Aspecte ale relaţiilor Ţărilor Române cu Muntele Athos după cercetări mai noi
Aspecte ale relaţiilor Ţărilor Române cu Muntele Athos după cercetări mai noi1
Ioan Moldoveanu
Chestiunea ce priveşte relaţiile româno-athonite nu este nouă, dar nu este nici epuizată. S-a consumat multă energie istorico-literară spre a analiza diversele aspecte ce compun această temă. S-a elaborat o teză extrem de interesantă cu privire la aspectul general al acestor relaţii, în 1986, de către învăţatul Petre Năsturel, intitulată întocmai Le Mont Athos et les Roumains, ce pare a fi cea mai bună contribuţie în domeniu, alături de o alta, tot atât de emblematică, evident binecunoscuta lucrare a lui Teodor Bodogae, Ajutoarele Româneşti la Sf. Munte Athos, din 1941.
De atunci, până acum, studiile asupra acestei teme au căpătat amploare, cel puţin prin studierea la faţa locului a volumului mare de documente întreprinsă de dl. Florin Marinescu de la Atena. Din cele aproximativ 40.000 de documente româneşti, cercetătorul sus amintit a reuşit să publice un volum însemnat, reprezentând documentele româneşti ale câtorva mănăstiri importante din Sf. Munte.
Nu ne propunem aici să reluăm teme deja dezbătute, ci mai ales să evidenţiem câteva dintre aspectele mai puţin cunoscute ce decurg din analiza acestor relaţii. Cei care deja s-au informat asupra acestor chestiuni generale s-ar putea să le cunoască. Vom reveni însă asupra câtorva aspecte pe care personal le consider puţin dezbătute în literatura de specialitate, şi anume chestiunea închinărilor şi justificarea lor, numărul mănăstirilor închinate care depăşeşte cu mult ceea ce cunoşteam până acum, analiza unor documente de închinare din care decurg concluzii care vin să infirme multe dintre teoriile privind închinările de mănăstiri din spaţiul românesc (fie că prin închinare se înţelege dare în proprietate, fie că închinarea atrăgea după sine spolierea mănăstirilor devenite metoc) şi mă voi referi la cazul concret al închinării Cotrocenilor, cât şi a mănăstirii Căpriana din Basarabia; apoi mă voi ocupa de chestiunea românească la Muntele Athos, adică de apariţia schitului Prodromu, cât şi de ratarea unei şanse de a deţine o mănăstire mare la Athos, mănăstirea Esfigmenu, astăzi considerată de unii imaginea „fundamentalismului ortodox". Sunt şi multe alte aspecte, pe care dacă nu le-am enumerat aici, vor fi evidenţiate pe parcursul expunerii mele.
Toată lumea cunoaşte măcar parţial istoria Muntelui Athos. Cel puţin studenţii şi masteranzii teologi au privilegiul de a afla noutăţile în cadrul unui curs cu această temă pe care eu însumi îl predau. Vă mărturisesc că am fost tentat să renunţ la a-l preda în anii ce urmează, considerând că lucrurile sunt îndeobşte cunoscute, dar m-am înşelat. Constat, pe măsură ce trec anii, că tot mai mulţi sunt interesaţi de istoria relaţiilor româno-athonite, ba chiar există un demers întreprins de ziaristul Horia Alexandrescu înspre a sensibiliza lumea politică românească faţă de nevoile comunităţii monahale româneşti de acolo, demers care a avut - cunoaşteţi cu toţii - ca efect descinderea acolo a unuia dintre oamenii cu posibilităţi financiare considerabile.
Drept pentru aceea, considerând împreună cu colegii mei din Facultatea de Teologie de la Bucureşti că subiectul nu este epuizat, iată-ne azi aici spre a dezbate aspectele poate mai puţin cunoscute ale lui.
Dar s-o luăm pe rând:
Cei oarecum iniţiaţi în istoria acestei problematici cunosc, dacă vorbim strict de relaţiile româno-athonite, că începutul oficial al acestor relaţii s-a produs în urma câtorva intervenţii făcute de Hariton, egumenul mănăstirii Cutlumuş, către voievodul Ţării Româneşti, Vladislav I - Vlaicu Vodă. Intervenţia lui Hariton - peste puţin timp devenit mitropolit în Ungrovlahia - către voievod consta din a-i cere acestuia din urmă să sprijine consistent mănăstirea sa de la Athos, întrucât din pricina vremii, cât şi a vremurilor, evergheţii de altă dată, împăraţii bizantini, n-o mai puteau face. Şi apoi, nu ar fi făcut altceva decât să continue, potrivit documentului, lucrările tatălui său, Nicoale Alexandru Basarab. Era 1369. Se cunoaşte cum voievodul a răspuns pozitiv2, punând însă o condiţie, şi anume schimbarea regimului chinovial cu unul idioritmic pentru monahii români de pe teritoriul mănăstirii. Este oare aceasta expresia neputinţei dintotdeauna a românilor de a trăi în comuniune? Cunoaştem în continuare din documentele vremii că cererea domnului a fost întâmpinată de refuzul lui Hariton, deoarece tipicoanele Muntelui Athos prevedeau exclusiv un regim chinovial. Se pare însă că Hariton n-a putut rezista demersului lui Vladislav, căci de vreme ce mănăstirea apărea refăcută după această dată, nu însemna decât că egumenul a trebuit să-i cedeze. Ştim cu siguranţă că la 1372 mănăstirea apărea ca fiind refăcută de către voievod, ba mai mult, avea să apară în documentele ulterioare drept „Lavră a Ţării Româneşti". Nici Hariton nu avea să fie lipsit de faimă, de vreme ce domnul l-a chemat să ocupe scaunul mitropoliei, după moartea legiuitului mitropolit Iachint (1372).
Este un prim episod3 care pune în legătură directă pe domnii români cu Muntele Athos, dar care nu se va rezuma doar la atât, întrucât, vom vedea, de abia de acum domniile încep să revendice un statut excepţional în Balcanii ocupaţi rând pe rând de către turci. Componenta politică pe care se sprijinise altădată atât de bine comunitatea monahală athonită dispăruse acum de la Constantinopolul devenit Istanbul. De aceea, monahii îşi vor îndrepta atenţia către singura unitate etnică, relativ autonomă, din zona Balcanilor, anume către cele două Principate româneşti de la nordul Dunării. Era o cinste ce nu putea fi refuzată de aceştia. Domnul Dumitru Năstase vedea în aceste gesturi ale lor un interes: acela de a se legitima în faţa lumii ortodoxe ca singuri despoţi şi sprijinitori ai ei. Am spus-o şi cu altă ocazie: era un fel de o mână spală pe alta, cu foloase atât de-o parte, cât şi de cealaltă.
Şi ca să vedem că situaţia prezenta interes pentru domnii români, iată-l pe Vlad Călugărul exprimând principiul acestei tradiţii preluate de români: „Râvnind a urma pilda fericiţilor ctitori (greci, sârbi, bulgari şi a celor din neamul nostru), care au înfrumuseţat grădina Maicii Domnului (Περιβ?λι της Παναγ?ας), am urmat şi noi a ajuta şi a întări aceste mănăstiri"4.
În acelaşi timp, în care Vlad Călugărul îşi definea poziţia faţă de Muntele Athos - şi este valabil pentru toate Locurile Sfinte -, Ştefan cel Mare şi Sfânt gândea la fel, făcând din mănăstirea Zografu o „Lavră a Ţării Moldovei". Dar acestea sunt deja fapte mult prea bine cunoscute, încât nu am să insist asupra lor, dat fiind că am făcut-o cu alte prilejuri5.
N-am făcut decât să marchez începutul acestor relaţii atât pentru Ţara Românească, cât şi pentru Moldova. Din aceste momente, vreme de aproape cinci secole, atenţia românească faţă de Muntele Athos a fost neîntreruptă.
Aşa cum am enunţat, voi încerca să rememorez câteva dintre momentele importante care au întreţinut această relaţie.
N-aş trece cu vederea aici epoca lui Neagoe Basarab (1512-1521), care deşi este şi ea destul de cunoscută din punct de vedere istoric, nu oboseşte memoria. Este din nou unul dintre momentele din istoria acestor legături care spune foarte mult despre vădita dorinţă a domnilor noştri de a li se da cinstea ce se da odinioară bazileilor bizantini. Iată deci dorinţa lor de legitimare. De aceea, îl vedem pe Neagoe Basarab, domn de perfectă inspiraţie bizantină, chemând la sfinţirea catedralei din capitala voievodală de la Curtea de Argeş (15 august 1517) pe toţi reprezentanţii lumii ortodoxe sau ai oikoumenei aşa cum era ea înţeleasă bine atunci. Participa Patriarhul ecumenic Teolipt, dar şi reprezentanţii Patriarhiilor Apostolice, cât şi ai Locurilor Sfinte din Orient. Prezenţa patriarhului Teolipt la acest eveniment voia parcă să demonstreze că ceea ce nu era posibil pe fostul teritoriu bizantin, era posibil acum la nordul Dunării. Aşa se năştea acel „Bizanţ după Bizanţ", continuare a ceea ce fusese el odinioară, dar într-o formă mai modernă acum6.
Evident Muntele Athos era prezent prin egumenii tuturor marilor mănăstiri de acolo. În acelaşi context, domnul dăduse la Dionisiu o raclă din argint masiv pentru moaştele unui mare personaj sfânt ce petrecuse pe pământ românesc ca mitropolit. Nu este greu de bănuit că este vorba despre Nifon al II (1503-1505), fost patriarh al Ţarigradului în două rânduri, după ce-şi avusese avântul tot din Athos, de la chiar mănăstirea pe care acum o ajuta din prea plin Neagoe. Se cunosc, din istoria Ţării, condiţiile vitrege în care a plecat de la noi marele ierarh. Gestul suprem al retragerii sale din scaun se datora unor vicii ale casei domnitoare cu care mitropolitul nu a putut fi de acord. Pe pământul nostru s-a reîntors numai după ce murise, de data aceasta într-un gest suprem de împăcare cu domnul Radu cel Mare (1495-1508), care îl supărase într-atâta. Moaştele sale fuseseră aduse la noi de Neagoe Basarab. Şi nu numai atât. Lumea românească avea să asiste la prima canonizare făcută pe pământ românesc, ceea ce, evident, conferea nu numai legitimare politică pentru domn, ci şi legitimare a autorităţii Bisericii româneşti. Este unul dintre primele acte care poate fi interpretat ca o manifestare de autocefalie.
Neagoe Basarab a ajutat nu numai mănăstirea Dionisiu, ci va îndrepta ajutoare îmbelşugate către mai toate mănăstirile athonite. Prin el, concepţia „Bizanţ după Bizanţ" venea să întregească înţelesul pe care îl căpătăm din expresia biografului lui Nifon, Gavriil Protul, care îl desemna pe Neagoe drept „ctitor mare a toată Sfetagora"7.
Neagoe Basarab este considerat exemplul cel mai elocvent pentru obiceiurile sale imperiale; este voievodul a cărui operă sistematică de susţinere a Ortodoxiei balcanice şi a Orientului Apropiat a fost de o mare amploare şi de o rezonanţă nemaiatinsă până la el8. Şi nici după el nu s-au mai găsit uşor domni valahi care să fie atât de interesaţi de Athos.
Abia după vreo 60 de ani, călugării greci se vor adresa lui Mihnea II Turcitul (1577-83; 1585-91), care a sfârşit prin a-şi abandona credinţa în favoarea Islamului, ca să-şi salveze viaţa.
Doar din Moldova vom mai găsi domni care să ţină la statutul ce-l avusese Neagoe în Ţara Românească, deşi niciunul din ei, până la Vasile Lupu, n-a mai făcut-o cu aceeaşi intensitate. Au fost totuşi Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Petru Rareş (1527-38; 1541-46) va ridica schitul Morfonu şi va face reparaţii la Karakalu, iar Alexandru Lăpuşneanu (1522-61; 1564-68) şi soţia sa Ruxandra, vor ajuta Athosul într-o vreme în care se afla la mare ananghie9.
Ultimele decenii ale veacului amintit s-au remarcat printr-o creştere neobişnuită a elementului grecesc şi deci a influenţei greceşti în viaţa publică românească sub toate aspectele ei. Când familii domneşti, cum este aceea a lui Alexandru II (1568-1577) sau a fratelui său, Petru Şchiopul, domn în Moldova (1574-79; 1582-91), sunt aproape cu totul grecizate, este firesc ca descendenţii lor, cum sunt Mihnea Turcitul sau Radu Mihnea10, fiul său şi respectiv nepotul lui Alexandru II, amândoi voievozi ai Ţării Româneşti, să încurajeze elementele greceşti, nu numai dinlăuntrul ţării, ci şi din afara ei, în fruntea cărora stăteau marii ierarhi ai Bisericilor orientale.
Toţi aceşti domni s-au vrut continuatori ai tradiţiei bizantine şi, ca urmare, au ajutat şi ei mai multe mănăstiri de la Athos, nu fără a se dovedi mai întâi mari ctitori în Ţările Române. Aşa era cazul lui Alexandru II, ce ridicase „în josul Bucureştiului" mănăstirea „Sfânta Troiţă", care ulterior va fi reparată de Radu Mihnea, căpătând de altfel numele celui de-al doilea ctitor - „Radu Vodă" - şi va fi închinată de acesta la Ivir, în amintirea anilor pe care-i petrecuse acolo11. Dar mai întâi, Mihnea II Turcitul refăcuse mănăstirea de la Podul Colentinei - Plumbuita - şi o închină, în 1585, la Xiropotamu, iar din Moldova, Dionisiu primea Mănăstirea Hlincea, de la Petru Şchiopul12. Daniile au fost, bineînţeles, mult mai bogate, pentru că ei au confirmat sumele care obişnuiau a fi date anual, plus moşii şi alte acareturi.
Toţi aceşti domni care petrecuseră ani buni la Constantinopol sau în alte locuri ale fostului Imperiu Bizantin, inclusiv Petru Cercel (1583-85), pentru care s-a reeditat ceremonialul de ungere a împăraţilor, toţi aceşti domni, adevăraţi monarhi cu atitudini imperiale, care se formaseră în locurile prin care trecuseră, dar mai cu seamă la Bizanţ, care se căsătoriseră cu grecoaice sau levantine, care vorbeau deci greceşte în familie, aduceau cu ei în ţara lor de baştină - spune N. Iorga -, pe lângă obiceiurile luate, fireşte, de la turci, tradiţii negreceşti din punct de vedere naţional sau popular, ci bizantine, imperiale13.
Nu erau acestea primele închinări, căci prima oară se închinase o mănăstire către Athos de către fraţii Craioveşti, pe la 1500. Este vorba de Robaia-Zdrelea din Oltenia, închinată la acea dată Xenofontului.
În ciclul închinărilor către Athos, am spus încă de la începutul dizertaţiei mele, vreo 125 la număr, avea să se înscrie şi mănăstirea lui Mihai Vodă Viteazul, zidită de el pe malul Dâmboviţei, cu hramul Sfântului Nicolae. Este, fireşte, vorba de celebra sa ctitorie care îi poartă de altfel şi numele, închinată mănăstiri Simonopetra14.
Aici ar fi momentul să insistăm asupra relaţiei dintre stat şi Biserică în Evul Mediu românesc. Trebuie spus, atunci când vorbim de relaţia românilor cu Locurile Sfinte, că protectoratul asupra Locurilor Sfinte l-a avut exclusiv domnia, şi nu Biserica românească care şi ea era supusă, la rândul ei, odată, Marii Biserici din Constantinopol, iar altădată domniei înseşi. Spre exemplificare, aş aduce cazul dezînchinării a 22 de mănăstiri din Ţara Românească pe care o înfăptuieşte Matei Basarab (1633-1654), la 1638, 1639 şi 164015. Actelor de dezînchinare le răspunde patriarhul Partenie, la 1641, printr-o confirmare. Iată, deci, nu mitropolitul muntean, ci patriarhul ecumenic. Aceasta pentru că, se dovedise, închinările se făcuseră prin fals, ceea ce a atras imediat sancţiunea domnului. Este şi un act de specială autoritate a domnului Matei Basarab care venise la domnie pe fondul unui curent antigrecesc, promovat de boierii ce începeau uşor să se constituie ca partidă naţională împotriva aceleia care îşi avusese oarecum începutul prin domnii de la începutul secolului, domni ce împărtăşeau sentimente greceşti.
Această dezînchinare, aşa cum o numeşte istoria, este poate argumentul ce se poate aduce pentru faptul că închinările nu constituiau dări în proprietate, ci mai degrabă semănau cu nişte concesionări. Dar şi mai elocvent avea să fie cazul pe care-l receptăm din documentul ce privea închinarea Cotrocenilor lui Şerban Cantacuzino către întregul Munte Athos, la 1682. Aici este de luat în discuţie chiar documentul de închinare a mănăstirii ce de-abia se zidise. Aceasta pentru că ne furnizează informaţii ce ne pot ajuta în a demonstra cele spuse mai sus.
Abia după ce a văzut-o înzestrată cu tot ce-i trebuia, domnul a închinat-o tuturor celor douăzeci de mănăstiri athonite printr-un hrisov care, aşa cum spuneam, este important şi interesant prin clauzele ce le conţine. Şerban Cantacuzino, ca niciun alt domn de până la el, a condiţionat închinarea mănăstirii sale, poate pentru că sesizase ilegalităţi în administrarea mănăstirilor închinate până atunci. În cazul de faţă, documentul suna ca un contract. În primul rând, trebuiau să se trimită egumeni cu frica lui Dumnezeu, smeriţi, înţelepţi, dar şi buni administratori: „egumenul acela care se va trimite... a fi om cu toată înţelepciunea şi pedepsit şi vrednic, care, văzându-se a fi vrednic, bun, chivernisitor, înţelept, adăugător întru toate ale mănăstirii, niminea să nu aibe voie a-l depărta pe dânsul...". Iată cum condiţia ca egumenul ce se va trimite să fie un bun administrator este prima şi asta spune mult, întărind aserţiunea de mai sus, aceea a unei proaste administraţii. Mai departe, urma o a doua condiţie şi anume că din venitul mănăstirii se va trimite la Athos numai prisosul, grosul rămânând aici pentru folosul Cotrocenilor. În timpii neroditori avea să se trimită acolo mai puţin, în aşa măsură încât mănăstirea bucureşteană să nu sufere de lipsuri. În al treilea rând, nimic din cele cu care fusese înzestrată mănăstirea nu avea voie să fie dus la Athos, indiferent de condiţii. Domnul era foarte categoric aici. Dintre primele clauze mai funcţiona aceea ca la fiecare trei ani, egumenul să dea socoteală de veniturile ce le va încasa mănăstirea şi, în cazul în care se găsesc nereguli, să fie demis şi înlocuit, aşa cum cerea hrisovul. În sfârşit, domnul prevedea să se urmeze întocmai tipicul athonit, în cele liturgice, să se prăznuiască în mod special şi ziua mucenicilor Serghie şi Vach (7 octombrie) pentru că în acea zi fusese domnul izbăvit din mâinile urmăritorilor săi (este vorba de lupta pentru domnie, în contextul căreia Şerban Cantacuzino îşi luase angajamentul construirii mănăstirii, istoria fiind îndeajuns cunoscută). Rânduia, în cele din urmă, să fie pomenit el şi tot neamul lui, atât la mănăstire, cât şi la Athos, iar de i se va întâmpla sfârşitul să fie chiar îngropat aici. „Iar de vor face părinţii călugări împotriva acestora - continua el - de vor strica şi vor călca şi nu vor ţinea de legătura ce am făcut, dăm voe ctitorilor - rudenii, care vor fi mai aproape de sângele nostru, să scoată pe aceia...". Adică, ce să strice sau să calce părinţii călugări? Evident, să se pună sub incidenţa clauzelor citate şi „să n-aibă voie a strica, nici a lua, nici a împuţina din câte am dat şi am închinat sfintei mănăstiri..." căci altfel „să aibă voie ctitorii a le cerca şi a le căuta şi cele greşite a le îndrepta...". Specifica: nici măcar ctitorii să nu se atingă de ceva al mănăstirii, iar călugării să fie datori să adauge la cele ce sunt şi să întărească situaţia economică a mănăstirii16.
Este evident că întocmirea acestor clauze care, practic, sunt numai de natură economică, viza clar fapte cu care mănăstirile închinate se mai confruntaseră până atunci. Domnitorul doar căuta să le pună în rânduială şi să asigure ctitoria sa ca nu cumva să ajungă în ruină. Dacă ele au fost sau nu respectate vom judeca mai încolo. Până atunci, vedem că la 1688 călugării athoniţi trimiteau domnului o scrisoare de mulţumire prin doi reprezentanţi: Natanail, proegumen al Lavrei şi Paisie, proegumen al Ivirului care cereau Principelui să li se încredinţeze lor avutul mănăstirii Cotroceni17. A mai urmat o scrisoare în care, în urma presupusului refuz al domnului de a-i numi administratori pe cei doi, călugării se declarau mulţumiţi şi de Partenie care egumenea deja de la 1682, iar mai înainte vieţuise la Ivir18.
Pe parcurs mănăstirea n-a rămas numai cu daniile făcute atunci de domn, ci i s-au adăugat altele noi de către soţia voievodului, de către rudele sale sau alţi boieri munteni, i s-au adăugat metoace care au dus-o la o asemenea bunăstare, încât Chesarie Daponte, văzând-o, a numit-o „fala Munteniei"19.
* * *
La 15 mai 1684 i-a fost închinat Cotroceniului schitul de la Vălenii de Munte de către ctitorii săi Hagi Stoian şi soţia sa20. Schitul fusese şi el înzestrat cu mai multe case, 10 pogoane de vie la Ceptura, două moşii, ţigani, 100 bolovani de sare, animale şi 800 taleri. Se vede că şi ei învăţaseră de la domnitor să pună condiţii în asemenea situaţii, căci obligau pe egumenul Partenie să pună la cârma schitului călugări vrednici, să aibe grijă să-i sporească venitul, apoi, în caz de boală, călugării aveau obligaţia să se îngrijească de ctitori, să-i pomenească tot timpul şi la moartea lor să-i îngroape acolo21. În decursul veacurilor, schitul s-a îmbogăţit cu alte moşii, cu vii şi a primit scutiri de taxe22. Toate acestea se constituiau în venit pentru mănăstirea Cotroceni.
La 28 oct. 1689, Maria Doamna, soţia lui Şerban Cantacuzino, a închinat Cotrocenilor biserica zidită de ea în Bucureşti, după ce o înzestrase cu case, odoare, prăvălii şi alte venituri23. Doamna Maria punea şi ea condiţii părintelui Partenie să numească aici ieromonahi greci ca să urmeze orânduiala ca la Cotroceni. Egumenul era dator a se ocupa şi de veniturile bisericii Doamnei, căci aşa s-a numit de atunci, cât despre locurile, casele sau moşiile ei, nimeni n-avea voie să se atingă de ele, adică să le înstrăineze. Prin acestea se urmărea sporirea venitului, ca să nu se întâmple „ca la celelalte monastiri"24.
Cu încă un schit avea să se mai înavuţească Cotroceniul şi implicit întreg Muntele Athos, prin închinarea la 26 febr. 1694 a schitului Micşani, zidit pe la 1672 de marele medelnicer Dumitraşcu Ştirbei, pe moşia sa din Dâmboviţa25. Acest schit avea zece moşii, vii, mori, ţigani, foarte multe animale şi beneficiase de mile domneşti26.
* * *
Muntele Athos n-a fost lipsit de danii nici de moldoveni, mai ales în vremea lui Vasile Lupu. Este cunoscută închinarea mănăstirii sale de la Trei Ierarhi pe care el o făcuse la 1645, tot întregului Munte Athos, aşa cum avea să facă cu ctitoria sa Şerban Cantacuzino.
Închinările includeau metocurile lor, cu tot ce aparţinea de ele: heleştee, păduri, câmpii, livezi, stupine, animale şi sălaşe de ţigani. La acestea se adăugau subsidii anuale substanţiale, moştenite de athoniţi de la cele mai vechi domnii.
Aş mai reda cazul închinării mănăstirii Căpriana către Zografu, la 1698, de către Antioh Cantemir27. Rostul înfăţişării acestui episod este de a mai desfiinţa un mit potrivit căruia mănăstirile, odată intrate pe mâna grecilor, prin închinare, se ruinau. Ceea ce voi spune acum infirmă aceste credinţe de până acum. Închinarea mănăstirii Căpriana către marea Lavră ştefaniană se făcea din cauza nevolniciei călugărilor moldoveni, care lăsaseră mănăstirea într-o stare atât de jalnică, încât domnul s-a văzut nevoit s-o închine, adică s-o dea pe mâna unora asupra cărora avea garanţia că o vor înavuţi.
Documentul este relevant, pentru că din el aflăm detalii importante despre autorul sau ctitorul mănăstirii, despre închinarea Dobrovăţului, apoi despre motivul închinării acestor două mănăstiri şi câte ceva despre posesiunile sau averile Căprianei. Dar, să le luăm pe rând. Aflăm cum ctitorul mănăstirii, Ştefan Vodă cel Bătrân, a înnoit şi miluit sfântul locaş, a făcut o parte din zidul ruinat, chilii, trapeza, a dat veşminte şi vase şi a înzestrat-o cu moşii. Alături de toate acestea, apare precizarea că Ştefan era ctitorul mănăstirii Zografu din Sfântul Munte, lucru recunoscut - iată - şi de urmaşii săi de mai târziu, ceea ce înseamnă că exista această conştiinţă a faptului că Zografu este „lavră moldovenească". În plus, se spunea că tot el a întemeiat şi mănăstirea Dobrovăţului, închinată la Zografu de Vasile Lupu, din cauza „pustiirii locaşului (era vorba de Dobrovăţ), din pricina nechibzuirii şi lenevirii şi reaua orânduire a călugărilor valahi". Cel puţin curios acest motiv care apărea şi în cazul de faţă, al închinării Căprianei: „Pentru aceea şi noi râvnit-am acestui răposat domn Vasile, cum a făcut cu locaşul Dobrovăţului, tot asemenea şi noi am făcut cu locaşul Căprianei". Adică: „Deoarece a slăbit foarte şi a văduvit această sfântă mănăstire rămasă fără bucată de pământ şi fără tot ceea ce se cere pentru hrana locaşului acestuia din pricina nelucrării şi a proastei chibzuieli a leneşilor şi netrebnicilor lui Dumnezeu călugări (!) care trăiesc în el. Pentru aceasta, domnia noastră şi cu tot sfatul nostru sfătuitu-ne-am dacă se cuvine să lăsăm această sfântă mănăstire Căpriana sfintei, slăvitei şi împărăteştii mănăstiri numită Zografu din Sfântul Munte Athos... ca să fie ea credincios metoh sfântului locaş Zografu, unde este afierosită şi sfânta mănăstire Dobrovăţ... Să fie veşnic de acum închinată sfântului locaş Zografu cu toate darurile făcute de ctitori: cu satele, cu vecinii, adică cu megieşii cari sunt ai mănăstirii, cu viile, cu vecinii bisericeşti şi cei de casă, cu ţiganii, cu bălţile, moşiile, iazurile, adică bălţile cu peşte, cu stupinele şi cu toate moşiile, vitele şi orice fel de dobitoace şi cu orice fel de venit din câmp şi din pădure şi de pretutindenea, după cum spun privilegiile şi documentele de la răposaţii domni..."28.
Şi, ca să ne facem o idee despre imensitatea averilor Căprianei, dintre cele 18 mănăstiri de pe teritoriul Basarabiei, ea poseda de trei ori mai mult decât toate celelalte la un loc. Avea 23 de moşii, care se întindeau peste 50.000 ha, faţă de cele 15.000 ale celorlalte29.
Din această avere colosală, Zografu şi-a reînnoit, pe la 1716, sud-estul clădirilor30, şi tot pe atunci egumenul Hrisocoleu zidea un turn lângă biserica Căprianei31.
Nu este mănăstire athonită căreia să-i fi lipsit sprijinul vreuneia dintre domniile române sub orice formă va fi fost acesta: danii în bani, închinări de metoace, acordări de averi în natură. Toate acestea au contribuit practic la rectitorirea întregului Munte Athos, după o perioadă destul de neagră a istoriei sale.
Pentru tot acest sprijin, românii au avut şansa de a se împământeni la Sf. Munte, pe la 1803, când un călugăr cărturar, pe nume Teodorit, se cobora de acolo spre a-i propune chiar mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei ca mănăstirea sa Esfigmenu să intre pe mâna moldovenilor, cu simpla şi smerita condiţie ca aceştia să se preocupe de bunăstarea ei. Nu se ştie nici până azi de ce marele mitropolit a refuzat „dania", dar ca să sprijine mănăstirea Esfigmenu i-a închinat una dintre ctitoriile familiei sale, una boierească.
Teodorit era acela care, ca un om foarte cult, va strânge documente de prin toate mănăstirile, lăsând în urmă o lucrare voluminoasă, pe care o va edita Gherasim Smyrnakis, în 1903 („Το `Aγιον `Oρος"), la Atena. Fusese egumen, pe la 1800, la vechiul metoh al Ciocăneştilor, care se numea acum Bursuci. Tocmai de aceea, poate, Teodorit va ridica chestiunea îndreptăţirii românilor de a avea la Athos o mănăstire proprie, ca şi celelalte popoare, cu atât mai mult cu cât ei ajutaseră acolo mai mult decât orice alt popor, potrivit spuselor lui Uspenskij32. Egumen la Esfigmenu, din 1804, Teodorit i-a determinat pe esfigmeniţi să propună mitropolitului Veniamin Costachi ca, în schimbul unui ajutor anual, mănăstirea athonită să devină moldovenească33. Această parte a memoriilor lui Teodorit poartă numele „Περ? των εν Μολδαβ?α μονιδρ?ων και κτημ?των της μον?ς Εσφιγμ?νου" (Despre mănăstirile din Moldova şi clădirile mănăstirii Esfigmenu)34.
Om cultivat şi isteţ, Teodorit a întreprins o anchetă asupra locaşurilor închinate Esfigmenului în Moldova, în număr de două. Ieromonahul Ambrozie, fost proegumen la Vatoped, a fost trimis să cerceteze situaţia mănăstirii Bursuci, închinată de mai bine de un veac la Esfigmenu şi povesteşte chipul în care a fost primit de domnul Alexandru Şuţu (iun. 1801 - sept. 1802), de Veniamin Costachi, episcop de Roman pe atunci şi de câţiva boieri, printre care şi Manuil Conachi, ctitor al bisericii Badiul din Galaţi, tot a Esfigmenului (ca metoc la Floreşti)35. Teodorit a cercetat arhivele ca să-şi facă o idee precisă despre locaşurile şi moşiile închinate mănăstirii sale. În plus, a surprins şi legături de rudenie între foştii binefăcători la Esfigmenu şi actualii domni ai Moldovei. A descoperit, de pildă, că Veniamin Costachi se trăgea din familia marelui vornic Gavriil Costachi ce făcuse închinarea mănăstirii Bursuci. De aici şi ideea de a-i propune mitropolitului ca Esfigmenu să devină mănăstire moldovenească, idee a cărei paternitate o avea, se pare, Daniil, fost mitropolit al Tesalonicului, acum mare schimonah esfigmenit. Acesta ajutase foarte mult Xenofonul, unde introdusese viaţa de obşte. Tot el, reflectând la situaţia mănăstirilor, sub aspect naţional, a descoperit că la Athos din cele mai vechi timpuri fiinţau mănăstiri în care se foloseau limbile naţionale: la Ivir limba georgiană, mănăstirile Ατζιγι?ννη şi του Χ?λδου foloseau armeana, iar chiliile egiptene mărturisesc de prezenţa anterioară a unor credincioşi din Egipt36 tot aşa cum Athosul cunoscuse şi prezenţa amalfitenilor. În schimb, monahii moldoveni (acesta era numele generic pentru toţi românii de acolo) nu aveau un loc al lor. Atunci s-a gândit Teodorit, probabil sfătuit şi de acel Daniil, să facă din mănăstire un adăpost propriu neamului acesta.
Aflând că marele vornic Manolache Conachi are drept de ctitorie asupra bisericii Badiul din Galaţi şi apoi că este şi foarte influent pe lângă domnitor, i-a scris în câteva rânduri cu privire la proiectul amintit, fără să primească un răspuns clar. Între timp, vornicul a murit. La 1804, Teodorit a avut iniţiativa de a se adresa însuşi mitropolitului moldovean Veniamin Costachi şi, ca să-l determine să ia mai repede o hotărâre, a declarat, împreună cu soborul, mănăstirea drept metoc moldovean. Ca înţelegerea să fie limpede pentru ambele părţi, hotărăşte să se formuleze, pe puncte, condiţiile acestei schimbări ce urmau să fie înfăţişate mitropolitului37. Acestea erau:
Deoarece mănăstirea Esfigmenu are nevoie ca să fiinţeze de 4.000 groşi anual (1 gros = 100 aspri), pentru a răspunde la dările către Împărăţie, Prea Sfinţitul Mitropolit şi neamul moldovenilor se îndatorează a-i plăti.
Odată ce acest ajutor se va găsi şi se va chivernisi şi se va întări prin înscrisuri, atunci, fără zăbavă, mănăstirea Esfigmenu cu toate bunurile sale mişcătoare şi nemişcătoare se va socoti ca aparţinând neamului moldovenilor, fără putinţă de înstrăinare.
La pomeniri şi la ectenii, după numele Patriarhului, să se pomenească mitropolitul Moldovei, apoi al egumenului şi bineînţeles numele domnului Moldovei.
Alegerea egumenului să se facă de către moldoveni, din neamul lor.
Dacă dintre ieromonahii moldoveni din mănăstirea Esfigmenu niciunul nu se va simţi vrednic pentru aceasta să se aleagă de la mănăstirile moldovene.
Mănăstirea avea să rămână pururea de obşte.
Toate slujbele se vor face în limba moldovenească, iar semnătura şi pecetea mănăstirii să fie cu litere româneşti.
Deoarece în Muntele Athos trăiesc în chinovie şi oameni de alte neamuri, cum se întâmplă în mănăstirea grecilor, bulgarilor, ruşilor, sârbilor, să se urmeze obiceiurile moldovenilor, aşa cum era în acele mănăstiri. Urma o înfăţişare a consecinţelor ce aveau să suporte acei călugări care ar fi încălcat înscrisul. În caz de încălcare a celor hotărâte, mitropolitul avea dreptul să retragă toate cele dăruite „bunuri mişcătoare şi nemişcătoare, bani, odoare, vase şi vestimentaţie". Era înfăţişată pedeapsa duhovnicească pentru cei ce ar fi călcat legământul şi urma semnătura: „Smeritul Catigumen al Sfintei mănăstiri chinoviale Esfigmenu, Teodorit ieromonahul şi cei împreună cu mine, toţi întru Hristos fraţi făgăduim cele de mai sus şi le întărim". Actul avea şi o copie semnată tot de Teodorit38.
Este mai greu de lămurit de ce Moldova nu a îmbrăţişat oferta. Poate că un domnitor cu o educaţie iluministă - spune Alexandru Elian - cum era Alexandru Moruzi (1802 - 1806), care în 1805 cârmuia Moldova, era mai puţin înclinat să încurajeze un asemenea angajament care impunea sarcini băneşti însemnate mitropoliei.
Veniamin Costachi a răspuns într-un alt fel acestei iniţiative şi, la 20 aug. 1806, împreună cu alţi 12 membri ai familiei Costăcheştilor, închină la Esfigmenu mănăstirea Floreşti după ce o uneşte cu metocul de la Ciocăneşti - Bursuci39. Este posibil ca dania să fi fost făcută tot la îndemnul lui Teodorit care venise la Iaşi cu propunerea închinării şi care i-a mai înfăţişat mitropolitului şi actul de închinare de la Ciocăneşti - Bursuci, din 1662. Se mai spune că însuşi mitropolitul a rămas surprins, aflând că dania o făcuse un strămoş al său şi s-a bucurat40. Atunci poate că a decis mitropolitul închinarea Floreştilor. Pentru că mănăstirea Floreştilor se afla într-o stare jalnică, mai ales în urma cutremurului de la 1802, Teodorit şi-a luat sarcina de a o reface, pentru că situaţia financiară a mitropoliei era destul de precară ca să mai depună un astfel de efort. Mănăstirea avea să fie pusă sub îndrumarea unui egumen venit de la Esfigmenu, cu sarcina de a conduce ambele mănăstiri unite de Veniamin. Mitropolitul îndemna şi pe urmaşii săi să aibă grijă de metocul acesta şi să nu strice dania pe care o făcuse împreună cu cei mai notabili membri ai familiei Costachi, care şi semnau41.
La această închinare s-a mai adăugat şi aceea a unor metoace ale Floreştilor. La 1809, mitropolitul a închinat Esfigmenului schitul lui Găluşca de la Hârşova, iar la 1814 Schitul Golgota de la Ivăneşti, din ţinutul Vaslui, ca şi celălalt42. Tot atunci trebuie că s-a închinat şi biserica Badiului (Sf. Dumitru) din Galaţi de către boierii Conachi43. Mai avea câteva metoace în Moldova: unul la Cârlomăneşti cu hramul Sf. Nicolae, închinat de familia Negre, Trestioara (Tutova), Munteniţa, Susneşti, Antoni (Αντ?νη), Terhulesti (Τερχουλ?στι), Redepozetul (Ρεδεποζ?τουλ), Luceni (Λουτζ?νι) şi iar Bursuci (Fălciu)44. Se pare că Esfigmenu mai avea un metoc în judeţul Bacău şi anume Precista - Tg. Ocna, de vreme ce este menţionată la 1854, ca fiind reparată de esfigmenitul Nil45, cât şi Udricani din Bucureşti.
Se vede cum situaţia a luat o cu totul altă turnură: de la dorinţa lui Teodorit de a ceda mănăstirea unde egumenea în favoarea românilor, s-a ajuns ca românii să se arate mai dispuşi, sau să le fie poate mai comod, de a închina Esfigmenului câteva mănăstiri moldoveneşti în scopul refacerii marii mănăstiri athonite.
Abia câţiva ani mai târziu dorinţa monahilor români de a-şi avea propriul locaş de închinăciune în Athos a prins contur, prin îngăduinţa ce li s-a dat de a-şi ridica schitul Prodromului, pe teritoriul Marii Lavre. Nu insist aici asupra acestei chestiuni, destul de cunoscută în istoriografia românească, decât pentru a semnala că românii nu se aflau în secolul XVIII pentru prima oară la Athos. Să nu uităm Cutlumuşul şi Zograful care erau deja Lavre ale domniilor româneşti, unde, cu siguranţă, numărul românilor trebuie să fi fost consistent.
Ba mai mult, unui monah venit din Moldova, deşi neromân, dar simţind româneşte, i se va datora revigorarea vieţii ascetice, sau cum îi place unui învăţat grec s-o numească - ascetico-filologice46 - din Sfântul Munte. Este vorba despre Paisie Velicikovskij, căruia românii îi vor datora apariţia, pentru prima oară într-o limbă europeană, aceea fiind româna, a Corpusului filocalic. Lucrurile se petreceau puţin după reîntoarcerea acestuia, împreună cu ucenicii săi, după o şedere acolo de 17 ani. Se stabiliseră la Dragomirna pe la 1763, iar până la 1769 vor lăsa culturii româneşti prima adunare de texte filocalice, în limba română, adică înainte de apariţia Filocaliei paisiene slavone, dar şi înaintea celei greceşti a lui Nicodim Aghioritul, el însuşi un mare admirator al lui Paisie, şi despre a cărui operă Constantin Papoulidis crede că a fost influenţată în proporţie de patru cincimi de acesta din urmă47.
Pe parcursul secolelor, schimburile culturale dintre cele două Ortodoxii, cea de limbă greacă şi cea de limbă română, au fost favorizate de întâlnirea lor la Muntele Sfânt. Acesta este, iată, rolul fast pe care l-a jucat Athosul în istoria nu numai a românilor, ci şi a celorlalţi ortodocşi.
Lucrurile trebuie văzute nu cu patima despre care s-a discutat şi se mai discută pe alocuri, aceasta şi în încercarea de a ne desprinde de o anumită mitologizare a istoriei pe care a trebuit s-o suportăm, la ordin.
Şi ca să închei, îmi va face plăcere să reeditez un text al marelui Iorga, cu referire la raportul nostru cu grecitatea, în general, text care explică mult şi face cinste ambelor părţi: „Tot ceea ce grecitatea avea mai distins în domeniul artei tipografice, ca şi în acela al literaturii, venea aici la noi. Multă vreme am crezut că aceasta este o umilinţă; acum nu mai e nici un motiv să credem aceasta pentru că, de fapt, nu noi cedam înaintea culturii greceşti, ci era altceva: noi deveniserăm patroni ai culturii greceşti, cum deveniserăm patroni ai Ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră toate datoriile, în acest timp cu tot prestigiul, toată influenţa şi toată situaţia de hegemonie a împăraţilor Bizanţului... noi am fost un popor care n-am ştiut cu ce să ne mândrim şi erau lucruri cu care am fi putut să ne mândrim, dar am crezut că ne putem mândri cu lucruri care, privite bine, contribuie să ne umilească"48.
1 Prelegere susţinută la Simpozionul „Principatele române şi Locurile Sfinte de-a lungul secolelor" organizat la Bucureşti, între 15-18 octombrie 2006, de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian", Departamentul de teologie istorică.
2 „Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea şi voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii domniei mele şi eu... căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri" - Paul Lemerle, Actes de Kutlumus, Paris, 1945.
3 Un altul, dar diferit ca încărcătură, ar putea fi considerat venirea lui Nicodim în Muntenia, tot de la Athos, cu scopul vădit de a da un impuls nou monahismului de pe la noi, poate în acelaşi timp cu derularea unui program mai amplu, iniţiat de patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), el însuşi, să nu uităm, un athonit, fost egumen al Marii Lavre şi ucenic al Sfântului Grigore Palama. Programul avea în vedere conservarea elementului ortodox chiar la nordul Dunării, în faţa expansiunii catolice care găsise un bun prilej de ofensivă în contextul istoric al înaintării turcilor, tot mai spre nord. Aşa a fost posibilă apariţia mitropoliei Ungrovlahiei şi, repet, nu întâmplătoare este venirea lui Nicodim aici într-un atare context.
4 Gr. Nandriş, Documente slave din mănăstirile Sfântului Munte, Bucureşti 1937, p. 59; Documenta Romaniae Historica Ţara Românească, I, Bucureşti 1966, pp. 379-80; cf. Teodor M. Popescu, „Consideraţiuni istorice privind legăturile Bisericii române cu mănăstirile din Muntele Athos", Mitropolia Banatului, 1963, nr. 3-4, p. 165.
5 A se vedea studiul meu „Sfântul Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos", conferinţă ţinută la Putna, 18-23 aprilie 2004, şi publicată în Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştine, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 157-178, şi în vol. Altfel despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Anastasia, 2004, pp. 217-239.
6 Virgil Cândea, „Noi şi Bizanţul", în vol. Lumea Bizanţului, Bucureşti, 1972, p. 15; Eugen Stănescu, „500 de ani de relaţii româno-bizantine", ibidem, p. 168. Neagoe Basarab reuşise să impună în conştiinţa popoarelor sud-dunărene ideea că prinţii Valahiei sunt moştenitorii tradiţiei imperiale bizantine şi să cultive la aceste popoare speranţa că eliberarea va veni de la Nordul Dunării - Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971, p. 96, 100; cf. D. Năstase, L`idée imperiale dans les pays roumains et le „crypto-empire chrétienne" sous la domination ottomane, Atena, 1981, pp. 227-228.
7 Gavriil Protul, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Ţarigradului, ed. Tit Simedrea, Bucureşti, 1937, p. 30.
8 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, ed. II, 1972, pp. 129-130 (există şi o ediţie în greacă, Atena, 1984, în traducerea lui Iannis Karas); Manole Neagoe, op. cit., p. 289; D. Năstase, op. cit., p. 208; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec. XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 55.
9 Vatopedului i-a dat un caravansarai (depozit), cumpărat cu 65.000 aspri de la un turc din Tesalonic şi, în plus, i-a mai dat 300 galbeni pe an. La Dionisiu a clădit bolniţa şi aripa sudică şi a mărit trapeza. Pentru Zografu, Ruxandra a răscumpărat metoacele din Macedonia cu 52.000 aspri. Domnul a mai refăcut Dohiariul integral şi l-a zugrăvit prin purtarea de grijă a Mitropolitului Teofan II (1564-72; 1578-79; 1582-88) care este îngropat acolo. După moartea domnului, văduva lui va oferi Dohiarului 165.000 aspri, adică 2.700 piese de aur! Au mai dat 35.000 aspri la Karakalu şi au ajutat şi Grigoriu.
10 Se ştie că Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică (N. Iorga, Istoria statelor balcanice în Europa, Bucureşti, 1913, p. 61), iar Petru Şchiopul avea soţie din insula Rodos, pe Maria Amirali (D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, p. 69). Cât despre pătrunderea influenţelor greceşti în ţările noastre, acestea s-au concretizat în crearea de şcoli greceşti. Prima s-a înfiinţat în Moldova, între 1561-63, de către Iacob Heraclid Vasilicos, care râvnise la tronul ţării şi chiar înlăturase pe marele binefăcător al Ortodoxiei, Alexandru Lăpuşneanu. N-a funcţionat foarte mult timp, dar a constituit un preludiu pentru Academia Domnească de la Iaşi, datorată filogrecului Vasile Lupu. Era timpul disputei între influenţa slavă şi cea greacă, finalizat prin biruinţa grecismului. Despre toate acestea a se vedea D. B. Oikonomidis, Les écoles grecques en Roumanie jusqu`à 1821. L`hellénisme contemporain, seria II, an III, tom. II; Atena, 1949; idem, Ελλ?νο-ρουμανικα? σχ?σεις, pp. 62-69; C. Erbiceanu, „Priviri istorice şi literare asupra epocii fanariote", AAR, seria II; tom XXIV, Bucureşti, 1901; idem, „Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii de la Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca aşa-zis fanariotă", AARMSI, seria II, tom XXVII, Bucureşti, 1905; Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies Princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Tesalonic, 1974.
11 Mănăstirea „Radu Vodă" a fost închinată la 1613. Radu Mihnea fusese trimis de tatăl său la Ivir şi a rămas acolo în grija călugărilor, care l-au şi educat. Tot ei l-au trimis apoi la învăţătură la Veneţia, de unde întorcându-se a ocupat tronul Ţării Româneşti. Se cunoscuse acolo cu Chiril Lucaris, pe care îl va şi aduce între 1613-15 în Ţara Românească ca predicator al curţii domneşti (Al. Xenopol, Istoria românilor, VI, Bucureşti, 1928; idem, Roumains et grecs au cours des siècles, Bucureşti, 1921, p. 31).
12 Informaţia nu apare decât în Giurescu, op. cit., p. 313, dar din păcate este greu verificabilă, pentru că nu am găsit nicio altă ştire în acest sens.
13 Bizanţ după Bizanţ, p. 134. Influenţa domnilor în lumea ortodoxă avea să crească şi prin căsătoria fiicei doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul cu sultanul Murad III, aşa cum fusese aceea a sârboaicei Mara cu Murad II.
14 De fapt, această mănăstire fusese închinată la 1591, după ce patriarhul Ieremia II o sfinţise ca stavropighie, în urma unui sinod ce întrunea ierarhii ţării - Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici", în BOR, nr. 7-10, 1959, pp. 914-915.
15 Vezi Hrisovul lui Matei Voievod Basarab pentru desrobirea Sfintei mănăstiri închinate din anul de la facerea lumii 7149, iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei, Bucureşti, 1889.
16 Hurmuzaki, XVI, 1, pp. 248-255, doc. CCCXXII.
17 Ibidem, p. 263, doc. CCCXXXI; Iorga, Documentele privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, pp. 113-5; idem, „Muntele Athos în legătură cu ţările noastre", AARMSI, 36, 1913-1914, p. 509; G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor (Sf. Elefterie) şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 72. Iată o parte din textul scrisorii: „Prea strălucite, prea înălţate, prea cucernice, prea înţelepte şi prea creştine Doamne şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, Io Şerban Voevod, prea milostive şi prea îndurătorule binefăcător al neamului bine credincioşilor, a cărui cucernicie este o moştenire de la strămoşii prea nobili şi prea cinstiţi, şi care eşti prea seninul sprijinitor al robilor tăi celor jos iscăliţi, ne închinăm cu umilinţă la a ta mărită şi vrednică de a fi pizmuită strălucire, sărutându-ţi poalele veşmintelor tale, noi cu toţii, smeriţii robi şi binecuvântătorii tăi: egumeni, proegumeni şi stareţi ai tuturor sfintelor şi venerabilelor mănăstiri ale acestui Sfânt Munte Athos, precum şi bătrânii marelui Sobor, chemând Pronia de sus şi bunătatea cerească a întări pe Prea Strălucirea Ta la al tău prea înalt şi prea cinstit Scaun, a-ţi dărui zile îndelungate, bucurie neîncetată şi veselie din ce în ce mai mare, a-ţi păstra mărirea nebiruită, statornică şi veselă, punând supt picioarele tale pe tot vrăjmaşul şi protivnicul, spre întărirea neamului drept credincioşilor şi spre sufleteasca plăcere şi statornică odihnă a acestor umili robi ai tăi. De datoria noastră este, prea senine şi prea cucernice stăpâne, a-ţi mulţumi cu grăbire şi a te slăvi pentru marile binefaceri ale slăvitei Tale Înălţimi, care şi în faţă şi în taină se răspândesc cu bogăţie şi îmbelşugare asupra celor săraci şi nevoiaşi şi în deosebi în sânul acestor nenorocite şi venerabile mănăstiri ale Sfântului Munte, cărora nici în vechime nu le-au lipsit ajutorul şi binefacerile străluciţilor şi vestiţilor tăi strămoşi. Însă pe toţi aceştia, fie vechi, fie noi, care sunt de-a pururea pomeniţi ctitori şi după Dumnezeu binefăcătorii mănăstirilor noastre, i-ai întrecut, aşa-zicând, ca un mărgăritar foarte de preţ, respectând în cel mai mare grad pe mărgăritarul nepreţuit Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Împărăteasa lumii, care a născut şi neîntrerupt mijloceşte către Domnul şi poate săvârşi toate cele ce voieşte, ca Născătoare a Atotputernicului. Şi, fiindcă ai chemat mijlocirile şi ajutorul şi paza aceleia, ca un prea cucernic şi prea creştin Domn, acea Prea curată te-a apărat, păzind şi întărind strălucita şi cucernica Ta Înălţime. Deci, spre recunoştinţa dumnezeieştilor sale danii şi binefaceri, ca un râvnitor călduros, cu învoirea dumnezeieştii sale puteri la planul cel bun ce l-ai făcut de a sluji un lucru dumnezeiesc şi priicios, şi cu conlucrarea puterii dumnezeieşti ţi-ai împlinit dorinţa, săvârşind lucrul acela şi mai bine; şi cugetând cu cea mai mare înţelepciune, l-ai închinat, după cuviinţă, cu ajutorul acelei atotputernice Împărătese, care în adevăr este apărătoarea şi îngrijitoarea sfintelor şi venerabilelor sale mănăstiri din acest Munte, pe care le ocroteşte şi şi-a făcut din el o grădină, unde acei ce voiesc a trăi după căinţă scot apele mântuirii. Deci, recunoscând marele ajutor şi binefacerea ei, am slăvit prea sfântul său nume; şi fiindcă din dragostea ei a plăcut şi Prea Strălucirii Tale a săvârşi mila cea mare spre sufletească mântuire, întărind lucru tău în toată întinderea ei, împreună cu acei doi ai noştri...".
18 G. M. Ionescu, Istoria mănăstirii Cotroceni, pp. 72-73.
19 Hurmuzaki, XIII, p. 255.
20 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVI/1 şi 3. S-a spus că schitul de la Văleni ar fi fost închinat la Ivir, deşi nu există un act în sensul acesta, însă problema aceasta am lămurit-o cu alt prilej, în capitolul referitor la mănăstirea Ivirului (nota 51).
21 ASB, Condica Schitului Văleni, f. 6 - 7.
22 Ibidem, f. 4-4v.
23 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LXXIV/1.
24 G. M. Ionescu, op. cit, p. 88.
25 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVII/44; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.I. Ţara Românească, Craiova, 1970, vol. II, p. 484; G. M. Ionescu, op. cit, p. 93, susţine că schitul ar fi fost închinat în vremea lui Şerban Cantacuzino potrivit ASB, Condica Cotrocenilor. Schitul Pârlita, f. 3-3 (schitul se numea şi Pârlita, datorită unui incendiu prin care trecuse).
26 G. M. Ionescu, op. cit, p. 93.
27 Hurmuzaki, XIV, 1, p. 319, nr. 384; Manouil Ghedeon, `O`Aθως: ανaμν?σεις, ?γγραφα, σημει?σεις (Athosul: amintiri, documente, însemnări), Constantinopol, 1885, p. 185; N. Iorga, Muntele Athos, p. 50; idem, „Daniile româneşti la Muntele Athos", în RI, 19, 1933, p. 21; Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 157; Ştefan Berechet, „Mănăstirea Căpriana", Comisiunea Monumentelor istorice, Secţia Basarabia, II, 1928, Chişinău, pp. 103-108 (actul în slavonă şi traducere românească).
28 Mănăstirea a mai fost ajutată pe rând de Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, care îi dăruise, la 1559, satele Lozova, Pârjolteni, Oneşti, Sadova, Bălăceni, Luceani, Vorniceani, Dumeni, Glăvăşani, Bisericani, Părcanii de Jos şi trei fălci de vie la Cotnari, cu iazul şi moara de acolo, a urmat Alexandru VI Coconul care dăruia satul Popăuţi din Orhei la 1630 şi, în fine, Eustratie Dabija care îi confirmase la 1662 câteva posesiuni ce apăreau şi-n actul anterior - Şt. Berechet, op. cit., pp. 90-91, 100-103.
29 Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 221; Cojocaru, „Biserica Moldovei, sprijinitoare a Orientului ortodox, II, sec. XVII-XVIII", MMS, 3, 1987, p. 55; Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, Bucureşti, 1994, p. 266; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 244.
30 Kosma Vlahul, Η Χερσ?νησος του Αγ?ου Ορους του Αθωνος και α? εν αυτ? μονα? και οι μοναχο? π?λαι και τε ν?ν, Β?λος, 1903, p. 244.
31 N. Iorga, „Descriere de călătorii", în Fântâna Darurilor, 1907, p. 280; cf. Bodogae, Ajutoarele, p. 221.
32 Problema este dezbătută pe larg în excepţionalul studiu al profesorului Al. Elian, „Moldova şi Bizanţul în sec. al XV-lea", vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, pp. 391-402.
33 Actul în greceşte se păstrează într-o copie în Biblioteca Academiei Române sub cota Doc. 189/CCCCIV şi a rămas necunoscut editorilor arhivei acestei mănăstiri, Louis Petit şi W. Regel, „Actes d`Esphigmenou", Actes de l`Athos, 3, Amsterdam, 1964, pp. 100-108, nr. XLIII (în legătură cu mănăstirea Floreşti) - vezi Elian, Biserica Moldovei, p. 394. A se vedea în acest sens şi o scrisoare a lui Teodorit către un prieten din Constantinopol, în care-i vorbea de această problemă a devenirii Esfigmenului mănăstire moldoveană - G. Pahomie Esfigmenitul, la Mamalakis, Το `Aγιον `Oρος δι? μ?σου τω IOAN MOLDOVEANU |