Textul e un comentariu al piesei omonime, prima din cele patru ale volumului postum Roata stelelor, de Vasile Avram. Eroul acesteia, Avram Iancu, revoluţionar de la 1848, e urmărit într-un spaţiu şi într-un timp de istorie prelungită în mit. El ar fi avut două vieţi: una de „foc" (fapta, revoluţia), şi una de „tăciune" (singurătatea, reflecţia, nebunia). Piesa îl urmăreşte doar în ultima ipostază, interpretându-i „nebunia" ca pe o mâhnită şi obscură conştiinţă a resorbţiei vieţii sale în tiparul unor arhetipuri de origine biblică sau folclorică. Astfel, în el modelul christic fuzionează cu cel al eroului de basm (Făt-Frumos), legendă (Pasărea-care-s-a-făcut-Om), baladă (Pintea), colindă (Sfântul Ion-Cerbul), sau cu cel al înaintaşului său în plan istoric, Horia. Împăratul, în schimb, regresează dinspre modelul biblic al unui iubitor Tată Ceresc, înspre cel mitologic, terifiant, al Monstrului înghiţitor (Moloh). Devenit incompatibil cu lumea, tot mai apăsat idividualizantă şi reificantă, eroul trece senin în moarte, integrându-se mitului cosmic sugerat de sintagma-titlu, ­roata stelelor. Aceasta fiind, totodată, o metaforă a vieţii ca poveste, care se amestecă cu legenda îndeosebi la cele două capete opuse ale ei, copilăria şi bătrâneţea, care se unesc şi se suprapun, închipuind o roată fără de început şi fără de sfârşit.

VASILE V. FILIP