Ştefan cel Mare - ctitor al Mănăstirii Zografu

Vlad Mischevca

Istoria Moldovei cunoaşte un şir de evenimente şi localităţi, care sunt marcante şi au o valoare de excepţie nu doar pentru neamul nostru ci şi pentru poporul grec. Cercetând istoria Sud-Estului european, atât cea a românilor, cât şi a grecilor, observăm că s-au împletit vieţi şi destine, care aparţin unui trecut comun - pagini pline de relaţii reciproce, complexe şi uneori destul de dramatice, care sunt perpetue până-n prezent. Fapt confirmat şi de patrimoniul cultural comun al Bisericilor ortodoxe surori: atât comorile istorice ale Ţării Moldovei păstrate la Sfântul Munte, cât şi acele vestigii arhitecturale autohtone, ce au aparţinut cândva mănăstirilor athonite. Raporturile bisericeşti greco-române pe parcursul secolelor trecute au fost multilaterale şi considerabile, mai ales cu mănăstirile athonite. Nu în zadar, Arhimandritul Efrem, egumenul Mănăstirii Vatopedi, avea să declare acum câţiva ani, la Universitatea din Bucureşti: „Noi, cei din Sfântul Munte... Nu uităm că domnitorii români, după împăraţii bizantini, sunt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite!". Cu toate acestea, istoria relaţiilor Bisericilor ortodoxe surori nu este încă pe deplin cunoscută şi valorificată. Rămâne actuală ocrotirea şi restaurarea monumentelor istorice ale patrimoniului cultural comun.

Pe parcursul secolelor, mulţi pelerini au poposit la mănăstirile athonite, dar foarte puţini din aceştia au avut posibilitatea să cerceteze arhivele şi vestigiile păstrate la Sfântul Munte. Locul şi rolul acestor lăcaşe sfinte pentru istoria neamului este deosebit de valoros şi nu se reduce doar la aspectul spiritual, ci şi la cel de tezaur de documente istorice.

Un binecunoscut scriitor al Bisericii Române, părintele Ioanichie Bălan, povesteşte despre pelerinajul său la Muntele Athos şi despre cuvioşii părinţi ai schitului român Colciu: „De-a lungul istoriei, Muntele Athos a fost pentru întreaga lume o veritabilă citadelă a afirmării şi apărării credinţei ortodoxe. Pentru mai bine de o mie de ani, Athosul a fost cea mai înaltă şcoală a creşterii şi perfecţionării monahismului ortodox, fără egal în vreo altă ţară creştină. Athosul a dat Bisericii Ortodoxe sute de sfinţi, ierarhi remarcabili, asceţi, dascăli ai rugăciunii, monahi sfinţi, scriitori bisericeşti şi apologeţi ai dreptei credinţe şi ai Tradiţiei ortodoxe. Aici Dumnezeu este lăudat de mai bine de un mileniu, probabil mai mult decât oriunde altundeva pe pământ, iar rugăciunea este înălţată către Domnul în mai multe limbi, printre care şi română. În fiecare noapte, de la miezul nopţii până se crapă de ziuă, monahii athoniţi se roagă din tot sufletul lor şi slujesc Sfânta Liturghie în sute de biserici şi paraclise".

În general, în istoria noastră, Biserica Ortodoxă, prin viaţa monahală, a avut un rol deosebit în formarea şi păstrarea spiritualităţii şi culturii naţionale. Poporul nostru s-a născut şi dezvoltat în sânul Bisericii creştine, în care monahismul ortodox a jucat un rol important. „În biserici şi mănăstiri, - scria Nicolae Iorga - se păstrează... slovele săpate în aur şi în argint, prin lespezile scrise ce acopăr morminte, prin pomelnice săpate în piatră la altare, prin piatra cu slove aşezate deasupra uşilor, amintirea trecutului nostru, ori de-a fost bun, ori de-a fost rău, ori de cuprinde în el mari nenorociri, ori de vădeşte şi câte o clipă de fericire".

Acţiunea de restabilire, demarată în 2003, a unei asemenea perle - precum este complexul monastic de la Căpriana, este cu siguranţă un eveniment de o importanţă majoră în viaţa culturală şi eclesiastică a Republicii Moldova. Astfel, în pofida vremurilor vitrege, mănăstirea Căpriana, la fel ca şi altele, a supravieţuit, iar datorită ţăranilor credincioşi, în Basarabia s-a păstrat limba, tradiţia şi cultura românească. Aceste lăcaşe sfinte ne-au fost chezăşia credinţei noastre ortodoxe mai bine de 500 de ani. Ar fi mare păcat ca noi, având în secolul XXI o asemenea podoabă arhitecturală de unicat, s-o lăsăm să se ruineze total. Iar mănăstirea athonită Zografu ar avea un cuvânt onorabil şi un aport considerabil în această acţiune, manifestându-şi şi pe această cale recunoştinţa faţă de ctitorii moldoveni, printre care un rol aparte l-a avut Ştefan cel Mare şi Sfânt, care au contribuit secole la rând la prosperarea acestei mănăstiri aghiorite. De menţionat faptul că mai bine de un secol şi jumătate (între anii 1698-1813 şi 1837-1873) Mănăstirea Căpriana s-a aflat sub oblăduirea Mănăstirii Zografu de pe muntele Athos, fiind păstorită ca metoc de către stareţii bulgari şi eleni.

Sfântul voievod moldovean a creat valori nu numai în Moldova, Muntenia şi Transilvania, ci şi la Athos, şi nu a apărat valori numai în Moldova, Muntenia şi Transilvania, ci şi la Athos.

Astăzi, Mănăstirea Zografu este chinovie bulgărească. Biblioteca conţine 388 de manuscrise în slavonă şi 126 în limba greacă, din care 26 pe pergament. Mai are peste 10000 de cărţi tipărite, printre care şi în limba română cu caractere chirilice şi multe documente vechi ce-şi aşteaptă cercetătorii.

Numeroasele ctitorii şi danii pe care Ştefan cel Mare le-a făcut la Muntele cel cu nume sfânt dovedesc atât adânca sa evlavie faţă de această Meccă a Ortodoxiei, cât şi mărinimia sufletului ce astăzi este în mâna lui Dumnezeu.

Mănăstirea Zografu poartă pecetea marelui voievod moldovean, reprezentând cea mai mare ctitorie românească din Athos, cunoscută în documentele vremii ca mănăstirea domniei mele. Ajungând în ruină în secolul XV, a fost rectitorită de către domnul Moldovei aproape integral între anii 1466-1502, astăzi fiind numărată a noua în ierarhia mănăstirilor athonite. Mai înainte de el, bunicul său Alexandru cel Bun dădea ajutor anual mănăstirii câte 3000 aspri de argint (1429). A dat şi venitul câtorva metoace spre întreţinere, printre care şi cel al Mănăstirii Căpriana.

Ne-am convins nu o singură dată că, chiar şi din perspectiva timpului ce ne desparte de acele învolburate vremi, figura slăvitului voievod moldovean rămâne neclintită şi monumentală într-o aură de „monumentalitate care nu striveşte şi strălucire care nu orbeşte" (conform expresiei plastice a lui Ştefan S. Gorovei)¹.

După căderea Constantinopolului (1453), domnii ţărilor române „iau în grijă" Sfântul Munte, urmărind o politică de „refacere" în forme simbolice a Imperiului Bizantin în teritoriile de sub propria jurisdicţie. Astfel, argumentându-şi dreptul de „moştenire şi al credinţei Răsăritului"², Ştefan cel Mare a devenit protectorul Sfântului Munte, al acestui simbol viu al „Împărăţiei creştine", ce a supravieţuit cuceririi otomane, deoarece ocrotirea lui era un privilegiu rezervat puterii imperiale - domnul având veleităţi de acest gen³, fără ca să-i atribuim, totuşi (conform opiniei lui Andrei Pippidi), „calitatea de pretendent la tronul basileilor"⁴. Prin vasta şi consecventa sa activitate de edificare şi susţinere a comunităţii monahale athonite panortodoxe, Ştefan cel Mare se afirma drept un protector ideologic recunoscut al creştinătăţii ortodoxe, fiind, şi în opinia istoricilor de la Chişinău, o întruchipare „a ideii imperiale bizantine"⁵.

Evlaviosul voievod din tinereţe a manifestat grijă şi minuţiozitate în raporturile sale cu Biserica. Încă Gheorghe Şincai, amintind de daniile sale la mănăstirile athonite, remarca că: „se vede că, Ştefan, cu toată vărsarea de sânge, de cele sufleteşti nu uita"⁶. Chiar dacă mai apar unele publicaţii în care se repetă legenda cum că, Ştefan cel Mare „în pre-adolescenţă ar fi ucenicit pe Sfântul Munte"⁷ - aceasta rămâne a fi o presupunere nedocumentată.

Hrisoavele de danie ale voievodului moldovean, icoane, obiecte preţioase de cult, cărţi manuscrise şi steaguri, completate cu opera ctitoricească pe parcursul întregii lui vieţi zbuciumate, vin să ne confirme relatarea cronicarului veneţian, contemporan lui Ştefan al III-lea, Marino Sanudo, care, vorbind de Sfântul Munte, numeşte această republică „loc în care înfloreşte tot binele şi creştinătatea, loc favorizat de Carabo(g)dan" (adică de domnul Moldovei)⁸.

Conform izvoarelor istorice de care dispunem, deja după primii cinci ani de domnie (fiind grav rănit la picior în timpul asediului Chiliei), atestăm începutul măreţei sale opere de ajutorare şi edificare ctitoricească la mănăstirile grădinii Maicii Domnului. Vom mai remarca din şirul evenimentelor interne, care puteau să servească drept imbold acestei porniri temerare a tânărului voievod, că tot la acea dată - 1463 - a avut loc şi prima sa căsătorie (cu Evdochia de Kiev).

Iar dintre toate mănăstirile athonite, susţinerea Zografului se evidenţiază prin amploare şi permanenţă. În general, până la 1475, domnul Moldovei a manifestat o preferinţă exclusivă acordată anume acestei sfinte mănăstiri, atestându-se ulterior, pe tot parcursul lungii sale domnii, nişte legături deosebite cu acest hram al Sfântului Gheorghe, relaţii care poartă un caracter sufletesc, intim şi mistic... Acestea nu erau doar nişte manifestări de binefacere, ci dovezi de recunoştinţă eroului şi simbolului victoriei - Sfântului Gheorghe din Capadocia, patronului oştirii Ţării Moldovei.

Se cunoaşte că, tocmai la 1463, voievodul dăduse ordin să se copieze un manuscris slavon cu miniaturi - „Faptele Apostolilor", „pentru mănăstirea noastră Zografu" devenită, datorită lui Ştefan cel Mare, „echivalentul pentru Moldova a ceea ce Cutlumuşul reprezenta pentru Muntenia"⁹. Şi numai Zografului i s-au trimis, de atunci înainte, cum observă exigentul Emil Turdeanu, cărţi ieşite din truda artistică a pisarilor moldoveni¹⁰.

Despre aceste manuscrise nu avem elemente noi, concrete. Deoarece, din păcate, factori obiectivi ne-au împiedicat până acum cercetarea arhivei mănăstirii Zograf, aceasta rămânând şi în continuare în aşteptarea cercetătorilor, care au de „desţelenit" un teren fertil şi încă nevalorificat.

De aceea vom apela la studiile deja publicate de către Emil Turdeanu, Olimpia Guţu ş.a. Mai recent, în 1998, Olimpia Guţu a descris un şir de documente inedite sub titlul „Manuscrisele slavone de redacţie românească păstrate în biblioteca mănăstirii Zograf"¹¹. Din cele 23 de manuscrise slavone de redacţie românească reiese că se păstrează un Tetraevanghel, copiat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, care ar putea aparţine epocii lui Ştefan cel Mare¹², în timp ce un altul este copiat înainte de 1495, dată la care se păstrează o însemnare privind achiziţionarea sa¹³. Restul sunt posterioare epocii care ne interesează.

Unele manuscrise, care deşi erau destinate după copiere să ajungă la Zografu, ori nu au ajuns deloc, ori au ajuns dar au luat ulterior calea spre alte meleaguri şi colecţii. Astfel, la 1463, această mănăstire a primit în dar Praxiul (sau Apostolul), despre care am amintit mai sus, păstrat în prezent la Muzeul Istoric din Moscova (GIM). Scris din porunca domnului Moldovei, special pentru mănăstirea Zografu, Praxiul păstrează dedicaţia în slavonă: „Cu bunăvoinţa Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, a dat de a scris acest Praxiu mănăstirii sale Zografu în sfântul munte Athos, în anul 6971 (1463)"¹⁴.

În 1475, domnul moldovean a hărăzit mănăstirii un miscelaneu de lucrări biblice (cuprinzând în primul rând Cuvintele pustniceşti ale avvei Dorothei, şi apoi o serie de preţioase texte de cuprins ascetic, hagiografic, apocrife ş.a.)¹⁵, pe 284 foi de hârtie (cartea e de format mic, compusă din 2 părţi; fără „vreo lăudabilă iscusinţă" artistică). Pe f.152 urmează următoarea notă, scrisă în slavonă cu aur, chinovar şi cerneală, în chenar de rămurele cu flori: „Cu bunăvoinţa Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu îndeplinirea Sfântului Duh, piosul şi iubitorul de Hristos domn, Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, care arzând de dorinţa divină şi adorator fiind al cuvintelor lui Hristos, cu zel s-a început această carte numită Avva Dorothei, pentru mănăstirea sa Zograf de la Sfântul Munte Athos, unde este hramul Sfântului Gheorghe; şi a dat-o pentru sănătatea şi mântuirea sa, în anul 6983 (1475)"¹⁶. Cartea sub forma sa de manuscris a ajuns pentru un timp oarecare în posesia mănăstirii Bisericani din Moldova, fiind considerată de către Emil Turdeanu că, în general, nu a părăsit ţara şi deci, n-a făcut parte din biblioteca Zografului¹⁷, ajungând până la urmă în fondurile aceluiaşi Muzeu Istoric din Moscova (GIM)¹⁸.

Un alt manuscris „călător" este şi cel hărăzit de către Ştefan cel Mare ctitoriei sale de la Borzeşti, în semn de omagiu „pentru pomenirea sfântrăposaţilor moşilor şi părinţilor lor"¹⁹. Vorba este despre cunoscutul Tetraevanghel, cumpărat pentru această biserică din piatră din satul în care se pare că o fi copilărit slăvitul voievod şi dăruit la 3 noiembrie 1495, precum reiese din inscripţia de pe f. 214v.: „Acest Tetraevanghel l-a cumpărat domnul Io Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod şi al Oltei, şi l-a aşezat întru ruga sa în hramul Adormirii Preacuratei Stăpânei Noastre Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, în biserica de la Borzeşti de pe Trotuş, ca să-i fie lui pomenire nestrămutată până stă acest hram..."²⁰. În anul 1627 cartea, fiind deja foarte veche, a fost „înnoită şi legată" din iniţiativa domnului Miron Barnovschi. În secolul al XVII-lea acest manuscris circula deja la sud de Dunăre, până la începutul secolului al XX-lea aflându-se în Bulgaria, ca apoi să ajungă la mănăstirea bulgară Zografu²¹.

A fost dăruit mănăstiri Zografu şi un „Evangheliar", lucrat artistic extraordinar de frumos (262 de file cu frontispicii color) de ieromonahul miniaturist Filip, la 1502 (actualmente se află în fondurile Bibliotecii Naţionale din Viena; unde a fost adus la 1827)²². Pe epilogul Tetraevangheliarului este pictată stema dinastică a lui Ştefan cel Mare: scut sfertuit: albastru cu o dublă cruce treflată de aur, în primul cartier; fasciat, şase piese, verde şi aur, în al doilea cartier; verde, cu trei roze de aur, tivite cu albastru, aşezate în bandă, în al treilea; albastru, cu dubla floare de crin de aur, aşezată în bară, în al patrulea. În centru (peste cartierul trei şi patru un soare de aur²³. Bourul (destinat cimierului), însoţit de mobilele astrale sunt de aur²⁴.

De remarcat că florile de crin capeţiene, moştenire heraldică a lui Ştefan cel Mare de la înaintaşul său (primite, probabil, de la regele angevin al Ungariei), semnifică prin petalele sale înţelepciunea şi cavalerismul, ce ocrotesc petala cea mai înaltă din centru, care simbolizează credinţa²⁵.

Inscripţia în cadrul frontispiciului de pe f. 121: „Io Ştefan voievod, domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitorul, a făcut acest Tetraevanghel cu doamna sa Maria şi fiul său Bogdan" este completată cu cea de pe f. 245: „...s-a scris acest Tetraevanghel şi l-a ferecat şi l-a dăruit întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiului lor Bogdan, la Sfântul Munte, în biserica sa în mănăstirea Zugraf, unde este casa sfântului şi slăvitului mare mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghe, în anul de la zidirea lumii 7010 (1502), iar al domniei lui, în anul al patruzeci şi şaselea curgător, luna aprilie 23..."²⁶.

Vom menţiona că circulaţia valorilor culturale în epoca lui Ştefan cel Mare, inclusiv şi a manuscriselor, avea un sens dublu: adică, atât din Ţara Moldovei spre Athos, cât şi viceversa²⁷. Astfel, la 1503 monahul moldovean Visarion, aflat la Zografu, copie un manuscris ce cuprinde Lămuririle la Cartea lui Iov (păstrat în prezent în colecţia Academiei Române). Pe ultima foaie se găseşte următoarea însemnare: „† S-a scris această carte Iov, cu mâna lui Visarion, ucenicul lui Teoctist mitropolitul Sucevei, din porunca sfinţiei sale mitropolitului aceluiaşi oraş, kir Gheorghe. În Sfântul Munte Athos, în mănăstirea Zografului, în anul 7011 (1503), dintr-un izvod sârbesc, de aceea iertaţi neajunsurile"²⁸.

Alexandru Elian mai menţionează câteva manuscrise „lucrate în Moldova în epoca lui Ştefan cel Mare, care au ajuns la Athos pe căi rămase obscure": Praxiul din 1463, scris de Mircea Diacul, ajuns la mănăstirea sârbească Hilandar; Tetraevanghelul scris pentru biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, în 1493, ajuns la Schitul Maicii Domnului de pe lângă mănăstirea rusească Sf. Pantelimon ş.a.²⁹. Aceste preţioase manuscrise slavo-române au parvenit mănăstirilor athonite, credem, prin filiera mănăstirilor (metoacelor) moldoveneşti închinate ulterior Sfântului Munte.

_{* * *}

Vom continua cu ajutoarele date de Ştefan cel Mare în domeniul construcţiilor. Cele mai impozante prin arhitectura lor durabilă şi cele mai vizibile dintre celelalte „amintiri în piatră" ale evlavioşilor voievozi ai Ţării Moldovei se prezintă, desigur, Turnul şi Arsanaua (una dintre cele mai vechi din Sfântul Munte, datată 1475) de pe cheiul Zografului, admirate de toţi pelerinii Muntelui Athos, care se deplasează pe calea mării spre mănăstirile athonite³⁰. Pe o placă de marmură (29x56 cm), amplasată iniţial pe clădirea arsanalei (ulterior mutată în interiorul turnului arsanalei, la înălţimea de cca 10 m) se păstrează inscripţia în slavonă (cu litere de mărimea 2,5 până la 6 cm):

„† Io Stefan voevoda bojieiu milostiu gospodar zemle Moldavskiei sîn Bogdana voevodu sotvori siiu kukiu za korabli v leato 6983³¹. Textul inscripţiei (conţine trei rânduri), cunoscută de altfel cercetătorilor şi istoricilor români din timpul lui Theodor Burada (din 1883) este tradus ca:

„Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am făcut acest depozit (casă) de corăbii la anul 6983" (1475)³².

Peste 42 de ani fiul lui Ştefan cel Mare - Bogdan III (1504-1517) a zidit şi turnul pentru această arsana (înalt de 24,2m)³³, fapt despre care mărturiseşte inscripţia de pe placa de marmură (35x64 cm)³⁴, amplasată la înălţimea de aproximativ 5 m:

„† Blagocestivîi i hristoliubivîi Io Bogdan voevoda sozda pirg sei v imea sveatomu Nikolae v leato 7025 (1517)³⁵. Marcu Beza a tradus inscripţia în felul următor: „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Io Bogdan Voevod a zidit acest turn în numele Sfântului mucenic Nicolae. În anul 7025 (1517)"³⁶. Această inscripţie, asemănătoare cu cea dintâi, e săpată, de asemenea, în trei rânduri şi se află în aripa de sud a etajului întâi, deasupra uşii de la intrare.

Astfel, Bogdan cel Orb, fiul lui Ştefan şi al Mariei Asanina Paleologhina, a construit, conform pisaniei ctitoriceşti, acest edificiu durabil dedicat Sfântului Nicolae. Tot în acest turn, se află şi un paraclis, consacrat aceluiaşi sfânt. Între aripa centrală şi cea stângă, acolo unde se afla altădată paraclisul, se găseşte actualmente şi inscripţia referitoare la ctitoria lui Ştefan cel Mare (mutată deja după moartea lui).

Cum rezultă din cele două inscripţii, Ştefan cel Mare este ctitorul primului edificiu maritim, portuar - arsana, ce poate fi considerat drept o „replică" ctitoricească athonită, legată direct de victoria sa de la Vaslui din 1475, iar după 42 de ani fiul său Bogdan continuă opera părintelui înălţând turnul, în partea de nord a arsanalei, dedicându-l Sfântului Nicolae (probabil, pentru o mai bună siguranţă a responsabililor cheiului, într-o epocă plină de primejdii externe). Apar, totodată, cel puţin, două întrebări: 1) Când şi în ce condiţii arsanaua zidită de marele Ştefan a fost distrusă? 2) Când şi de către cine a fost mutată placa cu inscripţia ctitoricească din arsana în turnul înălţat de Bogdan?

Răspunsurile nu pot fi exhaustive, deoarece suntem în drept să presupunem doar următoarele: 1) Reconstruirea sau distrugerea arsanalei a fost contemporană epocii lui Bogdan al III-lea, iar mutarea pietrei ctitoriceşti a voievodului Ştefan în paraclisul Sfântului Nicolae este chiar opera fiului său succesor, în vederea păstrării veşnice a memoriei tatălui său. 2) Demolarea sau desfiinţarea arsanalei a avut loc mai târziu. Cel care a găsit placa de marmură cu inscripţia dată a socotit necesar să o mute în paraclis pentru păstrarea ei şi veşnica pomenire a domnului Ştefan cel Mare.

De la arsana până la mănăstire, cale de 5 km, se întinde un drum de car pietruit pe cant în stil roman de zidarii domnului moldovean. Este singurul drum vechi pietruit şi cel mai bine păstrat până astăzi în Athos.

Din păcate, sub ciocanele meşterilor bulgari, a fost distrusă, încă la sfârşitul secolului al XIX, şi vechea zidire a trapezei mănăstireşti (din 1495), pe care era pusă piatra ctitoricească cu tradiţionalul însemn heraldic al Moldovei - capul de bour, însoţită de următoarea inscripţie în slavonă: „Iisus Hristos învinge. Întru numele lui Hristos Dumnezeu, binecredinciosul Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am făcut această trapezărie, în anul 7003, s-a zidit şi s-a săvârşit în luna lui iunie 7, iar a Domniei Sale, anul al 40-lea curgător"³⁷.

Inscripţia (scrisă pe cinci rânduri), săpată într-o placă de marmură, a fost plasată iniţial deasupra intrării în vechea trapeză, iar azi se păstrează în paraclisul Sfântului Cosma în katolikon. Placa are o lăţime de 30 de centimetri, o înălţime de 56 de centimetri, iar înălţimea literelor variază între 3 şi 6 centimetri. Această originală mărturie în piatră fost descoperită de către Iordan Ivanov la începutul secolului XX³⁸, rămânând ulterior în afara accesului cercetătorilor (considerată ca pierdută), până când în anul 2000 istoricul grec N. Mertzimekis a redescoperit-o...

Către sfârşitul domniei, Ştefan cel Mare ajută la săparea fântânii şi construcţia unui canal ce aducea apă în mănăstire (1500-1501); susţine restaurarea şi zugrăvirea mănăstirii pe din afară (1501-1502)³⁹. Multiple au fost şi ajutoarele financiare⁴⁰: donaţii băneşti - anual (începând din 1466)⁴¹ a câte 100 ducaţi ungureşti (echivalau cu 4000 aspri), la care se mai adaugă 500 aspri „bolniţei noastre de la Sfântul Munte, de la Zugrafu" (tot anual, începând din 1471, conform hrisovului din 13 septembrie)⁴² şi reparaţia acestui spital mănăstiresc (1471); donaţii de „veşminte şi vase, şi altă avere"⁴³.

Cu părere de rău, până-n prezent cercetătorii încă nu au acces în arhiva mănăstirii să vadă documentele de rigoare, care sunt, de altfel, cunoscute prin lucrările clasice ale lui Victor Langlois⁴⁴ şi Gherasimos Smirnakis, deja amintit. Interesant e însă faptul că, într-un album publicat cu ani în urmă de Iordan Ivanov, dedicat mănăstirii Zografu, erau prezentate mai multe hrisoave decât cele descrise de Langlois şi cel puţin două, poate chiar şase, pe peceţile în ceara roşie ale cărora poate fi citit numele lui Ştefan cel Mare. Sperăm ca în curând să putem veni cu precizări în plus.

În 1484, domnul moldovean a hărăzit mănăstirii icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe (90x57 cm), pe care slăvitul voievod o purta cu sine în timpul luptelor cu duşmanii, donând-o după victoria repurtată la Podul Înalt⁴⁵. Se presupune că ar fi tocmai acea icoană care, conform tradiţiei, o dăruise împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul lui Alexandru cel Bun, la 1424 (în Chilia?)⁴⁶. Icoana se află până-n prezent în biserica de hram a mănăstirii Zografu (katolikon) - în partea stângă din faţa altarului (în aripa sa de vest).

Este una dintre cele trei icoane ale acestui sfânt, păstrate la Zografu. Conform tradiţiei, înaintea luptei voievodul Ştefan, rugându-se lui Dumnezeu, l-a văzut în vis pe Sfântul Gheorghe. Acesta l-a asigurat că va învinge şi i-a poruncit să trimită icoana sa la Zografu, precum şi să refacă mănăstirea ruinată.

Acoperământul de argint îi lasă descoperită numai faţa. E fără barbă şi are păr creţ castaniu. Deasupra capului are inscripţia în slavonă: „Sveatîi veliko mucenik Gheorghi pobedonoseţ". În partea de jos a icoanei există o inscripţie din 1838 în limba rusă, care în româneşte glăsuieşte în felul următor: „Cu binecuvântarea Mitropolitului de Novgorod şi Sankt-Peterburg, Serafim, şi cu zelul iubitorilor de Hristos evergeţi, cu cheltuiala fostului epitrop din anul 1838, arhimandritul Anatolie al acestei mănăstiri athonite Zografu [care depinde] de Tronul Patriarhiei Ecumenice, s-a făcut la Sankt Petersburg prezenta învelitoare a icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtător de Biruinţă, care i s-a ivit în anul 1484 domnului moldovean Ştefan cel Mare, după care acesta a refăcut sfânta mănăstire Zografu".

Prezentăm în continuare două portrete votive ale domnului ce se păstrează la Zografu. Primul (o pictură murală) se află în naosul bisericii mănăstirii şi e datat 1817, pictat de Mitrofanis. Este foarte asemănător ca imagine cu cel păstrat în interiorul bisericii Putna. Poartă următoarea inscripţie cu litere chirilice: „Stefan Voevoda Moldavskii ktitor Dobroveţskii i Kapriianskii i obnoviteli seea obiteli". Adică, „Ştefan voievodul Moldovei, ctitor al Dobrovăţului şi al Căprianei şi înnoitorul acestei mănăstiri" (a Zografului). Voievodul Ştefan poartă îmbrăcămintea şi coroana specifică domnilor moldoveni, fiind înfăţişat cu barbă.

Al doilea (o pictură în ulei) se află în arhondaric şi aparţine ca tehnică secolului al XVIII-lea. Este un portret (de dimensiunea 58x42 cm) ce poartă următoarea inscripţie în slavonă (cu înălţimea literelor de trei centimetri): „Obraz Stefana Silnago Voevodî - Obnovitelea Sveascenno Zografskoi obiteli i ktitora prinadlejaşci sei Monastîrei Dobroveţkogo i Kiprianovskogo". („Portretul (chipul) voievodului Ştefan cel Puternic, înnoitorului Sfintei Mănăstiri a Zografului şi ctitorul mănăstirilor ce aparţin acestei (Zografului) - Dobrovăţ şi Căpriana"⁴⁷.

La mănăstire se mai păstrau şi o pereche de ripide⁴⁸ din argint aurit, dăruite, probabil, la 1488 (6996) sau, după unele cercetări mai recente ale istoricilor greci, la 1468 (6976)⁴⁹. Frumoasele ripide din filigran au ajuns, până la urmă, la mănăstirea Evanghelistul Sf. Ioan Teologul de pe insula Patmos, fiind confecţionate, ca şi altă pereche asemănătoare de la mănăstirea Putna (14 ianuarie 7005/ 1497)⁵⁰, din ordinul lui Ştefan cel Mare în Putna⁵¹. Ripidele, în şase laturi, se termină cu un mâner cu bulb, pe care este gravată o inscripţie în slavonă (tradusă iniţial de Marcu Beza): „Io Ştefan voievod, prin mila lui Dumnezeu gospodar al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut această ripidă a mea la (pentru) mănăstirea Zografu, cu hramul marelui mucenic Gheorghe, a sfântului Munte. Iulie 30, leatul 6996 (1488)"⁵². Inscripţia în slavonă este următoarea: „† Io STEFAN VOEVODA BOJIEIU MILOSTIIU GOSPODARI ZEMLI MOLDAVSKOI SÎN BOGDANA VOEVODI SOTVORI SI REPID VO HRAME SVEATOGO VELIKOMUCENIKA GHEORGHIA VO MONASTIRIO ZOGRAF IZO SVEATOI GORE. IULIA 30 V LEATO 69(?)6."

Totuşi, nu ne pronunţăm categoric în ceea ce priveşte datarea lor, deoarece nu putem desluşi data corectă, a treia cifră a anului fiind ştearsă: 69(?)6 (poate fi, deci: 1458, 1468, 1478, 1488, 1498). Ripidele au o înălţime de 57 de centimetri şi o lăţime de 37,5 centimetri.

Fiind dăruite de Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu, nu se ştie când şi în ce mod au ajuns pe insula Patmos. Rugăminţile călugărilor către credincioşi, contractarea de împrumuturi (pentru perioada mai modernă), închinarea de metoace, daniile, operele de caritate ale credincioşilor, ierarhi, domni sau dregători, toate acestea nu erau de ajuns ca să răspundă necesităţilor crescânde ale mănăstirilor. Aşa că, uneori, se recurgea şi la amanetarea unor obiecte religioase sau chiar la vânzarea acestora. În această ordine de idei se poate explica şi înstrăinarea celor două ripide de la Zografu, şi depozitarea lor la Patmos, unde constituie azi cele mai vechi obiecte de argint ale mănăstirii.

Academicianul Virgil Cândea semnalează şi despre existenţa unei broderii moldoveneşti din secolul al XV-lea, reprezentând portretul lui Ştefan cel Mare, păstrată la Zografu⁵³. O altă broderie în fire de aur, argint şi mătase (foarte probabil că a aparţinut iniţial, la fel ca şi în cazul ripidelor, mănăstirii Zografu, astăzi fiind la Patmos) reprezintă un omofor, având imaginea ierarhilor şi a praznicelor împărăteşti⁵⁴.

Secole de-a rândul s-au păstrat la Zografu două steaguri dăruite de domnul Moldovei spre sfârşitul domniei sale. Se pare că primul cercetător român care le-a văzut şi descris a fost Teodor T. Burada, în urma călătoriei întreprinse în Turcia şi Macedonia din vara anului 1882⁵⁵. La acea vreme unul din ele (care poartă data exactă a confecţionării - anul 1500) era păstrat în biblioteca mănăstirii Zografu, fiind din „atlas roşu, vechi şi rupt de tot". Tradiţia spune că acest steag a fost lucrat de una dintre fiicele lui Ştefan cel Mare: Elena (Olena), Maria sau Ana? Poate, totuşi, chiar de mâna iscusitei domniţe Elena⁵⁶, cea care a fost căsătorită cu moştenitorul marelui cnezat moscovit⁵⁷. Călugării bulgari, printre care era şi părintele Neofit, „călugăr român de la Chişinău, din Basarabia", au ascultat de rugămintea pelerinului nostru, ca să nu se repare această relicvă („luându-i cusăturile şi punându-le pe un atlas nou") - pentru a-l păstra „aşa vechi şi rupt cum se găseşte, spre a nu schimba această preţioasă rămăşiţă a unor timpuri demult trecute"⁵⁸. Totuşi, în ajunul primului război mondial, călugării l-au reparat, plasându-l într-o ramă aşezată în biblioteca mănăstirii.

În anul 1917, acest preţios însemn vexilologic al neamului românesc a fost luat de la sfânta mănăstire de către aliatul românilor, armata franceză (pentru preluarea steagului a fost constituit special un detaşament mixt franco-rus, compus din ortodocşi), şi predat consulului general român la Salonic la 13(26) martie 1917, ca apoi, după ce a fost transportat la Paris, să aibă loc, cu o solemnitate deosebită (în incinta Sorbonei), retrocedarea lui oficială României, la 28 iulie (9 august) 1917. La sfârşitul anului 1919, steagul a fost predat Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unde s-a păstrat până la 1975, când a intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie, unde se află şi astăzi (cu nr. de inventar 75062)⁵⁹. Fondalul drapelului este de culoare roşu-deschis şi are mărimea de 120x90 cm. Până la noi a ajuns doar o singură faţă a steagului, ce îl reprezintă pe Sf. Gheorghe şezând pe tron, în mâini ţinând o spadă şi călcând în picioare un balaur cu trei capete. În stânga şi în dreapta capului sfântului este brodat câte un înger: în dreapta, cu o spadă în mână, iar cel din stânga, ţine un scut. Ambii îi aşază Sfântului Gheorghe o coroană pe cap. Lângă îngeri se află următoarea inscripţie - scrisă în trei rânduri (divizată în două părţi) în limba greacă, executată cu fir de argint:

Γ / ΣΑ

ΟΑ / Ο

ΓΕΩΡΓΟΙ Σ / ΚΑΠΑΔΚΙ Ο

Ordinea literelor poate fi interpretată: Ο ΑΓΙΟΣ ΓΕΩΡΓΙΟΣ Ο ΚΑΠΑΔΟΚΙΟΣ. Adică, „Sfântul Gheorghe din Capadocia".

Completează compoziţia icoanei Sf. Gheorghe următoarea inscripţie slavonească, brodată tot în litere de argint, pe marginea steagului, de jur împrejur: „O, îndelung răbdătorule şi de biruinţi purtătorule, mare mucenic Gheorghe, carele la nevoi şi în năpaste eşti grabnic apărător şi fierbinte ajutător, şi celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăminte a smeritului robului tău a domnului Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei; şi-l păzeşte pe el neatins în acest veac şi în cel viitor, cu rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te proslăvim pe tine în veci, amin! Şi s-a făcut în anul 7008, iar al domniei lui anul al 43-lea"⁶⁰.

Istoricul Petre Ş. Năsturel, analizând acest simbol vexilologic, conchide că balaurul cu trei capete simbolizează nu pur şi simplu un „duşman abstract", ci se face o aluzie discretă la „turci, unguri şi polonezi", care erau principalii duşmani ai domnitorului moldav în acea epocă⁶¹. Acest steag frumos brodat este considerat drept „un manifest spiritual şi politic", având o expresie „propagandistică".

Veniamin Pocitan Ploeşteanu, vizitând la 1928 Muntele Athos, menţionează şi cealaltă parte faţă a steagului lui Ştefan cel Mare - reprezentând „stema ţării Moldovei"⁶² (sau poate vicarul patriarhal se referea la alt steag?).

Cel de-al doilea steag dăruit tot de către Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu, după cum reiese din tradiţia mănăstirii, completată şi de cea istoriografică, a fost văzut de T. T. Burada „în biserica mănăstirii"⁶³, fiind de forma prapurilor bisericeşti, având în lungime un metru şi cam tot atâta în lăţime (mai exact 168x100cm), iar în partea de jos - trei colţuri. Câmpul pânzei, ne fiind datat, este din atlas roşu (astăzi foarte decolorat) şi se mai păstrează şi actualmente acolo (probabil, în altarul katolikonului).

Pe faţă este reprezentat sfântul protector al mănăstirii - Sf. Gheorghe, călare pe un cal alb, omorând cu suliţa balaurul. Icoana este încadrată cu următoarea inscripţie, cu litere de aur, în limba slavonă: „Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci apărător, neputincioşilor doctor, împăraţilor ajutor, purtătorule de biruinţă, mare mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre".

Pe verso broderia reprezintă „Botezul lui Hristos", purtând pe margini inscripţia în slavonă: „În Iordan botezându-te, tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumb a adeverit intrarea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie!"⁶⁴

În polemica existentă în istoriografia română s-a afirmat că steagul de formă dreptunghiulară a fost un „steag bisericesc", indicându-se mărimea relativ mică şi faptul că el nu purta armele ţării, cât şi însăşi iconografia sa, ce prezintă patronul mănăstirii căreia i-a şi fost donat⁶⁵. Totuşi, aceste argumente credem că încă nu permit să ne pronunţăm cu certitudine asupra originii acestui steag, deoarece steagul menţionat, chiar dacă nu a fost un „Steag al Ţării", probabil, putea să-i fi aparţinut personal lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (mai ales că Sfântul Gheorghe era simbolul militar al oştirii Moldovei şi ocrotitorul marelui voievod).

Cât priveşte cel de-al doilea disputat steag, considerat de un şir de istorici (T. Burada, M. Beza, N. Iorga, I. Bogdan, Şt. Nicolăescu, V. Cândea ş.a.) ca fiind, de asemenea, donat de către Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu sau, cel puţin, aparţinând acelei epoci⁶⁶, fapt, la fel, contestat de P. Şt. Năsturel. Autorul susţine că broderia şi inscripţia în slavonă („nespecifice artei româneşti, dar caracteristice epigraficii ruse") dovedesc că acest steag este, mai degrabă, o „piesă rusă"⁶⁷. Dar, e binecunoscut faptul că imaginea Sf. Gheorghe călare este prezentă în iconografia moldovenească şi pe steagurile ţării, practic pe tot parcursul evului mediu, fiind tot atât de „firească" şi titulatura voievodală şi cea bisericească scrisă în limba slavă veche (limba oficială a cancelariei domneşti). Acest sfânt era, de asemenea, patronul Mitropoliei Moldovei şi, prin extensie, al întregii ţări⁶⁸.

O publicaţie de ultimă oră despre acest controversat subiect, articolul lui C. M. Andonie din Revista Muzeelor, ne sugerează că: doar steagul retrocedat la 1917 „era militar, iar celălalt era unul bisericesc şi îi era închinat chiar sfântului de hram"⁶⁹.

Expunând opiniile existente referitor la aceste două steaguri moldoveneşti din secolul al XV, suntem de părere⁷⁰ că originea steagurilor păstrate din epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt trebuie căutată, totuşi, la curtea domnească de la Suceava, aceste însemne de preţ având funcţii atât militare, cât şi bisericeşti. Iar o investigaţie efectuată nemijlocit la faţa locului, adică la mănăstirea bulgară Zografu, ar vărsa lumină şi în această problemă controversată...

Incontestabil că toate acestea valoroase şi originale mărturii ale slăvitului domn moldovean fac parte din patrimoniul poporului român şi trebuiesc păstrate cu sfinţenie şi cunoscute de urmaşii lui Ştefan cel Mare. Iar conservarea lor la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Zografu⁷¹ (numită, deseori, de către Ştefan cel Mare şi de ceilalţi domni moldoveni - „a noastră mănăstire"⁷²) trebuie să fie conjugată cu o mai largă propagare şi cercetare ştiinţifică.

Concluzionând, putem aprecia că, pentru mulţi cercetători şi istorici, mănăstirea Zografu a fost şi mai rămâne încă o nebuloasă. Există studii mai vechi, dar temeinice, dintre care sunt de menţionat în primul rând cele ale regretatului bizantinolog Alexandru Elian despre Moldova şi Bizanţ⁷³, dar niciunul dintre istorici, poate cu excepţia lui Stoica Nicolaescu sau a lui Marcu Beza, nu au avut acces direct la valorile spirituale ce se păstrează în incinta mănăstirii. Călugării bulgari de acolo, care până în deceniile trecute au avut strânse legături cu cei români, mergând până la alternarea egumenilor, nu au permis încă depistarea şi valorificarea ştiinţifică a tezaurelor lor. Dintre puţinii cercetători contemporani care au reuşit sa ia contact direct cu acestea se prezintă dr. Nikolaos Mertzimekis din Salonic.

Am făcut, astfel, o trecere în revistă a ajutorului multiplu dat de Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu, numită deseori în documentele emise drept o ctitorie a sa („naş monastâri") sau conform unei alte expresii - Lavra Moldovei, ori, cum scria Gherasimos Smirnakis (în cartea sa editată la 1903, dar rămasă actuală şi astăzi), - Marea Lavră a Ţărilor Române⁷⁴. Amintim aici că ajutorul acordat de către domnul Moldovei mănăstirii de la Zografu a fost atât de semnificativ, încât călugărul sârb Isaia de la Hilandar afirmase, la 1489, că Zografu a fost întemeiată de Ştefan vodă al Moldovei⁷⁵. Iar ceea ce este important de subliniat în istoria relaţiilor româno-athonite e că ajutorul acordat mănăstirii Zografu nu se reducea doar la Ştefan Vodă. Acest proces demarase înainte de 1457 şi a continuat şi după 1504. Cert rămâne că ajutorul a fost mult mai intens şi mai divers în timpul domniei slăvitului voievod.

De altfel, de o atenţie deosebită din partea lui Ştefan cel Mare s-au bucurat şi alte mănăstiri de la Sf. Munte (Vatoped, Grigoriu, Sfântul Pavel ş.a.).

1 Gorovei Şt. S., „Ştefan cel Mare", în Portret în istorie: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004), Suceava, 2003, p. 556.

2 Panaitescu P. P., „Ştefan cel Mare. O încercare de caracterizare", în Portret în istorie: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004), Suceava: Muşatinii, 2003, p. 26.

3 N. Iorga, „Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român", Bucureşti, 1904, 1966, p. 8; Năstase D., „Ştefan cel Mare împărat" în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XVI, 1998, pp. 85-87; Idem, „Le Mont Athos pendant l`occupation latine de Constantinople (Quelques considerations)", în Byzantinisch-Neugriechischen Jahrbucher. T.XXII, Atena, 1977, p. 128.

4 Pippidi A., Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII / Ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2001, p. 212.

5 Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pâslariuc V., Ştefan cel Mare şi Sfânt în contextul epocii sale şi al posterităţii, Chişinău: Civitas, 2004, p. 97.

6 Berindei D., „Ştefan cel Mare în conştiinţa românilor" în Academica. Serie nouă 27-28. (2004), p. 11.

7 Andru V., Istorie şi taină la Sfântul Munte Athos, Bucureşti, 2001, p. 145.

8 Sanudo M., I Diarii. IV, col. 311: „Poi scorendo al Monte Santo, dove e castelli 40, solum lhoro e signori, lochi fructiferi di ogni bene e christianissimi e favoriti dil Carabodan." - cit. după: Andreescu Şt., „Miscelanea: 1. Ştefan cel Mare ca protector al Muntelui Athos", în Anuarul Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol", Iaşi, 1982, vol. XIX, p. 563; Panaitescu P.P., „Ştefan cel Mare. O încercare de caracterizare", p. 24. Cf.: Denize E., „Ştefan cel Mare în I Diarii lui Marino Sanudo", în SMIM. XXII, (2004), pp. 137-151.

9 Moldoveanu I., Contribuţii la istoria relaţiilor ţărilor române cu Muntele Athos (1650-1863), Bucureşti, 2002, p. 282.

10 Turdeanu E., Oameni şi cărţi de altădată / Ed. îngrijită de Şt. S. Gorovei & M. M. Szekely, Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 1997, p. 60.

11 Hrisovul, III, 1998, pp. 133-155.

12 Ibid., p. 138, nr. 3.

13 O pagină din cel de-al doilea o găsim la Marcu Beza, în cartea sa Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Bucureşti, 1935, p. 38.

14 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 372.

15 Elian Al., „Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea"..., p. 81.

16 Turdeanu E., Oameni şi cărţi de altădată, p. 64.

17 Ibid., p. 65.

18 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare..., p. 392, nr. 147.

19 Melchisedec (Episcopul), Notiţe istorice şi arheologice, adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice, Bucureşti, 1885, pp. 34-35.

20 Turdeanu E., Oameni şi cărţi de altădată..., p. 95.

21 Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pâslariuc V., Ştefan cel Mare şi Sfânt în contextul epocii sale şi al posterităţii, p. 96.

22 Beza M., Urme româneşti în răsăritul ortodox..., p. 38; Buluţă Gh. „Comori de cultură şi artă românescă" în Magazin istoric, Anul XXII, nr. 4 (253), 1988, p. 10.

23 Vezi foto: Istoria românilor. IV, Bucureşti, 2001, pl. color 40.

24 Gorovei Şt. S., „Stema Moldovei şi a voievozilor ei (secolele XIV - XVI)", în Herb. Revista română de heraldică. I (VI), 1999, nr. 1-2, p. 20.

25 Ibidem; Despre semnificaţia celorlalte elemente ale stemei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt vezi: Moisil C., „O pagină de heraldică românească veche"; Cernovodeanu D., „Heraldica dinastică monetară moldoveană din secolele XIV-XVI şi realităţile istorice pe care le reflectă"; Mănescu J.-N., „Considérations sur les armes de la Moldavie aux XIV-e et XV-e siècle", toate în Herb. Revista română de heraldică. I (VI). 1999, nr. 1-2.

26 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare..., p. 416; Cf.: Turdeanu E., Oameni şi cărţi de altădată..., p. 123.

27 Amănunte despre aceste manuscrise vezi: Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mica enciclopedie, vol. I, Bucureşti, 1991, nr. 2068-2083.

28 Turdeanu E., Oameni şi cărţi de altădată..., p. 125.

29 Elian Al., Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea..., p. 81, nota 243.

30 Barskij V.G., Puteşestvie k sveatîm mestam v Evrope, Azii i Afrike, predprineatoe v 1723 i okoncenoe v 1747 godu, SPb., 1800, p. 260; Ivanov J., Balgarski starini iz Makedonia, Sofia, 1931, p. 241; Enev Μ., Manastirat Zograf, Sofia, 1994, pp. 300-301.

31 Vezi Μερτζιμεκης Ν., „Περι των κτητορων του πυργου του αρσανα της αγιορειτικης Ζωγραφου", în revista Βυζαντινα, nr. 20 (1999), pp. 331-341. Inscripţia, fotografiată şi retuşată vezi la p. 340, imaginea 4a şi 4b. Textul inscripţiei la pp. 333-334.

32 Vezi: Teodor Burada, „O călătorie la Muntele Athos", în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, I (1883), p. 397; Cf.: Iorga N., „Voievozi şi boieri români ctitori la Athos", în Românii şi Muntele Athos / Ed. Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu, Bucureşti: Editura Paralela 45, 2002, p. 218.

33 Οι πυργοι του Αγιου Ορους, Θεσσαλονικη, 2002, p. 103.

34 Prima descriere epigrafică a acestei inscripţii a fost făcută de către istoricul bulgar J. Ivanov, în 1908. Vezi: J. Ivanov, Balgarski starini iz Makedonia, Sofia, 1931, p. 241, nr. 19.

35 Vezi: Μερτζιμεκης Ν.Α., Περι των κτητορων..., p. 334 (textul slavon şi traducerea în l. greacă a inscripţei), foto la p. 341, imaginea 5a şi 5b.

36 Beza M., Urme româneşti în răsăritul ortodox, p. 38.

37 Iorga N. „Voievozi şi boieri români ctitori la Athos" în Românii şi Muntele Athos / Ed. Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu..., p. 218; Burada T.T., „O călătorie la Muntele Athos" în Românii şi Muntele Athos..., p. 282.

38 Ivanov J., Balgarski starini iz Makedonia, Sofia, 1931, pp. 239-240, nr. 14.

39 Giurescu C. C., Istoria românilor. Vol. II. Bucureşti, 2000, p. 70; Năsturel P. Ş., op. cit., pp. 183-188.

40 Cum e bine ştiut ajutoarele în bani au început cu domnul Ilie în 1442, cu nouă ani după primele ajutoare date de un domn din Ţara Românească (Alexandru Aldea în 1433).

41 DRH. A. Moldova, Vol.II. Bucureşti, 1976, p. 193.

42 Uspenskij P., Istoria Afona. III. Afon monaşeskij (911-1861), Partea III., SPb, 1892, p. 336; DRH. A. Moldova, Vol. II. Bucureşti, 1976, p. 261.

43 Bodogae T., Ajutoarele româneşti..., p. 216.

44 Vezi: Langlois V., Le Mont Athos et ses monastères, Paris, 1867. Documentele slavo-române şi române sunt prezentate la pp. 91-92.

45 Melhisedec, „Despre icoanele miraculoase de la Athon de provenienţă română", în Analele Academiei Române. Seria II. Tom V. Secţia II., Bucureşti, 1882, pp. 217-219; „Icoana Sf. Gheorghe de la Zograful", în România Liberă, din 19 iulie 1885; Beza M., Urme româneşti în răsăritul ortodox..., p. 37; Cândea V., Simionescu C., Witnesses to the Romanian presence in Mount Athos. Album, Bucureşti, 1979, p. 16.

46 Moldoveanu I., Contribuţii la istoria relaţiilor ţărilor române cu Muntele Athos..., pp. 281-283; O analiză critică a probabilităţii acestei întrevederi disputate vezi la Elian Al., „Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea", în Bizanţul, Biserica şi cultura românească. Studii şi articole de istorie, Iaşi, 2003, pp. 6-65.

47 Este interesantă această inscripţie şi prin faptul că Ştefan e prezentat ca ctitor al celor două mănăstiri închinate la Zografu. Cum e bine ştiut, ulterior, Dobrovăţul a fost închinat de Vasile Lupu (la 1651), iar Căpriana de Antioh Cantemir (la 1698).

48 Ripidă sau serafim: obiect de cult de metal de forma unei palete sau evantai, având imprimat chipul unui înger cu care diaconul fereşte sfintele daruri ca să nu cadă ceva în ele în timpul liturghiei. Cf.: Zubco A. Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII..., p. 115.

49 Οι Θησαυρο? της Μον?ς Π?τμου, Αθ?να, 1988, pp. 24, 370.

50 Vezi: Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988, pp. 519-521, foto la p. 520. Conform descrierii uneia dintre ripide, aceasta are mărimea de 61x37 cm şi o greutate de 1,8 kg.

51 Istoria românilor. IV, Bucureşti, 2001, pp. 770-771; Beza M., Urme româneşti în răsăritul ortodox..., p. 179, planşa de la p. 182.

52 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 344.

53 Cândea V., Mărturii româneşti peste hotare, Vol. I, p. 546, nr. 2094.

54 Cândea V., Mărturii rom&a
 

VLAD MISCHEVCA