă a şcoalelor noastre"), devine un aspru rechizitoriu (mai ales că guvernul a atenţionat Consistoriul Arhidiecezan) împotriva celor care n-au văzut niciodată cu ochi buni ridicarea românilor. Textul, ca şi altele, de altfel, arată forţa de reacţie extrem de rapidă a Mitropolitului, care transformă o notă explicativă într-un amplu rechizitoriu împotriva indiferenţei, relei-voinţe, nepăsării oficialităţii faţă de soarta învăţământului românesc.

Era conştient Mitropolitul că nu toate petiţiile, demersurile, memoriile sale vor avea răspuns favorabil? Fără îndoială că da. Cunoştea mentalitatea celor ce stăpâneau atunci şi tactica a fost să ceară tot ceea ce s-ar fi cuvenit românilor pentru a obţine măcar strictul necesar. În 1850 (1 iulie) cerea secretarului ministerial Henfler să se înfiinţeze 6 (şase) gimnazii superioare pentru români la Sibiu, Deva, Cluj, Chioar, Rupea şi Braşov, 6 (şase) gimnazii inferioare la Făgăraş, Alba Iulia, Sighişoara, Brad, Breţcu şi Abrud, 6 (şase) şcoli reale (tehnice) la Târgu-Mureş, Hălmagiu, Haţeg, Baia de Arieş, Mijlocenii Bârgăului şi Şimleu, cu predare în limba română¹⁹. A rămas fără răspuns cererea din acelaşi an (29 decembrie 1850), la care revine în anul următor, de înfiinţare a unei facultăţi „filosofice-juridice" pentru români la Cluj. Două licee au fost însă înfiinţate - la Braşov şi la Brad, iar în ce priveşte învăţământul superior şi-a concentrat atenţia spre institutul teologic-pedagogic creat prin hotărârea Sinodului din 1850, a cărui funcţionare o reglementează prin Instrucţiune pentru directorul şi profesorii şi duhovnicul arhidiecezan pedagogic-teologic din 1865. S-a creat o instituţie de învăţământ superior, care, spre deosebire de seminariile şi, mai târziu, facultăţile de teologie de la Bucureşti şi Cernăuţi, a rămas în grija Bisericii, nu a statului.

Deceniul 1850-1860 consemnează o izbândă de larg ecou în activitatea lui Andrei Şaguna. Biserica era uşa prin care învăţământul şi cultura românească din Ardeal renăşteau în condiţiile exigenţelor „spiritului veacului". Rareori vom întâlni în spiritualitatea şi cultura noastră o personalitate de forţa lui Andrei Şaguna, care să ţină în frâu tendinţa învăţământului şi culturii spre secularizare, privind în fiece clipă spre „mântuirea neamului" din toate silniciile vremii.

Era de neconceput, în acest sens, izbânda fără o tipografie unde putea să tipărească după voia proprie cărţile folositoare²⁰. La 27 august 1850 se instalează la Sibiu prima tipografie, unde vor vedea lumina tiparului, pe lângă manualele menţionate mai sus, şi cărţile bisericeşti, circularele, „Telegraful Român" (cu primul său număr la 3 ianuarie 1853), Calendarul Arhiepiscopiei Sibiului (1852), cunoscut azi sub numele de Îndrumătorul bisericesc, Actele Sinoadelor ş.a. La 1872, va nota în Manual de studiu pastoral despre obţinerea dreptului de a avea o tipografie şi de „a putea tipări cărţi şcolare şi bisericeşti de legea noastră la anul 1850": „Dreptul acesta să-l păzim ca lumina ochilor (s. autorului - A.Ş.), ca nu cumva din oarecare cauză să-l pierdem... Noi am atins obiectul (=subiectul) acesta aci, nu spre lauda noastră, ci spre constatarea adevărului de o parte, iar de alta spre a arăta însemnătatea mare, care din privinţa politică s-a dat, şi poate să i se dea şi pe viitor; de aceea recomand Congreselor şi Sinoadelor noastre a trata obiectul acesta cu cea mai mare seriozitate..."²¹. Între tipărituri²², cu totul remarcabilă e o nouă ediţie a Bibliei (1858), însoţită de o prefaţă substanţială, un text „clasic" de povăţuire în această iniţiativă de mare responsabilitate²³.

„Telegraful Român" a fost şi este oglinda vieţii din eparhie. I-a dat de la început o deschidere de tipul „Daciei literare" pe de o parte, fiindcă publica literatură de bună factură din toate provinciile, pe de altă parte era o publicaţie receptivă la tot ce interesa spiritul românesc (subtitlul de „gazetă politică, industrială, comercială şi literară" exprimă totul). În fapt, Andrei Şaguna combină spiritul „Daciei literare" cu al „Curierului românesc". Ziarul va deveni el însuşi o şcoală, atât în ce priveşte formarea unor personalităţi (Aaron Florian, Pavel Vasici, Visarion Roman, Ioan Raţiu, Zaharia Boiu, Nicolae Cristea ş.a.), cât şi în cultivarea interesului românilor pentru apărarea drepturilor naţionale. Biserica îşi făcea auzit glasul, iar Mitropolitul ei comunica rapid şi eficient cu fiii săi duhovniceşti. „Telegraful Român" a publicat articole referitoare la viaţa Bisericii, la mersul şcolii, la viaţa politică, pastoralele, circularele şi discursurile Mitropolitului, cuvântările ocazionale. N-a respins colaborarea scriitorilor de peste munţi, cum s-ar crede din polemica lui Andrei Şaguna cu I. Heliade Rădulescu, ci chiar a contribuit la afirmarea unor tineri scriitori, promovaţi pe temeiul talentului lor. „Telegraful Român" publică în nr. din 26 noiembrie 1870 „Dorinţa poetului", poezia de debut a lui Al. Macedonski, mai târziu una din personalităţile poetice definitorii pentru literatura română la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea.

Iniţiativele culturale culminează cu înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român („Astra"), un adevărat minister al culturii române din Transilvania. „Astra" a contribuit la fixarea identităţii culturale a românilor. Efectele benefice s-au văzut de îndată, fiindcă „Astra" a grupat forţele intelectuale din acea vreme spre un scop comun, numit în cuvântarea de deschidere la adunarea consultativă din 9/21 martie 1861, când s-au întrunit toţi cei 171 de fruntaşi ai românilor care au fondat Asociaţiunea...: „...vrem a deştepta prin mijloace naţionale facultăţile, va să zică, cugetările cele senine şi serioase în poporul nostru, ca să cunoască fiinţa şi destinaţia sa (s.a. - A.Ş.) şi să ştie întrebuinţa spre tot binele, precum şi alte naţii fac astăzi aceasta şi precum cere spiritul cel civilizatoriu al secolului nostru; darurile lui vor garantiza viitorul cel mai ferice al mult cercatei noastre naţiuni şi o vor feri de nişte lovituri ucigătoare de religie şi limba ei"²⁴. După ce se întocmeşte şi se aprobă Statutul şi de Curtea de la Viena, Andrei Şaguna convoacă la Sibiu în 23 octombrie/4 noiembrie 1861 pe toţi intelectualii români („inteligenţii naţiunii noastre") care „voiesc a fi membrii «Asociaţiunii», spre a lua parte la inaugurarea şi deplina constituire a aceluiaşi"²⁵. În discursul inaugural insista asupra ideii de sacrificiu pentru un ţel nobil: pe cât de „nobilă, frumoasă şi unică în felul său" era problema „Asociaţiunea...", „pe atât de serioasă şi grea, pentru că cere o perseverenţă de fier şi un sacrificiu din inimă"²⁶. A. Şaguna a fost ales preşedinte, Timotei Cipariu vicepreşedinte, iar George Bariţiu secretar pe o perioadă de trei ani. În cuvântul de închidere, Preşedintele atrage atenţia asupra „spiritului veacului", care impunea un alt mod de acţiune şi să nu se uite „că puterea minţii şi a geniului, ştiinţele şi artele sunt cele care în zilele noastre dau popoarelor tărie şi le asigură viitorul"²⁷. Ideea libertăţii şi supravieţuirii prin cultură, atât de vehiculată şi astăzi, îşi are originile în aceste cuvântări ale Mitropolitului. Andrei Şaguna pune problema rezistenţei prin cultură, nemaiexprimată în epocă, idee genială, formulată cât se poate de limpede şi cu o trimitere fără echivoc la vremurile de dictatură şi despotism: „...Monumentele materiale ale unui period cult se pot nimici prin mâini barbare şi o naţie liberă se poate lipsi de libertate prin nişte legi draconice; însă monumentele spirituale şi moravurile cele bune, precum şi valoarea lor rămân pentru toţi timpii nerăsturnavere, căci acestea sunt mai presus de orice putere silnică şi fizică; de ele nu se poate atinge mâna barbarului; furul nu le poate fura, moliile nu le pot mânca"²⁸. „Astra" a fost şi o asociaţie de binefacere oferind ajutoare unor studenţi şi elevi, burse de studiu, sprijin material pentru meseriaşii nevoiaşi, din convingerea că zidirea cea dinăuntru rămâne nepieritoare.

Andrei Şaguna era conştient că fără o reprezentare adecvată a românilor în structurile de conducere va avea de luptat în continuare cu morile de vânt. Convocarea sinoadelor eparhiale şi a conferinţelor naţionale urmărea scopuri religioase, dar şi politice, aşa cum s-a văzut din evoluţia evenimentelor. După Sinodul eparhial din 1860, urmează Sinodul din 22-28 martie 1864. Între timp, au avut loc alegeri pentru Dieta Transilvaniei, în care, potrivit noii constituţii, s-au ales 57 de români, 43 de saşi şi 54 de maghiari²⁹. Este ales deputat, apoi este numit şi în senatul de la Viena. Alte căi de acţiune se deschideau pentru împlinirea visului de început - reînfiinţarea Mitropoliei. La Sinodul din 1864, se aprobă un regulament de organizare a eparhiei în 174 paragrafe şi se întocmeşte alt memoriu către împărat pentru aprobarea restaurării Mitropoliei. Întrucât Sinodul episcopilor sârbi şi Congresul naţional bisericesc sârb de la Carloviţ, sub conducerea noului patriarh Samuil Maşirevici, îşi exprimă acordul pentru separarea ierarhică a Bisericii româneşti, iar împăratul îşi dă acceptul, vechea Mitropolie a reînviat în 1864, după 150 de ani, avându-l în frunte pe Andrei Şaguna ca arhiepiscop şi mitropolit³⁰. Mitropolia avea eparhii sufragane Aradul şi Caransebeşul, ultima înfiinţată cu acest prilej (condusă din anul următor de protopopul braşovean Ioan Popasu).

Se părea că lucrările au intrat într-o albie mai liniştită, dar trebuia obţinută autonomia Bisericii, mai ales că în 1867 ia fiinţă dualismul austro-ungar. Mitropolitul convoacă la Sibiu un Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, cu 90 de deputaţi (pentru fiecare eparhie, câte 10 preoţi şi 20 de mireni), pentru care pregăteşte cea mai însemnată creaţie legislativă a sa, Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Prin fundamentarea lui pe cele două principii - autonomia şi sinodalitatea -, Biserica se putea apăra împotriva oricărui amestec din partea autorităţilor vremii. Anul 1864, „al mângâierii şi bucuriei supreme"³¹, nu era considerat de Mitropolit decât un pas către un Congres al naţiunii române, înţeles ca un adevărat Parlament al românilor, cum sugera chiar din cuvântul de deschidere. A şi fost văzut ca „ultima redută a existenţei noastre naţionale" (Al. Mocsonyi³²), căci toată lumea a înţeles că, dincolo de zidurile legiuirilor bisericeşti specifice, lupta ţintea interesele naţionale. Mitropolitul a obţinut recunoaşterea Statutului Organic (la 28 mai 1869), în fapt un instrument eficace, legal, pentru a-i uni pe români într-o adunare reprezentativă când alte forme ar fi eşuat, cum s-a şi dovedit, de altfel, în anii care au urmat, nu lipsiţi de decepţii pentru luptătorul înflăcărat din acele vremi. Valeriu Branişte scria prin 1923: „Poporul român, în epoca ce a urmat, alungat fiind din toate poziţiile legale ale vieţii publice de stat, s-a retras în fortăreaţa bisericească creată de Şaguna şi, întărindu-se mereu în credinţa şi în dragostea lui pentru neam şi lege, a rezistat cu succes tuturor atacurilor duşmane, supravieţuind învingător tuturor încercărilor de a-i stinge conştiinţa naţională şi a-i impune una străină de fiinţa lui, de trecutul lui şi de aspiraţiunile lui"³³. Nu numai în privinţa aceasta previziunile lui Şaguna s-au adeverit. Nu putea rămâne de partea pasiviştilor după ce obţinuse, cu metodele specifice, care s-au dovedit eficiente, drepturi la care românii abia gândeau cu câteva decenii înainte. După ce împăratul sancţionează Statutul Organic în 1869, Mitropolitul merge la Cluj şi, la 28 noiembrie, contestă constituţionalitatea Dietei, protestează împotriva retrogradării românilor de la naţiune la clasă de popor şi cere împăratului să se revină la legea electorală din 1863-1864, precum şi revizuirea articolului din legea din 1848 care proclama unirea Transilvaniei cu Ungaria³⁴. Opinia lui K. Hitchins, altfel un bun cunoscător al contextului istoric, că fricţiunile din mişcarea naţională românească s-ar fi datorat dorinţei intelectualilor laici de emancipare de sub tutela Bisericii, rămâne discutabilă³⁵. A afirma că lupta decisivă dintre Şaguna şi intelectuali pentru conducerea naţională a avut loc în ultima parte a anilor `60, a supraevalua reacţii personale (o scrisoare a lui Ioan Axente Sever către G. Bariţiu cu privire la rolul secundar care li s-ar fi acordat intelectualilor în timpul Dietei de la Sibiu), a acorda misiunii lui I. Raţiu la Viena în 1866 un rol pe care nu l-a avut ş.a.m.d. înseamnă a căuta cu orice preţ argumente pentru ideea „secularizării" luptei naţionale, câtă vreme, fie că era vorba de ortodocşi, fie de uniţi, se ştie că, în condiţiile specifice Ardealului, a lupta doar pentru drepturi politice însemna a lăsa expusă Biserica tuturor vitregiilor vremii. Pe de altă parte, cu totul alta este realitatea în ce priveşte activitatea lui Andrei Şaguna ca preşedinte al „ASTREI". N-a făcut nicio clipă din „ASTRA" un instrument obedient al Bisericii, iar dacă în 1867 a fost ales un alt preşedinte (Vasile Pop), după o campanie susţinută de denigrare în „Gazeta Transilvaniei", nu avea semnificaţia majoră că „intelectualii şi-au asumat sarcina de a îndruma dezvoltarea politică a naţiunii române"³⁶. Conferinţei de la Miercurea i se acordă o semnificaţie exagerată, fiindcă n-a vestit sfârşitul unei ere în mişcarea naţională românească"³⁷. În chiar anul susţinerii ei (1869), Mitropolitul, cum s-a văzut, se arăta în Dietă mai lucid decât oricare luptător din epocă, acelaşi vajnic apărător al demnităţii românilor³⁸.

Însuşi G. Bariţiu, care nu poate fi bănuit de laude exagerate la adresa lui A. Şaguna, nota, în schiţa unui portret al Mitropolitului, că, „Şaguna a tras în viaţa sa un plan atât de larg şi măreţ, încât succesorii săi au să lucreze cel puţin o sută de ani ca să-l vadă realizat întreg"³⁹. Un intelectual care ar fi vrut să orienteze mişcarea de emancipare a românilor spre alte scopuri decât ale lui Andrei Şaguna n-ar fi făcut o asemenea afirmaţie. E drept însă că multe fricţiuni, uneori alimentate artificial, i-au întunecat ultimii ani de viaţă (după 1865), dar n-a depus armele, convins că gândirea şi acţiunea sa corespund solicitărilor momentului istoric, scopului fundamental: a împlini „mântuirea neamului" şi a răspunde „spiritului veacului".

1* Text publicat iniţial în volumul Teologie şi filologie. Andrei Şaguna vs. Ion Heliade Rădulescu, Ed. Paralela 45, 2003, pp. 5-18.

 Cuvântarea Esc. Sale Părintelui Episcop Andrei Br. De Şiaguna, rostită către Comisarii scolastici în an. 1863, [în] Adunarea Cuvântărilor Comisarilor şcolari din anii 1863 şi 1864, Tiparul Tipografiei diecezane, Sibiu, 1864, p. 22.

2 V. Memoriile Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei Şaguna din anii 1846-1871, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, [1923].

3 În Memorii, notează fără nicio nuanţă: „Anul 1871. În acest an, înainte de Rusale, m-am îmbolnăvit, şi fiindu mi mai bine am făcut diata (= testamentul) în 1 August 1871 şi am predat-o Consistoriului plenar în 12 August 1871 spre păstrare în casa verthaimiană." (op. cit., p. 100).

4 Din Circulara nr. 119 (24/12 februarie 1848). Citată şi de Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a naşterii lui, Sibiu, Editura Consistoriului Mitropolitan, 1909, p. 61 şi urm.

5 Gramata din 18/30 aprilie (Duminica Tomii), semnată şi de Iosif Iosif Raiacici. V. şi Ioan Lupaş, cit. supra, p. 65.

6 Ibidem. Cuvinte citate şi de IPS Dr. Antonie Plămădeală în articolul „Momentul Andrei Şaguna în istoria şi cultura Transilvaniei. Cu prilejul aniversării a 175 ani de la naştere" [în] Mitropolia Ardealului, anul XXIX (1984), nr. 1-2, p. 7.

7 V. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Buc., Ed. I.B.M.B.O.R., 1994, p. 91.

8 Ioan Lupaş, op. cit., p. 65.

9 V. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 101.

10 A se vedea lista lor în Actele soborului bisericei ortodoxe răsăritene din Ardeal din anul 1850, pp. 44-46, precum şi la Ioan Lupaş, cit. supra, p. 152 şi urm.

11 Dr. Petru Şpan, Şcoala lui Şaguna, Sibiu, Tiparul tipografiei arhidiecezane, 1909.

12 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 95. V şi ÎPS Dr. Antonie Plămădeală, loc. cit., p. 13; Ioan Lupaş, op. cit., p. 173 şi urm.; Gh. Tulbure, Activitatea literară a Mitropolitului Andrei Şaguna, Sibiu, Tiparul tipografiei arhidiecezane, 1909, p. 57 şi urm.; Idem, ibidem, ed. 1938, p. 134.

13 Memorii, cit. supra, p. 56 şi urm.

14 Apud I. Lupaş, op. cit., p. 153.

15 Apud Gh. Tulbure, op. cit., ed. 1938, p. 11.

16  Circulara emisă la 14/31 octombrie 1864, cu nr. 785. reprodusă în cartea lui Gh. Tulbure, op. cit., 1938, p. 340.

17 Mitropolitul cunoaşte cauzele delăsării: o colaborare precară a protopopilor ca inspectori cu ceilalţi factori de conducere ai şcolii, „cu părinţii directori şi inspectorii mireni locali", de aceea le porunceşte „viguros": „să purtaţi de grijă ca edificiile şcolare să fie în stare bună, să aibă lemnele de lipsă pentru încălzit, şi pruncii şi pruncele în timpul prescris să se afle în şcoală" (s. în textul original - n.n., O.M.). V. Gh. Tulbure, op. cit., 1938, p. 341.

18 V. Textul în Gh. Tulbure, ibidem, pp. 344-356.

19 M. Păcurariu, op. cit., p. 95 şi urm.

20 Despre condiţiile înfiinţării, v. Ioan Lupaş, op. cit., p. 173 şi urm.

21 Andrei Şaguna, Manual de studiu pastoral, Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1872, p. 299 şi urm.

22 Lista cărţilor cu caracter de manuale pentru cursanţii de la Teologie, v. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 97 şi urm.; Ioan Lupaş, op. cit., p. 173 şi urm.; Gh. Tulbure, op. cit., 1938, pp. 34-44 (Cărţi rituale. Biblia lui Şaguna).

23 Asupra subiectului vom reveni într-o secvenţă următoare a lucrării.

24 Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunii Transilvane, Sibiu, 1862, p. 17 şi urm.

25 Ibidem, p. 36.

26 Ibidem, p. 80.

27 Ibidem, p. 79 şi urm.

28 Ibidem, p. 17. Ultimele cuvinte trimit la Matei 6, 20 („Adunaţi-vă comori în cer unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură").

29 V. ÎPS Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 15.

30 Despre condiţiile reînfiinţării Mitropoliei, v. M. Păcurariu, op. cit., p. 92 şi urm.

31 Memoriile..., op. cit., p. 95.

32 Al. Mocsonyi, În Memoria Mitropolitului Şaguna, în vol. Mitropolitul Andreiu baron de Şaguna, scriere comemorativă la serbarea centenară a naşterii lui, Sibiu, 1909.

33 Valeriu Branişte, „Andrei baron de Şaguna", Transilvania, anul LIV (1923), nr. 10-12, p. 498.

34 Mitropolitul va reveni asupra acestor chestiuni şi în 2 dec. 1869, tot în Dietă, arătând că Dieta a fost aleasă pe baza legii electorale din 1791, ceea ce a avut drept consecinţă nerecunoaşterea egalităţii românilor cu celelalte naţiuni. V. Ioan Lupaş, op. cit., p. 280 şi urm.

35  V. Keith Hitchins, capitolul „Secularismul", [în] Ortodoxie şi naţionalitate, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 1995, pp. 231-257.

36 Ibidem, p. 250. A se vedea şi discuţia referitoare la primul Congres naţional-bisericesc, de-a dreptul ofensatoare pentru memoria lui A. Şaguna. Intelectualii prezenţi în Congres şi în structurile de conducere ar fi impus lui A. Şaguna o anumită conduită, conformă cu vederile lor inspirate „mai ales de teoriile democraţiei liberale" (op. cit., p. 251). Apare astfel concluzia că Statutul Organic ar fi, în forma finală, democratică, opera intelectualilor laici, „care arătau puţină înţelegere pentru principiile sau spiritul dreptului canonic" (ibidem).

37 Ibidem, p. 254.

38 Pentru studiul implicaţiilor, v. Bujor Surdu, „Conferinţa Naţională de la Miercurea" (1869), [în] Anuarul Institutului Istoric din Cluj, VIII, 1965; Ioan Lupaş, op. cit., p. 289 şi urm.

39 V. Ioan Lupaş, op. cit., p. 397.

OVIDIU MOCEANU