Andrei Şaguna - Teologul

Mircea Păcurariu

S-a scris mult despre strălucitul mitropolit al Ardealului, începând cu Nicolae Popea, continuând cu Ioan Lupaş, Gheorghe Tulbure, Keith Hitchins şi încheind cu volumul publicat la Cluj-Napoca în 2003 şi cel recent de la Sibiu, din 2008, cu prilejul bicentenarului naşterii sale. Toate au pus în lumină prodigioasa şi multilaterala sa activitate, în mod special restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei în 1864 şi organizarea ei prin Statutul Organic din 1868, implicarea sa în viaţa naţional-politică a românilor ardeleni, mai ales în timpul revoluţiei din 1848/49, reorganizarea Institutului teologic-pedagogic din Sibiu ca instituţie şcolară la nivel academic, înfiinţarea „Tipografiei diecezane" în 1850 şi editarea a zeci de lucrări cu profil teologic şi pedagogic sau cărţi de cult şi manuale şcolare, iniţierea ziarului „Telegraful Român" în ianuarie 1853, care îşi continuă apariţia până în zilele noastre, organizarea şi îndrumarea şcolilor „poporale" şi a gimnaziilor ortodoxe româneşti din Transilvania, implicarea sa directă în înfiinţarea „Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român" (Astra), în 1861, fiind primul ei preşedinte, legăturile sale cu ierarhii de dincolo de Carpaţi şi atâtea altele.

În cele ce urmează ne propunem să analizăm doar un aspect din activitatea marelui „părinte al Ardealului românesc", şi anume lucrările sale de teologie, absolut necesare pentru preoţii şi „clericii" (studenţii teologi) de atunci. În prealabil trebuie să notăm că Biserica românească din Ardeal n-a mai avut o tipografie proprie după 1701, anul „dezbinării" bisericeşti a românilor ardeleni, încât ierarhii de la Sibiu au fost puşi în situaţia de a reedita cărţi de slujbă şi de învăţătură în câteva tipografii săseşti din Sibiu, dar şi în unele din Viena şi Buda.

Pentru a înlătura această stare nefirească de lucruri, în august 1850 noul episcop Andrei a inaugurat „Tipografia Diecezană" din Sibiu (devenită în 1864 „Arhidiecezană") - cumpărată cu banii săi -, care îşi va continua activitatea până în zilele noastre, fiind astfel cea mai veche tipografie din ţară cu o existenţă neîntreruptă. În felul acesta, Andrei Şaguna a reuşit să tipărească absolut toate cărţile de slujbă, unele dintre ele în mai multe ediţii, orientându-se după cele tipărite la Râmnic, în traducerea episcopilor Antim Ivireanul şi Damaschin Dascălul, cu nesemnificative schimbări de limbă impuse de însăşi evoluţia ei. Între acestea, reţinem doar cele 12 Mineie tipărite între anii 1853-1856, care erau o reeditare a Mineilor de la Buda din 1804-1805, tipărite atunci prin strădania medicului oftamolog Ioan Piuariu Molnar din Sibiu cu concursul episcopului Iosif al Argeşului; la rândul ei, ediţia de la Buda era o retipărire a primei ediţii româneşti a Mineilor, de la Râmnic, din 1776-1780, datorată episcopilor Chesarie şi Filaret. Trebuie să reţinem că ediţiile de la Buda şi Sibiu reproduceau şi instructivele prefeţe ale celor doi episcopi râmniceni, cu frumoase incursiuni în istoria neamului nostru şi cu prezentarea originii latine a limbii şi a poporului nostru, precum şi a continuităţii românilor pe teritoriul vechii Dacii¹.

Mai trebuie să notăm tot aici Biblia, adică dumnezeiasca Scriptură a Legii cei vechi şi cei noui, după originalul celor şeptezeci de tâlcuitori din Alexandria (Septuaginta, n.n., format mare, cu 920 + 240 pagini). Avea la bază vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi: Noul Testament de la Bălgrad din 1648, Biblia de la Bucureşti din 1688 (singurele menţionate de Şaguna), dar şi ediţiile care au urmat de la Blaj din 1795, Sankt Petersburg din 1819, Buzău din 1854-1856, Noul Testament tipărit la Smirna în 1838, toate revăzute de Şaguna însuşi şi confruntate cu textul grecesc al Septuagintei (ediţia de la Atena din 1843) şi o ediţie slavonă.

Biblia de la Sibiu avea şi un valoros studiu introductiv scris de Andrei Şaguna, intitulat Cunoştinţe folositoare despre Sfânta Scriptură (în şase părţi şi 21 de pagini), care ar putea fi considerată ca un studiu de „introducere" în cărţile Sfintei Scripturi, cu date despre traducerile ei în diverse limbi (inclusiv în limba română , subliniind aportul Noului Testament de la Bălgrad şi al Bibliei de la Bucureşti în procesul de formare a limbii literare româneşti), dar şi despre „inspiraţia" cărţilor biblice, apoi despre împărţirea lor („canonice" şi „apocrife"), prezentându-le cu numele lor².

Spre deosebire de toate ediţiile româneşti ale Sfintei Scripturi, ediţia lui Andrei Şaguna este împodobită cu 94 de gravuri (sau ilustraţii), preluate după Biblia tipărită la München în 1851 de catolicul Joseph Franz Allioli, cu gravuri (ilustraţii) lucrate de Julius Schnorr von Carolsfeld şi discipolii săi G. Jäger, A. Strähuber şi alţii (un exemplar din acea ediţie a Bibliei există în biblioteca lui Andrei Şaguna)³.

Tot la acest capitol de „teologie biblică" trebuie să notăm şi atitudinea energică a lui Andrei Şaguna faţă de Ioan Heliade Rădulescu, care intenţiona să publice la Paris o nouă traducere a Bibliei, cu comentarii, fără binecuvântarea Bisericii, în care înlocuia cuvintele de origine greacă sau slavonă, prin cuvinte şi expresii noi, preluate din limba latină şi, la nevoie, chiar din italiană (a publicat doar primele cărţi din Biblie: Facerea şi Ieşirea). Şaguna s-a ridicat cu vehemenţă împotriva noii traduceri, făcută de un mirean, ca şi împotriva exagerărilor sale lingvistice⁴.

Un capitol important din activitatea editorială a lui Andrei Şaguna îl constituie manualele şcolare pentru „clericii" şi „pedagogii" care studiau în Institutul teologic-pedagogic din Sibiu, reorganizat de el. În primii ani de păstorire, Şaguna a reeditat câteva manuale şcolare mai vechi, între care şi Teologia Dogmatică, scoasă din manuscrisul Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Raici şi prescurt întocmită spre întrebuinţare în şcoalele clericale de legea greco-răsăriteană (1854, 222 pagini). Era o prelucrare după opera acestui arhimandrit sârb Iovan (Ioan) Raici, fost profesor la Seminarul teologic din Carloviţ. Era un prim manual pus la îndemâna preoţilor şi a „clericilor" din Institutul teologic sibian. A urmat un Manual de Teologie Morală creştinească pentru întrebuinţarea preoţimei şi a clericilor greco-răsăriteni, revăzută şi retipărită sub privegherea şi cu binecuvântarea episcopului Andrei (1855, VIII + 299 pagini). Fostul profesor de teologie şi apoi mitropolit al Ardealului Nicolae Mladin a dovedit că era o reeditare a manualului tipărit la Sibiu în 1820 sub titlul Învăţătură theologhicească despre năravurile şi datoriile oamenilor creştini (452 + 10 pagini), probabil prelucrat tot după vreun manual sârbesc⁵.

Tot în 1855 Andrei Şaguna a tipărit Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, după traducerea arhimandritului Filaret Scriban, tipărită la Mănăstirea Neamţ în 1844. Era şi aceasta de un real folos pentru „clericii" sibieni, dar şi pentru preoţi, pentru că în ea erau prezentate multe învăţături dogmatice şi morale ale Bisericii⁶.

La acestea se adaugă şi reeditarea unei lucrări cu titlul Teologia pastorală pentru preoţii de legea ortodocsă răsăriteană (1857, 240 pagini). Era reeditarea cărţii Datoriile presviterilor parohialnici, tipărită la Buda în 1817, tradusă după ierarhii ruşi Gheorghe Conischi şi Partenie Sopcorschi. Mai apăruse în româneşte la Chişinău în 1823, la Iaşi în 1837 şi la Bucureşti în 1852, apoi la Râmnic în 1861, deci era o lucrare pastorală cunoscută în Biserica românească⁷.

Andrei Şaguna a acordat o mare atenţie şi activităţii liturgice şi predicatoriale a preoţilor săi. Este adevărat că n-a tipărit nici un manual de Liturgică şi Omiletică, considerând, pentru început, că erau suficiente cărţile liturgice pe care le-a tipărit în tot cursul păstoririi sale. Nu s-a tipărit niciun manual de Omiletică, deşi în Institutul teologic sibieni se preda „Retorica bisericească" încă din anul 1852⁸.

În 1855 Andrei Şaguna a tipărit două volume de predici, necesare mai cu seamă preoţilor în activitate, dar şi viitorilor preoţi. Prima era un Chiriacodromion, adecă cuvântări bisericeşti pentru fiecare duminică a anului, alcătuit de Nichifor Theotochis († 1805), un renumit teolog grec, devenit apoi arhiepiscop al Astrahanului în Rusia (58 de predici cu 471 pagini). Această lucrare a apărut în româneşte în traducerea călugărilor nemţeni Gherontie şi Grigorie (viitor mitropolit Sf. Grigorie Dascălul), tipărită la Bucureşti în 1801, la Buzău în 1839 şi la Iaşi în 1840-1841; presupunem că Şaguna a folosit ediţia de la Iaşi.

Şi tot în 1855 a publicat un volum de predici proprii, sub titlul Adaos de cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti de preste an (26 de predici, cu 134 pagini)⁹.

Doi ani mai târziu, deci în 1857, a tipărit Tâlcuiala Evangheliilor în Duminicile Învierii şi ale sărbătorilor, reeditată în 1860 (ambele ediţii cu 208 pagini). Cuprindea 50 de omilii exegetice la Evangheliile duminicilor şi alte 10 la ale sărbătorilor. În prefaţă se menţiona că era destinată cateheţilor, pentru orele de Religie.

La acestea putem adăuga şi câteva lucrări cu profil catehetic, pentru şcolari, dar care puteau fi citite şi de credincioşii vârstnici: Catehismul mic sau mărturisire prescurtată a religiei dreptcredincioase răsăritene (1851-1852, 1853-1854, 1861, 1870); Catihis bogat creştinesc pentru tinerimea şcolară de legea greco-răsăriteană (1854, 1856, 1870); Istoria biblică pentru prunci, ilustrată cu icoane spre folosul şcoalelor popoale de legea greco-răsăriteană (1858-1859, 1861, 1866). De reţinut că după moartea lui Şaguna, numărul acestor catehisme s-a redus în chip simţitor¹⁰.

Paralel cu aceste reeditări sau prelucrări din primii săi ani de păstorire, Andrei Şaguna a publicat două lucrări cu caracter practic, canonic, necesare mai cu seamă preoţilor parohi. Prima se intitula Elementele Dreptului canonic al Bisericii dreptcredincioase răsăritene, spre întrebuinţarea preoţimei, a clerului tânăr şi a credincioşilor (1854, XXIV + 183 p.); în 1855 apare într-un nou tiraj (cu XXXII + 183 p.). Era primul manual sistematic de Drept canonic în literatura teologică românească, fiind o prelucrare a lucrării sârbo-latine în două volume a teologului sârb Euthimie Ioanovici, tipărită la Novi Sad în 1841 şi 1847¹¹.

Tot în 1854 a publicat o broşură cu titlul Cunoştinţe folositoare despe trebile căsătoriilor, spre folosul preoţimei şi a scaunelor protopopeşti (cu 43 pagini), necesară la cunoaşterea gredelor de rudenie şi a impedimentelor la căsătorie¹².

_{* * *}

După 1860 Andrei Şaguna a inaugurat o etapă nouă în teologia sibiană şi anume elaborarea şi tipărirea de lucrări proprii, originale, la nivelul unor cursuri sau manuale pentru învăţământul superior, necesare pentru „clericii" şi preoţii săi. Ele vor fi apoi folosite timp de câteva decenii în învăţământul teologic din Ardeal şi Banat (Sibiu, Arad, Caransebeş). Este vorba de manualele de Istorie bisericească, de Drept canonic şi de Pastorală. Astfel, în 1860 a tipărit Istoria Bisericii ortodoxe răsăritene universale de la întemeierea ei până în zilele noastre (2 vol., X + 422 p. şi IV + 316 p.). Primul volum prezenta istoria întregii Biserici creştine, deci şi a celei catolice, apoi a celei protestante. Se presupune că a folosit Istoria bisericească a arhiepiscopului Meletie al Atenei (sec. XVIII), tradusă în limba română de mitropolitul Veniamin Costachi (5 volume, Iaşi, 1841-1842), dar şi lucrările teologilor sârbi Iovan Raici şi Medacovici, lucrări care s-au găsit în biblioteca lui Şaguna. Volumul al doilea prezenta istoria Bisericii româneşti (pp. 55-278), mai ales a celei din Ardeal (pp. 74-216); rezumativ era prezentată şi istoria vieţii bisericeşti a ruşilor, rutenilor şi sârbilor din Imperiul habsburgic. Pentru acest volum a folosit puţinele lucrări publicate până atunci, mai ales Istoria bisericească a lui Petru Maior (Buda, 1813).

Capitolele care priveau istoria Bisericii ortodoxe din Imperiul habsburgic din volumul al doilea au fost traduse în limba germană de profesorii Ioan Popescu şi Zaharia Boiu de la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu (amândoi foşti bursieri ai lui Andrei Şaguna la Universitatea din Leipzig şi viitori membri corespondenţi ai Academiei Române) şi tipărit sub titlul Geschichte der Griechisch-orientalischen Kirche in Oesterreich (Sibiu, Tipografia Josef Drotleff, 1862, 2 foi + 224 pagini). Cu toate imperfecţiunile acestui volum - explicabile pentru perioada respectivă -, cercurile istorice şi teologice străine - mai ales de limbă germană - au găsit în cartea ierarhului sibian multe informaţii privitoare la trecutul Bisericii româneşti din Ardeal¹³.

Deceniul al şaselea şi începutul celui următor al secolului al XIX-lea au fost dominate de lupta perseverentă a lui Andrei Şaguna pentru restaurarea vechii Mitropolii ortodoxe a Transilvaniei şi organizarea ei canonico-administrativă. Încă din primii ani de activitate a publicat cele trei broşuri cunoscute, cu caracter istoric şi canonic, prin care cerea restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei: Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti-naţionale a românilor de religie răsăriteană (Sibiu, Tip. G. Klozius, 1849, 15 p.), Adaos la promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti-naţionale a românilor gr.or. (Sibiu, G. Klozius, 1850, 23 p.) şi Memorial, prin care se lămureşte cererea românilor de religiunea răsăriteană din Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane (Viena, 1851 şi Sibiu, 1860, 23 p.).

În cadrul acestor acţiuni, a publicat şi lucrarea canonico-polemică Anthorismos sau desluşire asupra broşurei „Dorinţele dreptcredinciosului cler din Bucovina în privinţa organisării canonice a diecezei şi a ierarhicei sale referinţe în organismul Bisericii ortodoxe din Austria" (1861, 132 pagini). În 1863 a apărut şi o versiune în limba germană. Era un răspuns dat episcopului Eugenie Hacman de la Cernăuţi, care a refuzat propunerea lui Andrei Şaguna şi a unor preoţi bucovineni de a se organiza o singură Mitropolie ortodoxă pentru toţi românii din Imperiul habsburgic (Transilvania, Banat, „părţile ungurene" şi Bucovina). Se ştie că în urma demersurilor lui Hacman, în 1873 s-a ajuns la dezbinarea românilor ortodocşi din Imperiul habsburgic prin crearea „Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei", în fruntea căreia a fost numit el însuşi¹⁴.

Tot aici trebuie să notăm şi un Proiect de regulament pentru organizarea trebilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale române de religie greco-orientală (1864, 84 pagini), lucrat de Andrei Şaguna. În sfârşit, notăm însuşi Statutul Organic al Bisericii ortodoxe române din Transilvania şi Ungaria, elaborat tot de Andrei Şaguna, votat de Congresul Naţional Bisericesc întrunit la Sibiu în septembrie-octombrie 1868 şi sancţionat de împăratul Francisc Iosif la 28 mai 1869, publicat în acelaşi an la Tipografia Arhidiecezană (36 pagini)¹⁵. Din toate se desprinde spiritul practic al lui Andrei Şaguna, dar şi temeinicele sale cunoştinţe de Drept canonic şi administrativ.

În anul Congresului Naţional Bisericesc amintit, Andrei Şaguna a publicat cea mai importantă lucrare canonică a sa: Compendiu de Drept canonic al unei, sântei, soborniceşti şi apostoleşti Biserici (1868, XLVI + 451 pagini). A fost cel mai complet şi mai documentat manual de Drept bisericesc în literatura teologică românească până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când au apărut manualele profesorilor Constantin Clement Popovici de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (litografiat, în limba germană, prelucrat şi litografiat în limba română de preotul Vasile Pocitan din Bucureşti, în 1898) şi de Dimitrie Boroianu de la Seminarul „Veniamin" din Iaşi, mai târziu la Facultatea de Teologie din Bucureşti (2 vol., Iaşi 1899) sau al profesorului I. S. Berdnikov de la Universitatea de Kazan, în traducerea episcopului Silvestru Bălănescu de la Huşi (Bucureşti, 1892). Cu toate acestea, manualul lui Andrei Şaguna a fost folosit mereu în şcolile teologice din Ardeal şi Banat, fiind reeditat la Sibiu în 1885 (XLVIII + 440 p.) şi în 1913 (XLVII + 440 p.).

Compendiul lui Andrei Şaguna era o lucrare „ştiinţifică" în sensul modern al cuvântului, împărţit în trei părţi mari: „Dreptul canonic intern", „Dreptul canonic extern" şi „Despre legislaţiunea, administraţiunea şi cârmuirea bisericească". Se baza pe Sfânta Scriptură, pe canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, pe scrierile unor Sfinţi Părinţi. Folosea însă şi lucrările cunoscuţilor canonişti bizantini Teodor Balsamon, Ioan Zonaras, Alexie Aristen, Constantin Armenopoulos, Sintagma lui Matei Vlastares şi ediţii ale Pidalionului lui Nicodim Aghioritul (ediţia greacă de la Leipzig din 1800 şi traducerea românească a lui Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamţ din 1844), Sintagma sfintelor canoane, publicată de profesorii G. Rallis şi M. Potlis la Atena în 1852-1859; a folosit, de asemenea, lucrările unor canonişti apuseni: olandezul Zeger Bernhardt, englezul William Beveregius, germanul Johann Michael Heineccius, austriacul Joseph Bingham şi alţii (lucrările acestora se găseau în biblioteca lui Şaguna).

Compendiul de Drept canonic al lui Andrei Şaguna a fost tradus în limba germană de Dr. Alois Sentz, profesor la Academia de Drept din Sibiu, şi publicat în acelaşi an la Sibiu în tipografia particulară a lui Joseph Drotleff, sub titlul Compendium des kanonischen Rechtes der einen, heiligen, algemeinen und apostolischen Kirche (XLIII + 499 pagini). În felul acesta, Compendiul lui Şaguna a ajuns să fie cunoscut şi apreciat în cercurile teologice de limbă germană, după cum rezultă din recenziile care au apărut în reviste de specialitate.

Această versiune germană va fi apoi tradusă în limba rusă de Timotei Vasilievici Barsov, profesor de Drept canonic la Academia duhovnicească din Sankt Petersburg. Traducerea lui a fost publicată în mai multe numere din revista Academiei „Hristianscoe Citenie" (Lecturi crşetine), din februarie 1870, până în octombrie 1872, ca apoi să fie publicată într-un volum aparte, sub titlul Kratkoe izlojenie kanoniceskogo prava, edinoi, sviatoi, sobornoi i apostoliskoi Ţerkvi... (Sankt Petersburg, 1872, 637 p.). Trebuie notat că T. V. Barsov a însoţit traducerea sa cu o serie de note la subsol, necesar pentru cititorii ruşi, dar şi cu anumite observaţii proprii, exprimându-şi unele rezerve faţă de cele scrise de Şaguna¹⁶.

Reputatul profesor şi canonist Liviu Stan (1911-1973) afirma că versiunea rusă a fost tipărită şi în revista „Pravoslavnâi Sobesenik" a Academiei duhovniceşti din Kazan (nr. 1 şi 2 din 1879), desigur după traducerea lui T. V. Barsov. Tot el scria că acest Compendiu s-a tradus integral în limba greacă şi parţial în limbile sârbă şi bulgară¹⁷.

Aşadar, prin Istoria bisericească şi Compendiul de Drept canonic, Andrei Şaguna a făcut cunoscută teologia românească şi cercurilor teologice catolice şi protestante din Apus, dar şi în lumea ortodoxă de pretutindeni. Erau primele lucrări teologice româneşti traduse în limbi de circulaţie¹⁸.

Cea de a treia lucrare cu caracter canonic publicată de Andrei Şaguna era un Enhiridion, adică carte manuală de canoane ale unei, sântei, soborniceşti şi apostoleşti Biserici, cu comentarii (1871, LII + 548 pagini). Era o primă lucrare în teologia românească în care erau prezentate canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi. Avea şi un bogat indice alfabetic, pentru o mai uşoară întrebuinţare. Cartea a apărut în 1871, când se împlineau 25 de ani de la numirea lui Andrei Şaguna ca „vicar general" la Sibiu, fapt pentru care o dedica „iubitului cler şi popor ca să-i fie făclie picioarelor şi lumină cărărilor sale." Enhiridionul a fost folosit mereu până la apariţia cunoscutei colecţii de canoane a episcopului sârb Nicodim Milaş, în traducerea lui Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici (3 vol., Arad, 1930-1936) sau cea a preotului Constantin Dron (2 vol., Bucureşti, 1933-1935), iar mai nou a profesorului Ioan Floca (Sibiu, 1991, ed. a II-a 1993)¹⁹.

O ultimă lucrare majoră a mitropolitului Andrei a fost una de Pastorală. Am menţionat în alte pagini că în 1857 reeditase Teologia Pastorală a ierarhilor ruşi Gheorghe Coninschi şi Partenie Sopcovschi, dar se pare că n-a fost mulţumit de ea. Drept aceea, cu puţin timp înainte de moarte a dat la tipar un Manual de studiu pastoral (1872, 8 + X + 302 pagini). În prefaţă arăta motivele care l-au îndemnat să alcătuiască un astfel de manual. Se baza pe Sfânta Scriptură şi pe lucrările unor Sfinţi Părinţi, îndeosebi pe cartea Sfântului Ioan Gură de Aur Despre preoţie (se tipărise, tot în Tipografia Arhidiecezană, în 1865, în traducerea preotului braşovean Iosif Barac) şi pe o lucrare a Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului. Reţinem cele scrise de mitropolitul Andrei că o lucrare de acest gen trebuie să ţină seama de realităţile sociale, culturale sau de altă natură în care îşi desfăşura activitatea fiecare păstor de suflete. Mai mult chiar: el critica Pastorala arhimandritului Melchisedec Ştefănescu (Bucureşti, 1862, hirotonit în acelaşi an arhiereu), tradus şi prelucrat după teologi ruşi şi germani, fără să ţină seama de realităţile româneşti.

Manualul lui Andrei Şaguna a fost reeditat în 1878 (XV + 270 pagini) şi a servit ca manual didactic în Institutul teologic din Sibiu până după 1918²⁰.

Aşadar, mitropolitul Andrei a înzestrat literatura teologică de la noi cu manuale de o mare diversitate: de Introducere în studiul Sfintei Scripturi (ne gândit la prefaţa Bibliei de la Sibiu din 1856-1858), de Morală, Dogmatică, Istorie bisericească universală şi a românilor, Drept canonic şi Administraţie bisericească, Pastorală şi volume de predici.

Mai trebuie să notăm că s-au tipărit - la iniţiativa lui Andrei Şaguna - o serie de manuale şcolare (Aritmetică, Citire, Istorie, Geografie, Ştiinţele naturii) necesare pentru elevii celor aproximativ 800 de „şcoli poporale" din Arhiepiscopia Sibiu, îndrumate de Andrei Şaguna în calitatea sa de „inspector suprem" al acestor şcoli. Sunt bine cunoscute manualele şcolare elaborate de preotul Sava Popovici-Barcianu din Răşinari, şi de preoţii-profesori Ioan Popescu şi Zaharia Boiu şi alţii, majoritatea ajunse la mai multe ediţii. Acelaşi Ioan Popescu a tipărit o serie de manuale pentru elevii din „secţiunea pedagogică" a Institutului sibian, probabil cerute de Şaguna însuşi: Pedagogia (1863) şi un Compendiu de Pedagogie pentru părinţi, educatori, învăţători şi toţi bărbaţii de şcoală (1868 şi ed. a II-a 1876)²¹.

Dar însuşi Andrei Şaguna a dovedit că era un bun pedagog prin câteva „instrucţiuni" pe care le-a întocmit şi publicat, pentru directorii şi învăţătorii şcolilor „poporale" ale Bisericii: Instrucţiuni pentru învăţătorii din şcoalele de religie ortodocsă răsăriteană (1862), Instrucţiune pentru directorii şcoalelor populare... (1865), Instrucţiune pentru învăţătorii din şcoalele normale şi capitale de religia ortodoxă răsăriteană (1865), Instrucţiune pentru directorul şi profesorii şi duhovnicul Institutului arhidiecezan pedagogic teologic (1865).

Iar din Pastoralele lui Andrei Şaguna adresate clerului şi credincioşilor săi, se desprind multe învăţături teologice şi pedagogice, dar şi aspecte cu caracter social şi practic. Din toate pastoralele trimise păstoriţilor la Crăciun şi la Paşti, rezultă că era nu numai un cunoscător perfect al Sf. Scripturi, ci şi un bun „pedagog social", din moment ce făcea mereu apel la realităţile vieţii, la anumite probleme cu care se confrunta preţimea de atunci (beţie, lene, concubinaj etc.)²².

_{* * *}

Prezentând aceste cărţi cu conţinut teologic tipărite de Andrei Şaguna, se poate constata că el însuşi a elaborat ori a redactat lucrări de o mare diversitate, aparţinând celor patru „ramuri" clasice ale teologiei ortodoxe: biblice, istorice, sistematice (dogmatică şi morală) şi practice (drept canonic, pastorală, omiletică şi catehetică, inclusiv catehisme şi cărţi de slujbă). Prin toate acestea, dar mai cu seamă prin lucrările sale originale (Istoria Bisericii, Compendiul de Drept canonic, Enhiridionul de canoane, Pastorala), Andrei Şaguna poate fi considerat ca un adevărat „Părinte al teologiei româneşti moderne", mai ales dacă luăm în considerare şi conjunctura politico-socială, culturală şi bisericească a secolului în care a trăit.

Într-adevăr, prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată de traducerile din literatura patristică, postpatristică şi greaca modernă, realizate de mitropoliţii Veniamin Costachi al Moldovei şi Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti. A urmat o altă etapă, cea a traducerii şi prelucrării unor manuale pentru noile seminarii teologice, datorate lui Filaret Scriban şi Melchisedec Ştefănescu în Moldova şi ardelenii Dionisie Romano şi Nifon Bălăşescu în Ţara Românească.

Andrei Şaguna a lucrat într-o manieră asemănătoare, adică până în 1860 a publicat manuale pentru şcoala teologică sibiană prelucrate după alţii, ca apoi să alcătuiască lucrări originale, bazate pe „izvoare", adică pe Sfânta Scriptură, lucrări patristice şi hotărâri ale Sinoadelor ecumenice şi locale, dar folosind şi lucrări de specialitate din literatura teologică şi juridică apuseană. Un rol similar va îndeplini, în aceeaşi perioadă, în Vechea Românie, episcopul Melchisedec Ştefănescu de la Ismail, mai târziu la Roman (1823-1892), care, după „etapa manualelor", va trece la elaborarea de lucrări de istorie bisericească a românilor, întemeiate pe „izvoare" scrise, inaugurând şi el o etapă nouă în astfel de cercetări. Doi ierarhi de mare cultură, ambii aleşi ca membri în cel mai important for cultural al României, Societatea Academică Română, viitoarea Academie Română. După ei, se va deschide o altă etapă în teologia românească, cu cele patru ramuri ale ei, prin profesorii noilor Facultăţi de Teologie din Cernăuţi (1875) şi Bucureşti (1881/1884).

1 Despre aceste cărţi de slujbă vezi: Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Andrei Şaguna - activitatea editorială, în vol. „In memoriam: Mitropolitul Andrei Şaguna 1873-2003", Cluj-Napoca, 2003, pp. 49-51; Lector dr. Ciprian Streza, „Importanţa cărţilor de cult tipărite în timpul păstoririi lui Andrei Şaguna", în vol. Mitropolitul Andrei Şaguna creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Sibiu, 2008, pp. 332-335.

2 O analiză teologică temeinică a acestei ediţii vezi la Pr. dr. Mircea Basarab, Biblia lui Şaguna, în vol. „Mitropolitul Andrei Şaguna creator de epocă...", pp. 211-225. A se vedea şi studiile mai vechi ale Pr. Prof. Aurel Crăciunescu, „Mitropolitul Andrei Şaguna şi Sfânta Scriptură", în Revista Teologică, an. 3, 1909, nr. 9-10, pp. 440-457; Pr. Prof. Grigorie Marcu, „Sfânta Scriptură «în pom românesc»" în rev. Mitropolia Ardealului, an. 3, 1958, nr. 11-12, pp. 793-812.

3 Acest lucru a fost dovedit recent de teologul evanghelic-luteran Johann Schneider (originar din Mediaş, dar stabilit în Germania) într-o teză de doctorat publicată în Germania în 2005 şi tradusă în limba română de Diac. Prof. Ioan Ică jr. sub titlul Eclesiologia organică a mitropolitului Andrei Şaguna şi fundamentele ei biblice, canonice şi moderne, Sibiu, 2008, pp. 139-185; vezi şi Mircea Basarab, op. cit., pp. 214-215.

4 La atacurile lui I. H. Rădulescu, Andrei Şaguna a răspuns prin broşura: Respingerea unor atacuri în treaba unei traduceri nouă a Bibliei, Sibiu, 1858, 44 p. Despre această polemică vezi: Pr. Prof. Dumitru Abrudan, „Controversa dintre Andrei Şaguna şi Ioan Heliade Rădulescu", în Revista Teologică, serie nouă, an. 3 (75), 1993, nr. 4-6, pp. 95-115; Prof. Ovidiu Moceanu, Teologie şi filologie. Andrei Şaguna versus Ion Heliade Rădulescu, Braşov, 198 p.

5 Rev. Mitropolia Ardealului, an. 6, 1961, 11-12, pp. 768-779 şi în vol. său Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, pp. 371-381.

6 Diacon Gheorghe I. Moisescu, „Mărturisirea ortodoxă în româneşte", în vol. Mărturisirea ortodoxă. Text grec inedit. Text român. Editate de Pr. Niculae M. Popescu şi Diac. Gheorghe I. Moisescu, Bucureşti, 1942-1944, pp. LVII-LX.

7 Detalii asupra ei la Mircea Păcurariu, „Traduceri româneşti din literatura teologică rusă până la sfârşitul secolului al XIX-lea", în Studii Teologice, an. 11, 1959, nr. 3-4, pp. 191-192.

8 Notăm că până în 1877 nu erau prevăzute ore speciale de Liturgică, ci problemele legate de această disciplină se predau în cadrul orelor de Pastorală şi de Cântări bisericeşti şi Tipic. Cf. Mircea Păcurariu, Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu, 1786-1986, Sibiu, 1987, pp. 384-386.

9 Reeditată de Pr. Florea Mureşanu, sub titlul Predici. Cu un studiu introductiv, Cluj, 1945, CX + 219 p. şi de pr. Dorel Man, sub titlul Cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti, Cluj Napoca, 2003, 175 p. A se vedea studiul Pr. Conf. Constantin Necula, „Andrei Şaguna, pedagogul propovăduirii", în vol. Mitropolitul Andrei Şaguna creator de epocă..., pp. 297-317.

10 După Pr. Ioan Beju, „Activitatea tipografiei arhiediecezane", în Telegraful Român, an. 98, 1950, nr. 29-31, pp. 32-33; an. 99, 1951, nr. 1-2, pp. 3-4 şi 11-12; an. 100, 1952, nr. 24-26 şi pp. 39-40; Elena Dunăreanu şi Aurelia Popa, Cartea românească sibiană, Sibiu, 1979, pp. 38-64.

11 Constantin Papuc Secelea, „Dreptul canonic în literatura românească", în rev. Cercetări istorice, Iaşi, nr. 2-3, 1926-1927, pp. 3-43 şi Johann Schneider, op. cit., pp. 186-188.

12 Reeditată recent - cu un studiu introductiv - de Pr. Conf. Irimie Marga, „Mitropolitul Andrei Şaguna, autorul primei cărţi de drept al familiei la români", în vol. Mitropolitul Andrei Şaguna creator de epocă..., pp. 280-294.

13 Despre această lucrare vezi: Prof. Aurel Jivi, „Studii şi cercetări transilvănene privind Istoria bisericească universală", în vol. Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă, Sibiu, 1988, p. 104.

14 Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Şaguna. Opera literară. Scrieri pastorale. Circulări şcolare. Diverse, Sibiu, 1938, pp. 13-14.

15 O analiză temeinică a Statutului vezi la J. Schneider, op. cit., pp. 230-252, precum şi lucrarea mai veche a lui Ioan de Preda, Constituţia Bisericii ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania sau Statutul organic comentat..., Sibiu, 1914, 275 p.; Paul Brusanowski, „Structura constituţională a Bisericii Ortodoxe Române. Actualitatea Statutului organic din Ardeal", în rev. Inter, Cluj Napoca, nr. 1-2, 2007, pp. 222-301 (reproduce şi Statutul).

16 J. Schneider, op. cit., pp. 188-196.

17 Pr. Prof. Liviu Stan, „Contribuţii şi poziţii ale teologilor români în probleme de Drept bisericesc", în Studii Teologie, an. 23, 1971, nr. 3-4, pp. 151-153, mai ales nota 1.

18 În 1871 episcopul Melchisedec Ştefănescu a publicat lucrarea Lipovenismul adică schismaticii sau rascolnicii şi ereticii ruseşti, care va fi apoi tradusă în limba greacă de un arhimandrit grec şi tipărită la Constantinopol (Istanbul) în 1876.

19 Opera canonică a mitropolitului Andrei a fost studiată de Constantin Papuc-Secelea, op. cit., p. 3-43; Alexandru Constantinescu, Andrei Şaguna canonist, în rev. „Mitropolia Banatului", an. 23, 1973, nr. 7-9, pp. 435-441; Silviu - Aurel Pufulete, „Actualitatea operei canonice a mitropolitului Andrei Şaguna", în rev. Studii Teologice, an. 25, 1973, nr. 7-8, pp. 560-569; cea mai temeinică analiză la J. Schneider, op. cit., pp. 185-252.

20 Despre acest manual vezi Gh. Tulbure, op. cit., pp. 26-28.

21 Toate aceste manuale şcolare şi lucrări cu profil pedagogic prezentate de Prof. univ. Elena Macavei, „Creatori de manuale în şcoala generaţiei mitropolitului Andrei baron de Şaguna", în vol. Mitropolitul Andrei Şaguna, creator de epocă...", pp. 258-279.

22 Pastoralele şi „circulariile şcolare" publicate de Gh. Tulbure, op. cit., pp. 135-457.

MIRCEA PĂCURARIU