Pagini de istorie românească în documente
de la Sfântul Munte Athos.
Mănăstiri din Galaţi în izvoare athonite

Mihaela-Denisia Liuşnea

Sfântul Munte Athos este depozitarul unei bogăţii inestimabile de documente, salvate de vitregia vremurilor şi păstrate de monahii ce vieţuiesc în mănăstirile Grădinii aflate sub duioasa ocrotire a Maicii Domnului. Preţioasele arhive au fost valorificate pe parcursul ultimelor decenii de către specialişti precum: Virgil Cândea¹, Dumitru Năstase, Florin Marinescu ş.a., şi s-a putut aprecia că numărul total al documentelor româneşti păstrate acolo este de cca 25000. Având în vedere numărul mare al acestora, este deosebit de meritorie munca de peste douăzeci de ani a domnului Florin Marinescu, cercetător la Institutul de Studii Neoelene din Atena, care a publicat în limba greacă, la Atena, patru volume, cuprinzând texte găsite din Arhivele athonite şi, de asemenea, câteva volume cu traducerea lor în româneşte, prin intermediul colegilor de la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi, Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc². În urma studierii acestor documente, Florin Marinescu apreciază că cel puţin 130 de mănăstiri, biserici şi schituri din Moldova şi Ţara Românească au fost închinate, direct sau indirect, mănăstirilor de la Muntele Athos.

Problema închinării a fost analizată istoric, multă vreme, dintr-o perspectivă greşită. În fapt, s-a încercat justificarea unui act al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ce hotărâse secularizarea averilor mănăstireşti şi s-a dorit conferirea unei semnificaţii patriotice a acestuia.

În realitate, închinarea unor sfinte lăcaşuri la locurile deosebit de importante pentru creştinism şi ortodoxie (Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Muntele Sinai ş.a.) a fost, de la început şi până în secolul al XIX-lea, un mijloc de afirmare a apartenenţei poporului român la lumea creştină, civilizată, moştenitoare de drept a Imperiului roman, devenit, prin grecizarea părţii lui orientale, bizantin. În acelaşi timp, a fost un mod de afirmare a suveranităţii şi independenţei politice şi religioase, în perioade în care Balcanii erau înghiţiţi efectiv de Semilună, iar un regat, precum Ungaria, devenea paşalâc, turcii ajungând în 1683 până la porţile Vienei.

În acest context, este deja cunoscut faptul că domnii români au promovat o politică de afirmare a apartenenţei spirituale faţă de Bizanţ, ca formă de emancipare naţională de sub presiunea otomană, fiind demni apărători ai ortodoxiei, şi prin ea, ai civilizaţiei în Europa acelor vremuri. În contextul acestei politici trebuie analizate şi contactele multiple cu Sfântul Munte Athos, spre care s-a îndreptat un considerabil ajutor material, fie prin suportarea directă a cheltuielilor de construcţie, de reparaţie sau de împodobire a locurilor de închinare, fie prin închinarea unor sfinte lăcaşuri din ţară, ce susţineau astfel material, din veniturile lor proprii, vieţuirea Protaton-ului (Sfânta Comunitate Athonită), cât şi în mănăstiri precum Vatoped, Zografu, Cutlumuş, Xiropotamu, Grigoriu sau Sfântul Pavel. Această atitudine a fost mai marcantă după 1453, după cucerirea Constantinopolului de către Mehmed II Celebi, domnii Ţărilor Române luând în grijă efectiv Sfântul Munte. Astfel Ştefan cel Mare (1457-1504) îşi aroga privilegiul de drept imperial de a fi protectorul Sfântului Munte, în temeiul dreptului de „moştenire şi al credinţei Răsăritului". Să nu uitam şi faptul că, la nunta sa cu prinţesa de origine bizantină a Crimeii, Maria de Mangop, acelaşi domn ridica în semn de suveranitate şi independenţă Sfânta Cruce, ca un omagiu şi o promisiune făcută Constantinopolului şi mesajului ideologic al acestuia, mărturisind încă o dată crezul politic şi religios al celor al căror domn era.

Mănăstirea Vatoped de la Sfântul Munte Athos, de exemplu, este a doua în ierarhia mănăstirilor athonite şi a fost construită se pare de chiar împăratul Constantin cel Mare (324-337). Distrusă de Iulian Apostatul şi refăcută, de Teodosie cel Mare (379-395), ca mulţumire că Maica Domnului i-a salvat fiul de la înec (pe Arcadie). De aici şi numele vato - tufă şi paedion copil. Distrusă iar de piraţi în veacul al X-lea a fost reconstruită de trei oameni cu avere din Adrianopol, Atanasie, Nicolae şi Antonie, îndrumaţi fiind de Sf. Atanasie Athonitul. Pisania de pe arsanaua (portul) mănăstirii (în marmură albă) datând de la 1496, îl înfăţişează pe Ştefan cel Mare care îşi închină ctitoria Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale. Danii au mai făcut domni români ca Neagoe Basarab (1512-1521), Alexandru Lăpuşneanu, Ieremia Movilă (1595-1600; 1600-1606) şi Vasile Lupu (1634-1653; 1653). Mănăstirea Vatoped a avut 24 de metocuri în Ţările române, printre care cele mai importante au fost: Mănăstirea Golia din Iaşi, Mănăstirea Slatina din Suceava şi Mănăstirea Precista din Galaţi³.

Închinarea şi transformarea bisericilor sau mănăstirilor din Moldova sau Ţara Românească în metoh era urmată de înzestrarea peste măsură a acestora, astfel încât, din veniturile realizate, să poată susţine activitatea monahală de la Sfintele Locuri, fără ca propria activitate să fie periclitată în vreun fel. Dimpotrivă, raporturile economice erau baza altor legături, deosebit de favorabile spaţiului românesc, care a fost în raport astfel direct şi continuu cu spiritualitatea răsăriteană, păstrând legăturile cu Patriarhia de la Constantinopol şi beneficiind din plin de moştenirea bizantină, ce-l va determina pe Nicolae Iorga să vorbeasca de „Bizanţ după Bizanţ".

În continuare, pe baza documentelor inedite încă, puse cu amabilitate la dispoziţie de domnul Florin Marinescu, vom prezenta cazul unor mănăstiri închinate, din sudul Moldovei, din vatra Galaţilor⁴, declarate monument de arhitectură în anii 60 ai secolului trecut⁵, dintre care mai dăinuie astăzi doar biserica refăcută a uneia dintre ele, Precista, cealaltă fiind distrusă.

Mănăstirea fortificată Precista a fost ctitorită, la 1667, de către Dia şi Şerbu, fiii lui Coman din Brăila⁶, din piatră cu trei turle zvelte, cu cruci mari aurite în vârf⁷, fortificată, era închinată la mănăstire la Vatoped, în Sfântul Munte Athos pe la 1780, după cum menţionează o anafora a boierilor Ţării Moldovei⁸. În ceea ce priveşte arhitectura lăcaşului, este de menţionat inovaţia specifică pentru început de secol XVII, plasarea unui turn clopotniţă în corpul bisericii, pe nartex, podul fiind întărit⁹.

Mănăstirea mai este menţionată într-un hrisov de la Grigore Alexandru Ghica voievod (1764-1767; 1774-1777), din 1766 noiembrie 15, dat spitalului din mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi şi un altul de la Constantin Dimitrie Moruzi voievod (1777-1782), de la 1778 septembrie 9¹⁰.

De asemenea, este menţionată în anaforaoa boierilor Ţării Moldovei, de la 1780 martie 4¹¹, ca fiind beneficiara unei jumătăţi din venitul cântarului de la Galaţi, cealaltă jumătate revenindu-i Bisericii Sf. Dimitrie. Nicodim, egumenul Goliei, era „şi epitrop al mănăstirii Precista şi Spiridon"¹². Tot în acelaşi document se mai menţionează un document, o anafora din 1756 februarie¹³, iscălită de mitropolitul Iacov şi marii boieri şi purtând pecetea lui Matei Ghica voievod", redactat atunci când s-au judecat egumenul mănăstirii „Sf. Gheorghe" şi epitropul mănăstirilor „Sf. Dimitrie" şi Precista, Gherasim Sevastias¹³.

Monumentul distrus, Biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe", a fost iniţial mănăstire fortificată, de început de secol XVII, zidită din piatră şi cărămidă¹⁴, prin „osârdia Dumnealui Hagi Mihalachi", mare negustor, şi terminată la 1 aprilie 1664¹⁵ (după cum o mărturisea pisania în limba greacă de deasupra intrării), în timpul voievodului Eustratie Dabija (1661-1665).

Construirea Sfântului Lăcaş s-a înscris, cu siguranţă, în cadrul susţinutei activităţi de primenire şi redeşteptare pe care o anunţase, încă din 1627, Miron Barnovschi-Vodă (1626-1629) prin reforma ce dădea clerului moldovean o nouă rânduială¹⁶ şi încurajată mai cu seamă după ce cu o deosebită pompă şi cu binecuvântarea Patriarhului Partenie al Constantinopolului au fost aduse, în 1641, în Moldova, prin Galaţi, moaştele Sf. Cuv. Parascheva. Astfel, la 1647 fraţii Dia şi Serbu ctitoreau mănăstirea Precista¹⁷, la 1648 se înălţau zidurile bisericii „Sf. Dumitru"¹⁸, la 1661/1665 era construită Biserica „Sf. Nicolae" a Episcopiei, „Sf. M. M. Gheorghe" la 1664 şi la 1669 Mavramol, ctitorie domnească¹⁹.

Ctitoria lui Hagi Mihalachi, mănăstire fortificată (cu ziduri masive, contraforţi la unghiurile clădirii şi încăperi suprapuse peste pridvorul de sud), a fost închinată Sfântului Mormânt, funcţionând ca metoh al acestuia. Biserica avea o lungime de 18 m, o lăţime de 7 m şi cca. 16 m înălţime²⁰.(fig. 1)

În timpul domniei lui Mihai Racoviţă (prima domnie 1703-1705) era scutită de obligaţii fiscale, la fel ca şi celelalte mănăstiri închinate: Galata, Barnovschi, Sf. Sava, Cetăţuia şi Bârnova²¹.

La 18 martie 1710, osemintele hatmanului Mazeppa au fost mutate de la Varniţa la Galaţi, de către rudele sale, care doreau să le ducă la Ierusalim, dar din cauza turcilor au trebuit să se oprească în oraşul de pe malul Dunării, unde le-au depus la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Gheorghe", (supranumită şi Ierusalim)²². Aici au rămas doar până în anul următor, când turcii, jefuind mănăstirea, le găsesc şi le aruncă în fluviu.

În această perioadă mănăstirea s-a aflat „în mare lipsă", iar la 1715 aflăm că egumenul trimitea sarea primită de la egumenul Mănăstirii Caşin la Metohul Sfântului Mormânt din Constantinopol²³.

Prădată de mai multe ori de turci, întrucât poziţia sa în Vadul Raşcu (la cca. 300 m de Mănăstirea Precista - fig.2) o expunea năvălitorilor, Mănăstirea „Sf. M. M. Gheorghe" a fost incendiată în 1821, când turcii, porniţi împotriva eteriştilor conduşi de generalul Caravia, „au atacat oraşul şi de pe Dunăre cu 16 corăbii..., ruinând biserici şi mănăstiri şi case şi alte zidiri... În ziua următoare au jefuit Sfintele Lăcaşuri"²⁴. La 1828 a fost însă restaurată de comunitatea Sfântului Mormânt²⁵. În 1886, clopotniţa din lemn separată de clădirea bisericii datorită deteriorării a fost mutată²⁶ „peste pridvorul de la intrarea în biserică"²⁷. Reparaţiile realizate cu acest prilej par să fi indicat că deasupra pridvorului nu a existat decât o singură turlă, care s-a păstrat până la demolare²⁸.

În ceea ce priveşte planul Bisericii, acesta era de tip sârbesc (fig. 3), intrarea realizându-se însă prin sud, prin intermediul unui pridvor (această poziţie regăsindu-şi analogii şi la alte biserici moldoveneşti construite în aceeaşi perioadă, ca şi contraforţii de la unghiurile clădirii şi forma octogonală a turlei). Acoperişul din olane, nespecific planului de tip sârbesc, era reprezentat de o boltă în leagăn, ce se intersecta la capete cu sferturi de cilindru (a căror rază era egală cu cea a bolţii) şi nu cu timpane²⁹.

Absidele de N, E şi S erau acoperite cu jumătăţi de calotă sferică din cărămidă şi erau marcate în zid de arce aflate sub nivelul şarpantei. Probabil, în construcţia iniţială, Biserica a dispus de o cupolă sau turle pe naos, având în vedere şi forma treflată a planului, în care absidele aveau rolul de a prelua încărcăturile date de turlă. Pe baza nivelului vechilor grinzi, ale căror capete apăreau în zid, sub nivelul şarpantei, s-a putut presupune că cornişa fusese realizată relativ târziu, poate în 1886.

Din decoraţia veche a Biserici nu se mai păstrau în 1961 decât un fragment de coloană la intrare şi pisania. Faţadele purtau decoraţia specifică secolului al XIX-lea: un brâu de provenienţă muntenească³⁰, ca şi arcatura decorativă de pe faţada de S cu ciubuce rotunjite, arcade în budin duble şi două rânduri de ocniţe³¹ (fig. 4 ).

În corpul clădirii fuseseră practicate cinci ferestre, trei în dreptul Sfântului Altar, una mare în cafas şi una în naos³². Catapeteasma era lucrată în lemn cu un amvon din lemn sculptat din lemn de tei şi era pictată în stil bizantin. Tot în interiorul bisericii se afla un cafas mare cu grilaj poleit, susţinut de o scară cu balustradă³³.

Între anii 1833 şi 1839, „chir Raşcu" dăruise Biserici câteva icoane, care au intrat în patrimoniul Bisericii alături de cele 4 icoane împărăteşti donate la 1833 de Patriarhul Ierusalimului³⁴.

Cât priveşte bunurile imobile ale Bisericii, în 1941 ea deţinea două corpuri de clădiri: o casă din cărămidă, cu acoperişul din olane, în care „a funcţionat mulţi ani prima şcoală comercială înfiinţată la 1864", după desfiinţarea acesteia fiind deschisă o şcoală de cântăreţi bisericeşti³⁵, şi un corp de casă, cu 7 camere, ce au slujit drept chilii³⁶. Ambele corpuri şi grădinile aferente ocupau o suprafaţă de cca. 552 mp³⁷.

Până la secularizarea averilor mănăstireşti, în 1864, Biserica „Sf. M. M. Gheorghe" (ca şi Bisericile „Sf. Nicolae", „Sf. Voievozi", „Adormirea Maicii Domnului" - Precista, „Sf. Dimitrie") a fost frecventată şi de comunitatea elenă, astfel că la una din strane se cânta în greceşte³⁸.

Documentul athonit, despre care am vorbit, aminteşte şi de Mănăstirea „Sf. Dimitrie", a cărei existenţă este menţionată de Arhidiaconul Paul din Alep, fiul şi secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei, în timpul călătoriei pe care o face în Moldova şi Rusia, la 1650-1659³⁹. Aceasta este ctitoria lui Vasile voievod⁴⁰, la 1648, după cum confirmă documentul din 1780⁴¹.

La 20 ianuarie 1646, Constantin negustor redacta un act prin care Dane zaraful dăruia Mănăstirii o vie, martori fiind Manolache, Toderaşco şi alţi negustori⁴².

La 1756 (7264) mănăstirile Precista şi „Sf. Dimitrie" aveau acelaşi epitrop, Gherasim Sevastias, după cum pare să ateste un document ce purta pecetea lui Matei Ghica voievod⁴³.

La 1641, când ajunge în Galaţi, Bakšic aminteşte de „o biserică mare de zid şi frumoasă, ridicată de domn şi închinată Sf. Mucenic Dumitru"⁴⁴.

Şi această mănăstire era închinată, la 1780, la mănăstirea Vatoped, din Sfântul Munte Athos⁴⁵. La acea dată, epitrop era, de 21 de ani, kyr Anania Sevastias, iar egumen era Anania Nicodim⁴⁶.

Şi Mănăstirea „Sf. Dimitru" este menţionată în hrisovul de la Grigore Alexandru Ghica voievod, din 1766 noiembrie 15, dat spitalului din mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi şi cel de la Constantin Dimitrie Moruzi voievod, de la 1778, septembrie 9⁴⁷.

La 1817, un catastif al metohului „Sf. Dimitrie" menţionează că lăcaşul este închinat Mănăstirii „Sf. Pavel" din Sf. Munte Athos⁴⁸. În catastif sunt menţionate piese de inventar aparţinând mănăstirii: „Veşminte şi cărţi: 2 Evanghelii, 3 feloane vechi, 3 patrafire vechi, 1 stihar vechi, 12 Minee, 2 Trioduri, 1 Penticostar, 6 icoane mari, 6 icoane mai mici, 5 sfeşnice, 7 candele de sticlă, 1 scăldătoare de aramă [cristelniţă], 1 clopot, 1 pivă de piatră, 1 căruţă nemţească legată cu fier, 1 poloboc cu 10 vedre de vin, 3 poloboace deşarte şi multe altele"⁴⁹. Toate acestea erau în acel moment „într-un cufăr pecetluit la M-rea Trei Ierarhi din Iaşi"⁵⁰.

În continuare, documentul aminteşte de un cufăr pecetulit ce păstrează, la Mănăstirea „Trei Ierarhi" din Iaşi, argintăria şi veşmintele bune ale mănăstirii: „3 stihare bune, 3 patrafire, 4 feloane, 4 sfeşnice, 1 potir de argint cu toate ale sale, 7 candele de argint şi altele"⁵¹.

Mănăstirea avea la 1871 şi 14 pogoane vie, o cramă, un teasc, o casă, 13 căzi şi altele la Ţifeşti şi cinci moşii în ţinutul Covurluiului sau Galaţi, după cum urmează:

„Oancea fără sat, în hotar cu moşia Pietrosul, până în apa Prutului;

Pietrosul, cu sat numit Rogozei, hortarul trece peste Prut, cu mori umblătoare în apa Prutului şi cu alte vaduri de moară;

Bălăcelu, fără sat, aproape de Pietrosul;

Grăpenii, cu sat şi cu mori în apa Horincii;

Gheonoaia, fără sat, cu vaduri de moară în apa Băneasa"⁵².

La toate acestea se mai adaugă, ca aparţinând mănăstirii, 20 de pogoane de vie, cu livezi şi grădină în ţinutul Tecuci, la podgoria Crucii, robi ţigani (Veliscu fierar, Gheorghe potcovar şi Panaghiot cu familiile lor), precum şi un han „cu locul său" lângă mănăstire, o casă aproape de poarta mănăstirii şi o alta aproape de Hagi Adam⁵³. Mai sunt menţionate în document 8 locuri cu bezmen „date la mai mulţi târgoveţi" (Vele abagiu, Gheorghe solonidrin, Stoian cojocar, Dinu sacagiu, Pavel abăgeriul), un loc la poarta Mănăstirii Precista şi 4 scutelnici ai mănăstirii⁵⁴.

În patrimoniul sfântului lăcaş se mai aflau hrisoave şi scrisori:

„Hrisovul Mănăstirii Mavramol, care se află la Iaşi, la Mănăstirea Golia, în mâna lui Ţigara; hrisoavele pentru Cântarul din Galaţi (1/2 a Mănăstirii Sf. Dumitru şi 1/2 a Precistei) se află la Iaşi, la Golia, în mâna lui Andrei Pavli (unul de la Ghica vo. Şi unul de la Constantin Moruz vo.) şi altele"⁵⁵.

Documentul poartă semnătura Ieromonahului Grigorie.

Din cele prezentate, un lucru este cert: Sfântul Munte Athos este un tezaur inestimabil de informaţie salvată de vicisitudinele istoriei, iar studierea documentelor ne poate ajuta să refacem istoria spirituală, economică, socială şi politică a neamului nostru. Datorăm accesul la aceste documente dăruirii unor oameni ca domnul Florin Marinescu, care şi-au ales ca ideal de viaţă cunoaşterea şi valorificarea lor, astfel încât să ne putem cunoaşte istoria, aşa cum a fost, şi să putem înţelege valoarea a ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, pentru a proteja şi învăţa, astfel încât să nu fim nevoiţi să retrăim decât ceea ce a fost măreţ, înălţător.

1 Virgil Cândea, Constantin Simionescu, Mont Athos. Présences roumaines, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977.

2 Florin Marinescu, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente româneşti din Arhiva mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2005.

3 Silviu-Andrei Vlădăreanu, Lavra cea mare de la Vatoped, în „Lumea credinţei", martie, 2004, pp. 38-41.

4 Mihaela Denisia Liuşnea, Un monument dispărut - Mănăstirea Sf. M.M. Gheorghe din Galaţi, în „Mousaios", Muzeul de Istorie Buzău, VI, Buzău, 2001, pp. 161-170; Idem, Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe - Monument, în Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos, Galaţi, 2003, p. 280-286; Idem, Documente din Sfântul Munte Athos, despre biserici şi mănăstiri de secol XVII din sudul Moldovei, în Teologie şi spiritualitate la Dunărea de Jos, Galaţi, 2004, pp. 327-328.

5 Figurează pe Lista Monumentelor de Cultură de pe teritoriul R.P.R, întocmită de Comisia Ştiinţifică a Muzeelor, Monumentelor Istorice şi Artistice de pe lângă Academia R.P.R, în baza H.C.M. nr. 1160 din 23 iunie 1955, la p. 62 - Regiunea Galaţi, la nr. 1293. Arh. Episcopiei „Dunărea de Jos" Galaţi, fond Biserica Sf. Gheorghe - Monument de Arhitectură, dosar 48l, nr. 64, Corespondenţa, devizul şi releveul privind restaurarea Bisericii Sf. Gheorghe din oraşul Galaţi fiind filiala Parohiei Sf. Nicolae, 23.XI.1961-2.VIII.l962, f. 29.

6 Radu Perianu, „Un negustor brăilean prieten cu Matei Basarab", în Revista istorică română, XVI, 1946, pp. 352-353.

7 Paul din Alep, în Călători străini prin Ţările Române, VI, Bucureşti, p. 26.

8 Anaforaoua boierilor Ţării Moldovei cu privire la împărţirea venitului cântarului de la Galaţi între mănăstirile Precista şi Sf. Dimitrie din acest oraş, 1780 martie 4. Documentul se păstrează la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos şi ne-a fost pus cu generozitate la dispoziţie de domnul Florin Marinescu, de la Institutul de Studii Neoelenice din Atena.

9 Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, II, Bucurşti, 1965.

10 Anaforaoua boierilor Ţării Moldovei din 1780 martie 4

11 Ibidem.

12 Ibidem.

13 Ibidem.

14 Arh. Episcopiei Dunărea de Jos Galaţi, Fond Biserica Sf. Gheorghe Monument - de Arhitectură, dos. 48l, nr. 64, Corespondenţa, devizul şi releveul privind restaurarea Bisericii Sf. Gheorghe din oraşul Galaţi fiind filiala Parohiei Sf. Nicolae, 23.XI.l96l-2.VIII.l962, f. 29.

15 O parte din piatra necesară construcţiei Bisericii a fost luată din zona castellum-ului roman de la Bărboşi, ca şi în cazul Precistei, descoperindu-se fusuri şi baze de coloane. De altfel, la 1722, Hatmanul Filip Orlik amintea în jurnalul său de călătorie că „gălăţenii au clădit (astfel) zece biserici", P.P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930, p. 174.

16 N. Velichi, „Inscripţia Bisericii Sfântul Gheorghe din Galaţi", în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, VII, 1914, p. 34 - autorul menţionează anul 1664, însă N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. II, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 231 şi G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 192 amintesc de anul 1665, dată pe care Paul Păltânea o consideră greşită, v. P. Păltânea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până în 1918, I, Galaţi, 1994, p. 96.

17 Nicolae Iorga, op. cit., pp. 267-277.

18 Paul Păltânea, op. cit., p. 93.

19 Ibidem, p. 90. Autorul o consideră ctitoria lui Vasile Lupu, menţionând că nu se ştie în ce an a fost construită. Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1975, p. 227.

20 Paul Păltânea, op. cit., p. 99. Autorul precizează că este ctitoria domnitorului Gheorghe Duca şi a fiului său Constantin.

21 Arh. Episcopiei Dunărea de Jos Galaţi, dos. 481, nr. 64, f. 21.

22 B.A.R ms. Rom. 237, f. 506-510; Condica lui Constantin Mavrocordat, III, Iaşi, 1987, nr. 1554.

23 P.P. Panaitescu, op. cit., pp. 142-143.

24 Uricariul , II, Iaşi, 1989, p. 115.

25 C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888, Doc. XCII, pp. 541-547.

26 Arhitectura iniţială a fost modificată (au fost înlăturate bolţile, exceptând-o pe cea a Altarului), realizându-se un tavan puţin boltit.

27 Mutarea a fost dispusă de Ministerul Cultelor.

28 Arhiva Episcopiei Dunării de Jos, Dos. 481, nr. 64, fila 21.

29 Ibidem, fila 22.

30 Ibidem.

31 Ibidem.

32 Singura mărturie asupra aspectului iniţial al bisericii este o gravură a Arh. Romstörfer.

33 Arhiva Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, Dos. 481, nr. 64, fila 23.

34 Ibidem.

35 Numele acestuia s-a păstrat până de curând, denumind vadul în jurul căruia a fost cândva vatra oraşului.

36 Arhiva Episcopiei Dunării de Jos, fond Biserica Sf. Gheorghe - Galaţi, Dos. 240, nr. 21, Foaie de inventar - avere imobilă, din 31 mai 1940, f. 76-77.

37 Ibidem, f. 28.

38 Diac. Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, Bucureşti, 1906, p. 279 şi urm.

39 Paul din Alep, în Călători străini prin Ţările Române, VI, p. 26.

40 Anaforaoua boierilor Ţării Moldovei din 1780 martie 4.

41 Ibidem.

42 N. Iorga, „Marturi gălăţeni", în Revista istorică, II, 1916, p. 89.

43 Anaforaoua din 1756 februarie 15, menţionată în Anaforaua din 1780 martie 4.

44 Călători străini, V, p. 227.

45 Anaforaua din 1780 martie 4.

46 Ibidem.

47 Ibidem.

48 Catastif al metohului «Sf. Dimitrie» din Galaţi, închinat la Mănăstirea Sfântul Pavel, din 1871, ianuarie 1. Şi acest document se păstrează la Sfântul Munte Athos şi ne-a fost pus la dispoziţie de domnul Florin Marinescu. Mănăstirea „Sfântul Pavel" din Sfântul Munte Athos a primit danii de la Ştefan cel Mare (1457-1504), Neagoe Basarab, Matei Basarab (1632-1654), Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

49 Ibidem.

50 Ibidem.

51 Ibidem.

52 Ibidem.

53 Ibidem.

54 Catastif al metohului «Sf. Dimitrie» din Galaţi.

55 Catastif al metohului «Sf. Dimitrie» din Galaţi.

MIHAELA-DENISIA LIUŞNEA