Structura Trinitară A Spaţiului Liturgic Athonit

Mihaela Palade

O trăsătură specifică arhitecturii eclesiale a Muntelui Athos, ce nu poate fi niciodată trecută cu vederea, este cea referitoare la structura cruce greacă înscrisă cu abside laterale. Astfel că, în majoritatea tratatelor de istorie a arhitecturii, este subliniat rolul avut de katholikonul Marii Lavre de la Athos (961) în apariţia şi răspândirea tipului triconc dezvoltat, şi faptul că acesta avea să devenină structura arhitecturală specifică arhitecturii athonite¹.

Variante ale bisericilor cu abside laterale existaseră şi în secolele precedente, dar, din momentul constituirii unei vieţi monahale active şi constante sub îndrumarea Sfântului Atanasie, acest model arhitectural avea să devină definitoriu pentru întreaga arhitectură a Muntelui Athos unde, cu excepţia Protatonului, toate bisericile au trei abside, după modelul Marii Lavre².

Din păcate, încercările de a găsi explicaţii preferinţei monahale pentru acest tip arhitectural nu depăşesc limita pragmatică a consideraţiilor privitoare la utilitatea absidelor în vederea adăpostirii celor două strane necesare în orice mediu monahal pentru executarea cântărilor antifonice. Dincolo de adevărul de necontestat al celor spuse mai sus, mulţumirea cu această unică explicaţie ar sărăci profund bogatul conţinut simbolic al celor două spaţii arhitecturale, ce nu sunt doar nişte simple alveole ataşate din considerente utilitare naosului, ci îşi pot dezvălui multiple sensuri spirituale.

_{* * *}

Absidele, spaţii „muzicale"

Psalmodia antifonică, adică alternativă, executată de două grupe de cântăreţi, a pătruns şi s-a generalizat în secolul al IV-lea, şi ea a constat în cântarea alternativă a versetelor din psalmi şi a refrenului. Iniţiatorul ei este socotit Sfântul Efrem Sirul, care nu s-a mulţumit numai să compună imnuri pentru combaterea ereticilor, ci a organizat şi poporul din biserică spre a le cânta, asemenea şi psalmii³. Ulterior, genul respectiv de cântare avea să rămână caracteristic mediului monahal, aici fiind organizate cele două grupuri de călugări, strana 1 şi strana a 2-a, în timp ce în bisericile de mir ea este extrem de rar întâlnită.

Acest aspect caracteristic mediului monahal i-a determinat pe mulţi istorici de artă să considere că acesta a fost singurul motiv care a condus către alegerea de către Sfântul Atanasie cel Mare a tipului arhitectural mai-sus menţionat, acela că absidele laterale ofereau spaţii ideale pentru organizarea celor două strane de călugări.

Astfel, aflăm că absidele au fost alese pentru a da un plus de spaţiu stranelor de călugări⁴ sau că, având avantajul de a oferi un spaţiu comod stranelor de călugări şi mai mult loc celor care cântă, ele aveau să fie preluate la toate bisericile⁵. Marea Lavră a inaugurat un tip de edificiu religios, „dictat de cerinţele vieţii monahale şi ale ritualului mănăstiresc"⁶ unde „braţele laterale ale crucii au terminaţii absidale dezvoltate, cerute de ritualul mânăstiresc, devenind o caracteristică a bisericilor athonite"⁷, iar în altă lucrare se spune că „absidele au fost adăugate pentru a oferi spaţiu ideal celor două grupuri care citesc şi cântă Liturghia"⁸.

O altă explicaţie ar fi preferinţa pentru prezenţa a trei spaţii similare, ştiut fiind faptul că „numărul trei este pretutindeni un număr fundamental"⁹. Referitor la modalitatea de a pune în armonie mai multe obiecte, Platon a făcut o constatare extrem de interesantă şi rămasă valabilă până astăzi: „este imposibil să alcătuieşti în chip frumos două lucruri fără un al treilea, căci este necesar să existe ceva la mijloc care să le lege" (Timaios 31b-c)¹⁰.

Dar, în cadrul vieţii creştine, trei depăşeşte simplele semnificaţii filozofice, morale sau estetice, aproape universal valabile, reprezentările sale încercând a aminti pururea prezenţa şi lucrarea Sfintei Treimi.

De aceea, cifra „trei" a fost de la început prezentă în toate formele de manifestare ale artei creştine. Intenţia de a perpetua în forme arhitecturale diversitatea persoanelor, dar şi unitatea treimică, şi-a găsit un mod de exprimare în structura treflată sau trilobă (cu trei abside) ce poate fi întâlnită încă dintru începuturile creştinismului, la Biserica Nativităţii din Betleem, apoi în monahismul egiptean, la Dendera¹¹, dar mai ales în planul acelor martyria¹²; chiar şi Poemul despre Sfânta Sofia din Edessa leagă identitatea celor trei faţade, sudică, vestică şi nordică, de simbolismul Sfintei Treimi. Astfel că, încă dintru începuturi, în arhitectura eclesială a început să se contureze o structură care să amintească, prin structura sa în formă de cruce cu extremităţile braţelor terminate în abside, atât de permanenţa Jertfei euharistice, cât şi de taina Sfintei Treimi.

Dar prezenţa celor două abside laterale ale naosului nu este o simplă alăturare cerută de considerente exclusiv practice-psaltice sau de cele mistico-liturgice, ci poate avea şi alte semnificaţii.

_{* * *}

Mâinile Domnului

În nenumărate texte scripturistice se face referire la „lucrarea mâinilor lui Dumnezeu": „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui" (Ps 8, 3-6) sau „...întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura" (Ps 91, 4). Tot din cartea psalmilor aflăm că „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps 18, 1) şi că „a Lui este marea şi El a făcut-o pe ea şi uscatul mâinile Lui l-au zidit" (Ps 94, 5).

Iar proorocul Isaia vesteşte spusele Domnului, Sfântul lui Israel şi Făcătorul său: „«Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii Mei şi pentru lucrarea mâinilor Mele? Eu am făcut pământul, şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile, şi am aşezat toată oştirea lor»" (Isaia 45, 9-12).

Referitor la cele spuse în psalmul 101, „dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile" (Ps 101, 26) Marele Vasile consideră că „netrupeştile mâini ale Dumnezeului Celui fără de trup Care a zidit cerurile sunt Cel Unul-Născut şi Sfântul Duh, precum acelaşi Prooroc tâlcuind, zice: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor (Ps 32, 6)"¹³. Şi după Sfântul Irineu cele două mâini ale lui Dumnezeu sunt Cuvântul şi Înţelepciunea Sa (Adversus haereses, II 30, 9), Fiul şi Duhul, imagine potrivită pentru a sublinia „acţiunea creatoare a celor trei Persoane divine în actul creator"¹⁴.

Dar mai ales la facerea omului este subliniată grija şi implicarea deosebită a lui Dumnezeu, căci dacă cele create mai înainte au ieşit din nefiinţă doar la rostirea cuvântului, acum omul a fost creat de „mâinile luminoase ale lui Dumnezeu"¹⁵, astfel că „El este Dumnezeul nostru şi noi poporul păşunii Lui şi oile mâinii Lui" (Ps 94, 7).

Această participare deosebită în actul creării omului a fost subliniată de toţi tălmăcitorii Sfintei Scripturi, iar Sfântul Irineu¹⁶ şi Sfântul Vasile cel Mare consideră că cele două mâini ale lui Dumnezeu Tatăl sunt Fiul şi Duhul - ultimul, în explicarea psalmului 118, 73 „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale" (Ps 118, 73), crede că prin „mâini ale lui Dumnezeu şi Tatăl" se înţeleg Fiul şi Duhul Cel Sfânt prin Care toate s-au făcut¹⁷. Tot după Sfântul Vasile cel Mare, o mână o arată Iov când zice „Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieţii mele" (Iov 33, 4), iar pe cealaltă o arată Solomon: „Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Cel care ai făcut toate cu Cuvântul Tău şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile cele făcute de Tine..." (Sol 9, 1-2)¹⁸.

În cazul făpturii umane, mâinile nu pot lucra separat, fără coordonarea capului, dar nici capul nu poate realiza nimic material fără mâini, astfel că, în acţiunile specifice omului, capul şi cele două mâini formează o triadă gânditoare-lucrătoare. Ea nu poate fi aplicată ad-litteram în cazul celor create de Dumnezeu. Faptul că pentru tălmăcirea lucrării Sale a fost aleasă această formă de vizualizare antropomorfă constituie un pogorământ făcut făpturii umane¹⁹.

În mod firesc, această lucrare continuând, cele două mâini ale lui Dumnezeu sunt implicate activ în toată viaţa omului, de la zămislire şi până dincolo de moarte. De pildă, la Vecerniile mari care urmează după Liturghia Cincizecimii sunt incluse trei rugăciuni ale Sfântului Vasile dintre care cea de-a cincea se roagă pentru toţi morţii de la facerea lumii până astăzi. Paul Evdochimov consideră că „o dată pe an Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi²⁰... Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh (s.n.). Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este «judecata judecăţii», adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea şi prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce «ne este aproape», care ne apără şi ne mângâie"²¹.

_{* * *}

Întreita lucrare

Aceste mâini lucrează atât în Biserica-Trup mistic, cât şi în biserica-locaş de cult, căci Dumnezeu nu doar aduce din nefiinţă la fiinţă lucrurile, ci le susţine şi întăreşte spre durată „ceea ce e coruptibil prin fire şi boleşte de tendinţa spre nimic"²².

De aceea şi rugăciunile se adresează Sfintei Treimi, atât binecuvântările începutului cât şi formulele finale, dar şi fiecărei Persoane în parte. Dumnezeu Tatăl este invocat ca Ziditor (Creator) al lumii şi Proniator, Părinte al tuturor, Fiul este Răscumpărător şi Mântuitor al lumii, Lui adresându-se cel mai multe rugăciuni, cultul ortodox putând fi numit un „cult hristocentric"²³. Iar Sfântul Duh este puterea sfinţitoare, cel din care izvorăşte harul. Sensul profund al imaginii celor două mâini apare aici în toată puterea sa căci, după cum afirmă Sfântul Irineu, prin cele două Mâini ale Sale Dumnezeu Se face cunoscut permanent²⁴.

Este o întreită lucrare a Sfintei Treimi, îndreptată către făptura mâinilor Sale - Tatăl-Creator, Fiul-Răscumpărător şi Duhul-Sfinţitor - în fapt una şi aceeaşi manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Trebuie precizat că, dacă însuşirile personale disting cele trei Persoane - „Tatăl nenăscut şi nepurces, Fiul născut, Duhul Sfânt purces"²⁵ -, însuşirile externe sau predicatele deosebesc Persoanele Sfintei Treimi numai în sens impropriu, nu real. În viaţa sau în „lucrarea extratrinitară, înspre lume a Sfintei Treimi, totdeauna lucrează toate trei simultan. Întrucât sunt nedespărţite, este de neconceput ca să lipsească una din Persoane în vreo lucrare... căci «acelaşi Dumnezeu lucrează toate în toţi» (1 Co 12, 6)"²⁶.

Astfel, în lucrarea de zidire întru frumuseţea cea dintâi a omului, mâinile lui Dumnezeu lucrează cu aceeaşi dragoste. Căci odată ce firea a căzut şi s-a aplecat spre păcat şi s-a îmbolnăvit, Duhul Care o „modela după chipul dumnezeiesc şi care era întipărit în ea în mod negrăit, ca o pecete, s-a despărţit de ea şi astfel a apărut în ea stricăciunea şi lipsa de frumuseţe, precum şi alte urâţenii. Dar Făcătorul tuturor, voind să readucă la tăria şi la armonia de la început existenţa căzută în stricăciune, în falsitate şi în urâţenie, pentru păcatul introdus în ea, i-a infuzat iarăşi Duhul Sfânt şi dumnezeiesc care o părăsise", El susţinând în starea cea bună existenţa, putând să o „înfrumuseţeze prin relaţia cu Sine, ducând-o spre asemănarea cu Dumnezeu"²⁷. De aceea şi rezultatul şi urmarea patimilor, învăţăturii şi faptelor Mântuitorului nu este „nimic altceva decât venirea Sfântului Duh în Biserică..."²⁸.

Participarea celor trei Persoane divine în această a doua zidire a omului este evidentă în majoritatea rugăciunilor. În unele este evidenţiată lucrarea Tatălui: „Stăpâne, Doamne, Atotputernice şi Făcătorule a toate, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul milei, Cel ce ai zidit pe om din pământ şi l-ai arătat după chipul şi asemănarea Ta, ca şi prin el să se slăvească pe pământ marea cuviinţă a numelui Tău şi care fiind căzut prin călcarea poruncii Tale, l-ai zidit iarăşi a doua oară, spre mai bine, prin Hristosul Tău, şi l-ai suit la ceruri, îţi mulţumesc, că ai înmulţit spre mine slava Ta şi nu m-ai dat vrăjmaşilor mei, care caută să mă tragă cu totul în jos, în prăpastia iadului, nici nu m-ai lăsat să pier întru fărădelegile mele".

În altele apare evidentă lucrarea Fiului: „din ţărâna morţii ai zidit iarăşi firea noastră cea căzută, înviind Tu; şi ai făcut-o neîmbătrânitoare, Hristoase, arătând-o iarăşi ca o icoană împărătească, strălucind de lumina nestricăciunii"²⁹, sau „Astăzi ai sfinţit ziua a şaptea, pe care o ai binecuvântat întâi cu încetarea lucrărilor; că toate le prefaci şi le înnoieşti, odihnindu-Te, Mântuitorul meu şi iarăşi zidindu-ne"³⁰.

În aceeaşi măsură apare şi lucrarea Duhului Sfânt: „Duhul mântuirii, Care S-a zămislit în pântecele proorocilor plini de frica Ta, Doamne, şi S-a născut pe pământ, zideşte inimi apostoleşti curate şi în cei credincioşi drept Se înnoieşte; că poruncile Tale sunt lumină şi pace"³¹.

Ar fi o mare eroare să se creadă că actul creator nu poate fi pus decât în relaţie cu Dumnezeu-Tatăl, în timp lucrarea răscumpărătoare aparţine doar Fiului întrupat, iar sfinţirea creaţiei în Biserică numai Duhului Sfânt. Este adevărat că în primul articol al Simbolului de credinţă creaţia este pusă în relaţie cu Dumnezeu Tatăl, El fiind „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute". Dar aceasta nu exclude participarea Fiului şi Duhului Sfânt la crearea lumii. În al doilea articol al Crezului, pe baza prologului Evangheliei Sfântului Ioan, se precizează că toate au fost create prin Fiul, care este de o fiinţă cu Tatăl „prin Carele toate s-au făcut", deofiinţimea trinitară constituind baza participării Fiului la actul creaţiei. În acelaşi sens se spune şi despre Duhul Sfânt că este „închinat şi slăvit" împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi că este „de viaţă făcător".

De aceea nu poate fi făcută nicio separaţie între lucrarea Tatălui, cea a Fiului şi cea a Duhului Sfânt. Deşi iniţiativa creaţiei aparţine Tatălui, Acesta a creat totul prin Fiul, în Duhul Sfânt. Dacă Hristos a venit tocmai pentru a da lumii slăbănogite de păcat plenitudinea vieţii, acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului că Duhul, care la începutul creaţiei se purta pe deasupra apelor, umple firea umană a lui Hristos.

Dar lucrarea Duhului nu se referă numai la om, ci cuprinde întreaga creaţie: „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru" (Rm 8, 21-23).

Astfel că lucrarea Tatălui, izvorul şi începutul, nu poate fi despărţită de cea a celor două mâini ale Sale, dar nici acestea nu lucrează independent una de cealaltă. Atât în „pregătirea Vechiului Legământ, cât şi în plenitudinea evanghelică şi în timpul Bisericii, Sfântul Duh este nedespărţit de Cuvântul lui Dumnezeu, de Cuvântul întrupat, de Biserică-Trup al lui Hristos. Această relaţie constantă a Duhului cu Fiul lui Dumnezeu arătat în trup - Iisus Hristos - constituie unul din punctele fundamentale ale teologiei treimice a Bisericii"³², dezvăluind unicitatea lucrării.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că Iisus Hristos este „Cel care readuce din robie pe Israel cel adevărat. El îl mută nu dintr-o ţară într-alta, cum a făcut vechiul Zorobabel, strămutând poporul din Babilon în Iudeea, ci de pe pământ la cer, de la păcat la virtute, de la neştiinţă la cunoştinţa adevărului, de la stricăciune la nestricăciune şi de la moarte la nemurire, scurt vorbind, de la lumea văzută şi pieritoare, la lumea spirituală şi statornică, şi de la viaţa ce se destramă la cea care rămâne şi nu se destramă. El este adevărat ziditor al templului raţional..."³³, adică al omului.

Dar şi Duhul Sfânt participă la rezidirea omului, după cum mărturisim în rugăciuni: „pe Duhul Sfânt nu-L lua de la noi... făcându-ne pe noi biserici şi locaşuri ale Mângâietorului, Iisuse Dumnezeul nostru, Mântuitorul sufletelor noastre" sau „pe Duhul Sfânt, Cel ce sfinţeşte toate, cu bună cinstire să-L lăudăm şi cu credinţă să grăim: Cel ce ai venit în lume cu bunăvoinţa Tatălui, nu Te depărta de la noi, cei ce ne închinăm Dumnezeirii Tale; arată-ne pe noi biserici ale bunătăţii Tale celei negrăite, şi sfinţeşte pe toţi cei ce Te laudă pe Tine cu credinţă"³⁴.

Aşadar, separarea artificială dintre persoanele Treimii şi lucrarea Lor şi, în mod deosebit, separarea dintre lucrarea Mântuitorului Hristos şi cea a Duhului Sfânt nu are nicio relevanţă biblică, ci este rodul superficialităţii cu care este citit cuvântul Scripturii. În virtutea comuniunii trinitare, Duhul rămâne mereu în Fiul, de aceea şi cuvântul evanghelic ne arată persoana lui Hristos ca fiind „plină" de Duhul Sfânt.

Cuvântul este ziditor de făptură nouă, sfintele Evanghelii mărturisind despre Hristos că vorbea cu putere multă, acesta fiind începutul mântuirii: „Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui; Că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor" (Mt 7, 28-29) sau „Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor" (Mc 1, 22); „Şi S-a coborât la Capernaum, cetate a Galileii, şi îi învăţa sâmbăta. Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere (Lc 4, 31-32).

După cum prin puterea Cuvântului fusese creată lumea, acelaşi Cuvânt avea puterea de a tămădui făptura căzută, scoţând demonii şi vindecându-i de toată neputinţa trupească şi sufletească: „Şi s-au spăimântat toţi, încât se întrebau între ei, zicând: Ce este aceasta? O învăţătură nouă şi cu putere; că şi duhurilor necurate le porunceşte, şi I se supun" (Mc 1, 27).  Iar fariseilor care nu aveau urechi de auzit, răspunzând, Iisus le-a zis: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Mt 22, 29).

Dar şi Duhul este împreună-ziditor: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi" (Ps 102, 31), ceea ce se poate înţelege: „Tu, Doamne, vei trimite pe Duhul Tău, Care va veni peste creştini prin Sfântul Botez; şi aşa se vor zidi cei ce-L iau pe Acesta printr-o zidire nouă şi duhovnicească şi întru popor nou se vor dezbrăca de omul cel vechi"³⁵.

În prezent, lucrarea deplin ziditoare pe care o au Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt se desfăşoară în cadrul bisericii, unde cuvintele rostite nu sunt simple vorbe, ci sunt purtătoare de putere ziditoare. Dacă podoaba naturală a celor raţionali este raţiunea atunci Logosul de care vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul nu este „cuvântul împodobit luxos într-o rostire meşteşugită spre plăcerea auzului, cu care se pot deprinde şi oamenii perverşi, ci raţiunea pe care o are firea ascunsă în chip fiinţial înlăuntrul ei, fără nicio învăţătură, pentru cercetarea lucrurilor şi pentru expunerea adevărului în cuvinte. Pe aceasta şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu obişnuieşte să şi-o asocieze modelată prin virtuţi şi s-o facă statuie dumnezeiască a frumuseţii celei după asemănare, nelipsindu-i nimic după har din însuşirile ce revin Dumnezeirii în chip natural"³⁶.

Datorită încadrării în genul liric, s-ar putea crede că imnurile bisericeşti ortodoxe sunt valoroase doar din punct de vedere literar, existând riscul ignorării caracterului lor profund dogmatic, cel care a constituit însăşi motivaţia apariţiei lor. Mai mult decât nişte cântări sau rostiri făcute să dezmierde plăcut auzul, ele au constituit adevărate arme de luptă împotriva ereziilor care bântuiau îndeosebi primele secole³⁷. Aşadar, „ceea ce a contribuit mai ales la răspândirea şi generalizarea ei în toată Biserica a fost lupta cu ereziile"³⁸.

Dacă altarul a fost asemănat cu capul bisericii, iar naosul cu trupul, atunci cele două strane din care izvorăsc cuvintele de viaţă dătătoare pot fi asemenea mâinilor cu care Dumnezeu Tatăl lucrează permanent la modelarea făpturii Sale. Iisus Hristos prezent în chip real pe Sfânta masă este prezent în cuvânt şi în cele două strane, iar Duhul Sfânt, la pogorârea Căruia s-au transformat cinstitele daruri în însuşi Trupul şi Sângele Domnului, este şi Duhul Adevărului, care luminează minţile spre plinirea Evangheliei.

Lucrarea care izvorăşte din Sfântul altar îşi atinge scopul în naos, prin împărtăşirea din acelaşi potir, dar pentru deplina împărtăşire a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru primirea lui Hristos şi ajungerea la măsura „bărbatului desăvârşit", este nevoie şi de pătrunderea lui duhovnicească. Despre această maturitate duhovnicească vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul - Hristos" (Ef 4, 11-15). Dacă cei ce se împărtăşesc de Cuvânt nu caută să pătrundă şi în tainele cuvintelor rugăciunilor din biserică, după puterea fiecăruia, atunci ei rămân la starea de copilărie, necrescând decât trupeşte, nu şi duhovniceşte.

Practic, imnurile rostite în cele două strane împărtăşesc cuvintele aceluiaşi Adevăr, lucrând asemenea mâinilor la dăltuirea frumuseţii celei dintâi. Bogăţia conţinutului lor doctrinar le face să aibă aceeaşi putere şi astăzi, constituind adevărate arme de luptă împotriva păcatului şi mijloace eficiente de zidire duhovnicească. Faptul că ele nu constituie doar fragmente de istorie ci sunt parte vie a cultului reiese şi din faptul că permanent are loc diortosirea tuturor cărţilor de cult, ale căror texte „trebuie să fie înţelese, să se apropie de sufletul credincioşilor şi să contribuie la întărirea şi luminarea credinţei"³⁹.

Într-un asemenea context, dialogul permanent viu dintre cele două strane depăşeşte cadrul naosului, realizând ceea ce s-ar putea numi un trialog cu Sfântul Altar, în fapt aceeaşi mărturisire ziditoare a Cuvântului şi a Duhului ce luminează sufletele. Iar întreita lucrare a Persoanelor treimice - de Creaţie, de Răscumpărare şi de Sfinţire - mărturiseşte însuşirile personale ale celor trei Persoane şi este mărturisită la rându-i de cele trei abside ale spaţiului eclesial monahal.

Întreitele abside

Este mai mult decât evident faptul că, în bisericile ortodoxe, vocabularul formelor artistice aparţine celor concave, cu variantele lor de manifestare spaţială⁴⁰. Prin alegerea acestui tip de forme calde, învăluitoare, ocrotitoare, se sugerează cât se poate de clar faptul că în Biserica-mamă Îl avem pe Dumnezeu-Tată. Formele concave sunt forme care adună în sânul lor pe cei prezenţi, sugerând unitatea şi fiind opusul risipirii. Dacă „odinioară limbile au fost amestecate, pentru îndrăzneala zidirii turnului; acum limbile au fost înţelepţite pentru slava cunoştinţei lui Dumnezeu. Atunci a pedepsit Dumnezeu pe cei nelegiuiţi pentru greşeală; acum Hristos a luminat pe pescari cu Duhul. Atunci s-a lucrat felurimea limbilor spre pedepsire; acum se reînnoieşte înţelegerea spre mântuirea sufletelor noastre"⁴¹.

Pentru adăpostirea corurilor de călugări putea fi ales orice alt tip de spaţiu - pătrat, dreptunghiular, triunghiular sau poligonal - situaţie în care, din punctul de vedere al formelor estetice spaţiale, s-ar fi creat o ruptură între cea a sfântului altar şi cea a celor două abside. Dar prin preluarea aceleiaşi forme semicirculare a altarului şi în abside, prin similitudinea de forme stabilită, se mărturiseşte faptul că în cele trei spaţii este vorba de o lucrare comună. Formele arhitecturale ale celor două strane sunt o exprimare spaţială a faptului că Jertfa din sfântul altar lucrează prin Cuvânt la împărtăşirea de El şi la auzul celor rostite sau cântate în strane, iar însuşirea cuvintelor de suflet ziditoare conduce către dorul împărtăşirii de Cuvânt în chip real cât mai des.

Pentru că Dumnezeu-Tatăl nu lucrează singur, ci împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, ca atare era indicat ca structura arhitecturală a bisericilor ortodoxe să fie o mărturisire a acestui adevăr, a împreună-lucrării din sânul Sfintei Treimi. Astfel, triada absidelor specifică spaţiilor arhitecturale athonite este mai mult decât o mărturisire a numărului trei, ea e o mărturisire a lucrării celor trei Persoane divine.

Nu s-ar putea enunţa ideea că absida altarului este simbolul lui Dumnezeu-Tatăl în timp ce absidele naosului simbolizează pe Fiul şi pe Sfântul Duh, dar nimic nu ne împiedică a vedea în triada absidelor întreita lucrare a lui Dumnezeu. După cum prin dialogul permanent viu şi ziditor ce are loc între cele două strane noi mărturisim faptul că mântuirea se obţine în Biserică prin lucrarea celor două Persoane dumnezeieşti, Fiul şi Duhul Sfânt, care nu numai că nu se exclud Una pe Alta, ci acţiunea uneia dintre Persoane este complementara Celeilalte.

Prin Biserică şi prin lucrările sale tainice se oferă tuturor oamenilor putinţa de a se împărtăşi din viaţa dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi, îndreptată spre noi prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi Pogorârea Duhului Sfânt, Cele două persoane dumnezeieşti trimise în lume. Astfel, prin Întrupare, Jertfă şi Înviere, Dumnezeu Fiul străbate cu noua Sa viaţă divin-umană întreaga fire umană, făcând-o Trup al Său în fiinţa Bisericii, iar prin Pogorârea Duhului Sfânt bogăţia şi plenitudinea vieţii dumnezeieşti, a Sfintei Treimi, însufleţeşte acest trup al întregii firi omeneşti adunate în Hristos⁴².

Aşadar, unitatea Bisericii are ca izvor pe de o parte Trupul lui Hristos în care ei sunt recapitulaţi, având relaţie nemijlocită cu Hristos, iar pe de altă parte, pe Duhul Sfânt, Duhul lui Hristos, Care îi zideşte ca pe nişte „pietre vii" într-o casă comună a lui Dumnezeu cu oamenii, sub piatra unghiulară care este Hristos. În acelaşi timp însă, Hristos şi Duhul Sfânt, uniţi perihoretic între ei şi cu Tatăl, împărtăşesc continuu Bisericii viaţă din viaţa unitară şi comunitară a Sfintei Treimi, sursa şi modelul suprem al comuniunii⁴³.

Putem spune că viaţa ce pulsează în cele două strane, împreuna lor lucrare desfăşurată firesc în cele două abside trimite către împreuna-lucrare a Fiului şi a Duhului, căci viaţa Bisericii este darul lui Hristos, dar şi rodul lucrării Duhului Sfânt. Hristos şi Duhul Sfânt vieţuiesc simultan în Biserică şi în credincioşi, după cum afirma şi Sfântul Apostol Pavel în mai multe rânduri: „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate; Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi" (Rm 8, 9-11).

Noi ne împărtăşim de Iisus Hristos (1 Co 19), dar şi de Duhul Sfânt: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!" (2 Co 13, 13). Suntem sfinţiţi în Hristos (1 Co 1, 1) dar şi în Duhul Sfânt (Rm 15, 16), suntem îndreptaţi în Hristos (Gal 2, 17), dar şi în Duhul Sfânt (1 Co 6,11), suntem pecetluiţi în Hristos - „...auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El (în Hristos), aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei" (Ef 1, 13) - dar şi în Duhul Sfânt (Ef 4, 30). Suntem tăiaţi împrejur în Hristos (Col 2,11) dar şi în Duhul Sfânt (Rm 2,29), suntem temple ale lui Dumnezeu - „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (1 Co 3, 16) - dar şi ale Duhului Sfânt (1 Co 6, 19)⁴⁴.

După cum între Hristos şi Duhul Sfânt există o legătură inseparabilă dar neconfundată, cele două persoane divine, Fiul şi Duhul Sfânt fiind, cele două mâini ale Tatălui trimise să lucreze în lume, tot aşa şi între cele două strane există o legătură inseparabilă. Lucrarea lor este asemenea celor trei Persoane, se completează reciproc şi se continuă Una pe Alta: „Hristos e Dumnezeirea revelată ca lumină, ca adevăr, ca fundament al existenţei noastre; Duhul e Dumnezeirea revelată, ca suflare de viaţă, ca dinamism de viaţă făcător în cadrul Dumnezeirii cu adevărat, ca fundament al existenţei create şi ca normă a ei. Duhul ne dă puterea, ne dă elanul să realizăm ceea ce ştim prin Logosul întrupat, ceea ce a realizat prin El Însuşi ca model, ceea ce a realizat în Hristos; ne dă puterea să ne încadrăm în Hristos şi să ne facem asemenea Lui"⁴⁵.

Se cuvine a fi menţionat şi faptul că fără cele două abside laterale cea a sfântului altar ar fi rămas stingheră. Dacă într-o biserică de mir rânduiala permite existenţa unei asemenea structuri arhitecturale, într-un mediu monahal ea ar fi părut cel puţin ciudat, întrucât prezenţa celor două grupuri aflate permanent în dialog extins, însă şi către altar, reclamă nişte spaţii arhitecturale care să creeze la rândul lor o triadă.

Pe de altă parte, un sigur spaţiu concav nu ar fi reuşit să sugereze decât o mică parte a bogatului mesaj spiritual al bisericilor locaş de cult, după cum orice persoană „trebuie să aibă ca eu un tu, ca să comunice întreolaltă şi un el care să-i unească din nou, în interesul celui de-al treilea"⁴⁶. De aceea se cuvenea să fie în mod necesar trei spaţii similare ca formă şi nu doar unul singur.

Caracterul de persoană iubitoare atrage cu necesitate „existenţa tri-personală, adică deplin iubitoare. Evident că Dumnezeu ca persoană nu poate fi conceput decât ca Iubire, Iubirea supremă. Iubirea într-o singură persoană este însă egoistă; iubirea numai între două persoane nu este egoistă, însă este închisă şi deci subiectivă. Numai prin a treia persoană, iubirea celor doi se deschide şi se obiectivează. Este ca şi un echilibru geometric care nu poate fi realizat, nu e stabil decât prin trei puncte de sprijin"⁴⁷.

Dar între cele trei abside, în afara formei similare pe care o împărtăşesc şi a scopului comun, mai există şi altceva care le uneşte şi care rezultă din însăşi structura lor. Orice spaţiu circular trimite invariabil către centrul său, hipnotizat fiind parcă de acest punct faţă de care se defineşte în mod egal în toate direcţiile. În cazul absidelor bisericii situaţia este aceeaşi, întrucât şi formele semicirculare sunt ordonate tot faţă de acest unic element, centrul arcului de cerc pe care îl trasează.

Însă cum în arhitectura spaţiului sunt permise anumite nuanţări, lucrurile nefiind atât de riguros definite ca în geometrie, în cazul absidelor în cauză, chiar dacă, uneori, ele nu au forma strict semicirculară, ci o trasează doar aproximativ, datele problemei nu se schimbă radical. Astfel că putem vorbi de centrul lor, chiar dacă el nu este situat strict la jumătatea diametrului, ci îl putem privi ca fiind punctul ce focalizează atenţia asupra lui.

În această situaţie, centrul absidei altarului este sfânta masă, iar centrele celor două abside sunt reprezentate de cele două analoguri din strane, cele trei puncte realizând un triunghi echilibrat, figură asociată întotdeauna Sfintei Treimi. Or, după cum am văzut, între cele trei spaţii există o permanentă legătură a aceluiaşi scop, cel al zidirii duhovniceşti şi trupeşti.

Pe de altă parte, triunghiul planimetric creat atrage atenţia asupra naosului, în sensul că altarul, izvorul din care pleacă, se prelungeşte prin cele două abside ce îmbrăţişează naosul, conducând către jumătatea distanţei dintre ele în sus. Practic, dialogul dintre cele două strane îşi află un al treilea element, de data aceasta spaţial, ce le leagă la scara întregului spaţiu arhitectural şi care este turla naosului. Astfel, triunghiul celor trei abside nu rămâne doar la nivelul planului, ci se înalţă către cer, extinzându-se către cuprinderea celui mai înalt punct al bisericii şi formând astfel un tetraedru, al cărui vârf are o structură aparte, în sensul că se află nu la nivel planimetric, ci undeva în vârful calotei, adică în ultimul punct ce poate fi atins spaţial, capul scării ce o urcăm cu ajutorul harului Duhului Sfânt şi unde aşteaptă şi cheamă Hristos pentru a ne conduce către Tatăl.

Astfel, cele două abside atrag atenţia că drumul în biserică nu se termină aici, într-unul dintre cele două spaţii, ci trebuie să continue şi pe alt plan, să urce către Cel aflat în capul scării, către Hristos. În acest sens, am putea spune că cele trei abside ale spaţiului atrag atenţia către centrul lor, întrucât ele formează o cruce, în care centrul vizual este întotdeauna marcat de intersecţia braţelor, astfel fiind mărturisită unica lucrare a Sfintei Treimi.

Prin structura arhitecturală, mărturisim cele trei Persoane distincte, inconfundabile, neamestecate, dar care împărtăşesc aceeaşi fiinţă. Mărturisim lucrarea lor în lume, de Creator, Răscumpărător şi Sfinţitor. Astfel că unitatea spaţială a celor trei abside este o mărturie arhitecturală a însuşirilor personale, a distincţiei Persoanelor treimice, dar şi a lucrării lor comune, simultane, manifestare a iubirii către cei aflaţi în naosul îmbrăţişat de cele trei abside.

Astfel, mărturisim împreună cu preotul apolisul praznicului Cinzecimii: „Cel ce din sânurile Tatălui S-a deşertat pe Sine şi din cer pe pământ S-a pogorât şi a luat toată firea noastră cea omenească şi a îndumnezeit-o, iar după aceea iarăşi S-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui, şi a trimis, peste Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli, pe Duhul cel dumnezeiesc şi Sfânt, Cel de o fiinţă şi de o putere, întocmai slăvit şi împreună-veşnic; şi printr-Însul i-a luminat pe ei şi prin ei pe toată lumea; Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei şi celei cu totul fără de prihană Sfintei Sale Maici, ale Sfinţilor, slăviţilor şi întru tot lăudaţilor, de Dumnezeu propovăduitorilor şi purtătorilor de Duh Apostoli, şi ale tuturor Sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor".

_{* * *}

Privite doar ca simple spaţii-gazdă necesare celor două strane de călugări angajaţi în cântarea antifonică specifică vieţii monahale, cele două abside laterale definitorii pentru arhitectura Muntelui Athos riscă să fie sărăcite de bogăţia profund spirituală a sensurilor simbolice. Adevărate mâini prin care Dumnezeu Tatăl lucrează prin Fiul în Sfântul Duh, citirile şi cântările intonate în cele două strane sunt ziditoare prin cuvânt şi în duh celor din biserică.

La fel şi spaţiile arhitecturale care le adăpostesc îşi depăşesc menirea pur utilitară, intrând într-un dialog firesc cu spaţiul similar al sfântului altar, adevărată triadă de forme învăluitoare, calde, expresie arhitecturală a lucrării treimice în care Dumnezeu Tatăl Se pleacă către făptura mâinilor Sale, prin Fiul şi Cuvântul, în Duhul Sfânt pentru a o aduce la cinstea de fiu al lui Dumnezeu.

1 Louis Bréhier, L`art byzantin, Paris, 1924, p. 90; Charles Diehl, Manuel d`art bizantin, Paris, vol. II, 1926, p. 772; Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medie­vale ro­mâ­neşti, Ed. Acade­miei R. S. R., 1974. p. 294; Cristian Moisescu, Târgovişte - monumente isto­rice şi de artă, Ed. Me­ridi­ane, Bucu­reşti, 1979, p. 117; Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria universală a arhitecturii, vol. III, Ed. Tehnică, Bucu­reşti, 1986, p. 296.

2 Cyril Mango, Byzantine Architecture, New-York, 1976, pp. 118-120; Gheorghe Curinschi Vorona, p. 296.

3 Preot prof. dr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântare bisericească, Ed. Partener, Galaţi, 2006, pp. 165-166.

4 Charles Diehl, Manuel..., p. 447.

5 Charles Diehl, Manuel..., p. 772.

6 Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria universală..., p. 286.

7 Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria universală..., p. 296.

8 Nektarios-Charles Axiotis, Pilgrimage. The native Architecture of Mount Athos, Athens, 1995, p. 546.

9 Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de sim­boluri, , Ed. Artemis, 1995, vol. 3, p. 367.

10 În vol. Platon, Opere, vol. VII, traducere, lămuriri preliminare şi note de Andrei Cornea, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 145.

11 Sanda Voiculescu, Arhitectura religioasă din Ţara Românească în secolele VI-XVI şi locul ei în ansamblul culturii sud-est europene, Teză de doctorat sub îndrumarea Prof. dr. Grigore Ionescu, Bucureşti, 1972, p. 24.

12 A se vedea André Grabar, Martyrium,- Recherches sur le culte des reliques et l`art chrétien antique, 2 vol., London, 1972.

13 Eftimie Zigabenul şi Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile sfinţilor Părinţi, transliterare, diortosire şi revizuire de Ştefan Voronca, Ed. Cartea Românească şi Ed. Egumeniţa, p. 351.

14 Dictionnaire de spiritualité - ascétique et mystique - Doc­trine et histoire, tome II, deuxième partie, Ed. Gabriel Beauchesne, Paris, 1971, col. 1943.

15 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise sau de­spre desăvâr­şi­rea prin vir­tu­te, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor şi alte scrieri, tradu­cere de Preot Prof. D. Stă­ni­loae şi Preot I. Buga, în vol. Scrieri, prima parte, în col. P.S.B., nr. 29, EIBMBOR, 1982, p. 135.

16 Adversus haereses, V 6,1; IV 7,4 şi 20,1, în Sources Chrétiennes, Les Éditions du Cerf, Paris, 1969, p. 73.

17 Eftimie Zigabenul şi Nicodim Aghioritul, Psaltirea..., p. 570.

18 Eftimie Zigabenul şi Nicodim Aghioritul, Psaltirea..., pp. 570-571.

19 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia a treia, tradu­cere preot D. Fecioru, Ed. Scripta, 1993, pp. 34-35.

20 Afirmaţie îndoielnică.

21 Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 111.

22 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a treia, traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în PSB, 40, EIBMBOR, 1994, p. 297.

23 Preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, EIBMBOR, 1993, p. 692.

24 J. Mambrino, „Les deux mains de Dieu dans l`œuvre de Saint Irénée", Nouvelle revue théologique, t. 79, Louvain, 1957, p. 370, apud Dictionnaire de spiritualité - ascétique et mystique - Doc­trine et histoire, tome II, deuxième partie, Ed. Gabriel Beauchesne, Paris, 1971, col. 1943.

25 Preot conf. dr. Sterea Tache, Teologie dogmatică şi simbolică, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 121.

26 Preot conf. dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, p. 158.

27 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a treia, traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în PSB, 40, EIBMBOR, 1994, p. 298.

28 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi De­spre viaţa în Hris­tos, tradu­cere Preot Ene Branişte şi Preot Teodor Bodo­gae, Ed. Arhiepis­copiei Bu­cureştilor, 1989, p. 86.

29 Cântarea a 5-a de la Utrenia Duminicii Tuturor Sfinţilor, Penticostar, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 369.

30 Cântarea a 4-a de la Utrenia Învierii, Penticostar, pp. 9-10.

31 Irmosul Cântării a 5-a, Canonul Duminicii Cincizecimii, Penticostar, p. 320.

32 Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 389.

33 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 249.

34 Stihiri la vecernia de Vineri după Rusalii, Penticostar, pp. 352-353.

35 Eftimie Zigabenul şi Nicodim Aghioritul, Psaltirea..., p. 387.

36 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p. 39.

37 Preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgica..., p. 730.

38 Preot prof. dr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântare bisericească, p. 165.

39 Preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgica..., p. 733.

40 Mihaela Palade, O posibilă erminie arhitecturală - alcătuirea bisericilor din spaţiul ortodox, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004.

41 Stihiră la Litia Praznicului Cincizecimii, Penticostar, p. 317.

42 Pr. magistr. V. Ignătescu, „Duhul Sfânt în viaţa Bisericii, faţă de învăţătura neoprotestanţilor", în Ortodoxia, anul IX, nr, 1, ian. 1975, p. 768.

43 Preot prof. dr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi unitate, Ed. Libra, Bucureşti, 1997, p. 155.

44 Preot lect. Gheorghe Zamfir, „Relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în Biserică", în Mitropolia Olteniei, serie nouă, anul LI, nr. 1-2, ian-aprilie, 1999, p. 73.

45 Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Criteriile prezenţei Sfântului Duh", în Studii Teologice seria a II-a, anul XIX, nr. 3-4, martie-aprilie, 1967, p. 105.

46 Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 33.

47 Preot conf. dr. G. Remete, Dogmatica..., p. 151.

MIHAELA PALADE