Intervalul cronologic pe durata căruia lumea creștină occidentală a resimțit impactul instituționalizării disidențelor protestante este în egală măsură timpul unor transformări de substanță la nivelul instituțiilor ecleziastice și al pietății colective a comunităților aparținând bisericii ortodoxe. Scrisul istoric a privilegiat abordări dominate de paradigma factologica politică și de tentativele de refacere a unității bisericii creștine inițiate de Sfântul Scaun sau a subliniat inovațiile generate de contactele cu tezele protestante. Cunoașterea profundă a trecutului impune o analiză documentată a disponibilităților clerului și credincioșilor ortodocși către speculație teologică și inovații instituționale, inspirate în primul rând de propriile exigențe etice și spirituale și mai puțin de rațiunile defensivei.