De-a lungul secolelor literatura română a avut o constantă componentă religioasă. Uneori, în funcţie de factori ai vieţii politice, ea s-a manifestat discret, trecând într-un plan secundar ca prezenţă social-ideologică de suprafaţă, iar în alte perioade gândirea teologică ortodoxă a devenit chiar suportul temeinic al unor curente definitorii pentru mişcarea de idei a timpului. Autorităţile comuniste ale partidului, care timp de o jumătate de secol al XX-lea a dominat societatea românească, au încercat cu toate mijloacele de care dispuneau să oprime influenţa credinţei religioase asupra conştiinţei româneşti, dar eforturile lor s-au dovedit a fi mereu zadarnice. În plan literar aceasta s-a întâmplat pentru că mulţi dintre scriitorii români au avut o simţire profund religioasă, care le-a fost suport spiritual şi moral, indiferente de regimul politic aflat la putere, uneori chiar împotriva acestuia. De aceea literatura religioasă a fost o oglindă a perenităţii noastre spirituale. Între marii poeţi români contemporani Tudor Arghezi este unul dintre cei mai vibranţi creatori faţă de Dumnezeire, dar şi cel mai controversat autor al genului poeziei religioase. Psalmii săi sunt o permanentă glisare de la atitudinea de credinţă la contestare, dovedind că tema aceasta atinge profunzimi existenţiale.

ANCA SÎRGHIE