Sfinţenia şi sfinţii în tradiţia şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Provocări actuale şi posibile reformulări
Studiul arată, dintr-o perspectivă dogmatică și speculativă, că sfințenia este expresia infinității, transcendenței și alterității lui Dumnezeu, în raport cu lumea creată. Sfințenia exprimă perihoreza deplină a tuturor atributele divine în actul prezenței nemijlocite a lui Dumnezeu. Ca jertfă, sfințenia se identifică cu iubirea, iar intratrinitar cu fidelitatea dintre Tatăl și Fiul, confirmată și întărită de Duhul Sfânt. La nivel uman, sfințenia se dobândește prin participare la sfințenia lui Dumnezeu și coincide cu asemănarea cu El. Sfințenia omului se întemeiază hristologic și pnevmatologic, eclesiologic și eshatologic. Urmarea lui Hristos nu e atât o imitatio Christi, cât o unire cu El, prin Duhul Sfânt. Trăsătura principală a sfântului este smerenia, astfel încât în tradiția răsăriteană nu există noțiunea de merit. Sfințenia se dobândește și se „învață” prin părintele duhovnicesc în comuniunea „sfinților contemporani”. Cultul sfinților se bazează în special pe cinstirea lor de către Hristos Însuși cu prietenia Lui (Ioan 15, 14) și cu slava Lui (Ioan 17, 22) și pe încrederea în eficiența lucrării deificatoare a lui Hristos în Biserica Sa. Chemarea la sfințenia este universală. Creștinismul are o antropologie maximală: măsură omului este măsura lui Hristos Însuși. Maturitatea omului de azi, după aproape două milenii de creștinism, reclamă a se depăși tipologiile fixe, prea puțin umane, encomiastice și descarnate, aproape monofizite, din multe biografii „tradiționale” ale sfinților. Căci numai cunoscându-le umanitatea reală, cu scăderi și neputințe pe lângă harisme și minuni, se poate vedea limpede lumina Duhului Sfânt strălucind prin ei, și cât de minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi (Psalmi 67, 36).
GRIGORE DINU MOŞ
|
|
