TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Prieteniile livreşti ale lui Tarkovski. Regizorii de film


 

În sfârşit am ajuns cu evaluarea prieteniilor livreşti ale lui Andrei Tarkovski la capitolul dedicat celor de aceeaşi meserie ca şi el: regizorii de film. Se cunoaşte marea exigenţă a lui Tarkovski în ceea ce priveşte preferiţele culturale: „Andrei alegea cu o grijă extremă literatura şi arta de care se înconjura. Se temea de poluarea culturală care ne inundă cu valuri de prostii", ne spune Michal Lesczylowski. În acelaşi timp, el observa cum regizorul „era puţin mai indulgent în ceea ce priveşte cinemaul". Nu s-ar spune. Mărturiile directe ale lui Andrei Tarkovski ne duc la concluzia certă că el era prieten numai cu cei mai buni dintre cei mai buni în arta filmului, câţiva aleşi.

O sinteză a numelor pe care Tarkovski le oferă în mod repetat, atunci când este întrebat în acest sens, va cuprinde în capul ei pe Robert Bresson şi pe Alexandr Dovjenko, apoi pe italienii Michelangelo Antonioni şi Frederico Fellini, pe japonezii Kenji Mizoguchi şi Akira Kurosawa, pe suedezul Ingmar Bergman, pe francezul Jean Vigo, pe spaniolul Luis Bardem. Dacă ordinea în care-i înşiruie este diferită de la o ocazie la alta, constanta o reprezintă cel care se află în capul listei, Robert Bresson, considerat de el a fi cel mai bun dintre toţi.

A avut un raport special cu marii regizori clasici ruşi, pe care-i preţuia cu o duioşie aparte. Deşi a fost comparat adesea cu Serghei Eisenstein, Andrei Tarkovski s-a simţit mai înrudit cu Alexandr Dovjenko.

Considera că „sunt puţine genii în cinema: Bresson, Mizoguchi, Vigo, Bunuel, Satyajit Ray, Sokurov..." Aprecia la preferaţii săi faptul că „niciunul nu poate fi confundat cu un altul; aceşti artişti îşi urmează cu fermitate drumul lor; nu se aseamănă decât lor însuşi". Dar, din punctul de vedere al lui Tarkovski, calitatea supremă a tuturor acestor mari regizori este aceea că ei sunt cu adevărat poeţi ai cinematografiei. Cu alte cuvinte, criteriul profunzimii spirituale şi cel al măiestriei artistice (în care o atenţie aparte o acorda montajului) funcţionau la Tarkovski strâns împletite, nedespărţite. În preajma operei tuturor acestor mari realizatori se simţea în bună companie, se simţea inspirat.

Cu câţiva dintre ei Tarkovski şi-a întretăiat calea mai mult sau mai puţin ocazional (Antonioni - îndeosebi, Fellini şi Bresson - uneori, Wajda şi Bergman - tangenţial).

Despre regizorii cu care Andrei Tarkovski a avut o apropiere personală directă am tratat într-un capitol anterior, dedicat acelei categorii de prietenii.


 

COSTION NICOLESCU