Eseul analizează problematica sacrului în creaţia argheziană. Arghezi străbate mai multe şcoli şi vârste literare, astfel încât se poate spune că a interferat cu toate curentele literare ale epocii, fără ca vreunul să îl poată revendica în mod legitim. Poet al întrebărilor fundamentale în faţa existenţei, moralist şi creator implicat în problemele sociale ale epocii sale, Arghezi se înscrie pe traiectoria cea mai înaltă a versului românesc. Autorul analizează psalmi în care poetul exprimă simţământul sacrului, nevoia de comunicare cu divinitatea, dialectica rugii şi a neîndurării, a smereniei şi a orgoliului, vocaţia desăvârşirii şi neliniştile care izvorăsc din conduita precară, limitată a omului. Credinţa şi tăgada sunt cele două atitudini ce covârşesc deopotrivă sufletul psalmistului, împărţit între spaţiul terestru şi eternitate, între profan şi sacru. Arghezi evocă imaginea unui poet măcinat de contradicţii şi sfâşieri lăuntrice tulburătoare. Comunicarea cu un deus absconditus se transformă, treptat, într-un monolog al exasperării gnoseologice, al abuliei şi lipsei de semnificaţie ontică.

IULIAN BOLDEA