Sub acest cuprinzător titlu, volumul recent publicat de doamna Sara Iercoşan la Casa Cărţii de Ştiinţă adună o selecţie din recolta studiilor şi articolelor de istorie literară apărute în reviste sau lucrări colective de-a lungul a patru decenii (1969-2009). Sunt aici comentarii la opere reprezentative, abordări din alt unghi ale unor probleme istorico-literare controversate, aporturi documentare, rectificări şi revizuiri. În ansamblu, imaginea parcursului autoarei în „lumea prin care a trecut", o lume cultural-literară de larg orizont, dacă avem în vedere fundalul universitar din care aceste pagini izvorăsc, însoţindu-i totodată seminariile şi cursurile ţinute la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş Bolyai", sau adăugându-se atâtor articole din Dicţionarele de scriitori şi opere literare, elaborate în cursul anilor la Catedra de Literatură română. Rezultatul alegerilor operate acum în lista lucrărilor ia aspectul contragerii succesiunii temporale în simultaneitatea celor patru capitole dense ale cărţii - Texte paşoptiste exponenţiale şi destinul lor istoric; Maioresciene; Despre marii clasici şi câteva din capodoperele lor; Romanele anului 1894. Prin alte cuvine, o rechemare a „corăbiilor" navigante pe apele timpului în rada portului natal. De aici şi impresia de stabilitate transmisă compoziţional de patrulaterul „bastioanelor" tematice, ferm susţinute de contraforturile bibliografiei, în sensul unei summe de tip „ne varietur". Sugestiv, titlul ales de Sara Iercoşan rămâne, prin reverenţa implicită, indicativul sursei seculare exclusive a cărţii şi domeniului de referinţă profesională pentru o întreagă carieră universitară.

Aşa cum se prezintă, pe de o parte prin datele conţinutului, iar de alta în conturul stilistic al expunerii, cartea e reprezentativă în dublu sens: sub aspectul metodei investigative şi totodată ca restituţie fidelă, în pânza unei ţesături textuale extrem de strânse, a particularităţilor unui univers românesc cu predominanţă transilvăneană. Deşi la origine scrise în epoci diferite şi iniţial independente, articolele, dispuse de data asta în altă cronologie şi diferită vecinătate, devin pilonii de susţinere ai unui edificiu ce pare construit astăzi de la un capăt la altul. Faptul se mai datorează continuităţii şi statorniciei intereselor de cercetare ale autoarei, nu în mai mică măsură actualităţii surprinzătoare a unora din problemele de altădată (din sfera politicii, parlamentară şi a învăţământului marcat de suprimarea unor catedre şi înjumătăţirea subvenţiilor, sau din cea editorială, unde lecţiuni greşite, erori de interpretare, varii omisiuni se transmit în virtutea inerţiei de la o generaţie la alta, până de curând, în anii noştri). Se manifestă, şi nu doar în astfel de situaţii, reactivitatea de fibră discret polemică a Sarei Iercoşan, precum şi, totdeauna, pledoaria sa pentru exactitate şi precizie, calităţi vizibile în stilul sobru, lipsit de tentaţii encomiastice, ca şi de lâncezeli persuasive, stil franc şi răcoros ca „aerul curat al unei dimineţi de toamnă românească".

Drept infrastructură documentară, volumul etalează o serie de importante mărturii primare, parcurse cu nediminuat interes: materiale din ziare şi reviste de secol XIX, pagini diaristice şi epistolare, cărţi adnotate, depoziţii aparţinând martorilor din imediata vecinătate în timp şi spaţiu a întâmplărilor reconstituite, adică grijă pentru „situarea surselor în chiar punctul iniţial al fluxului informaţional", în fine, opinii ale exegeţilor cu autoritate. Sara Iercoşan consideră „încă de actualitate, obligativitatea cunoaşterii surselor, a citirii lor atente, a preluării critice şi a consemnării corecte a informaţiilor şi interpretărilor, pentru a se ajunge la contracararea procesului de proliferare şi propagare a erorilor, chiar dacă eliminarea lor totală e mai greu de atins". Scopul urmărit - „a nu lăsa uitărei memoria" unor oameni şi fapte surprinse aici în procesualitatea evenimentelor. În primă instanţă, urmarea constă în „clarificarea problemelor controversate şi reconstituirea plauzibilă a celor petrecute în urmă cu aproximativ 140 de ani".

Dacă prima parte, consacrată imnului Deşteaptă-te, române (cu repere pe traiectul unui simbol naţional, date privind geneza răsunetului şi momentul poetic 1848, privire asupra textului, particularităţii ideatice şi expresive, melodiei şi persistenţei în cursul istoriei) se constituie într-o însufleţită uvertură sonoră a cărţii, următoarele capitole ne plasează în chiar miezul ambianţei veacului animat de intensa circulaţie a ideilor şi imaginilor, de prezenţa atâtor impunătoare „voci" cu răsunet peste timp. Fie că străbate pagini de jurnale, memorialistică sau vechi jurnale, prin ceea ce desprinde şi citează, Sara Iercoşan aduce foarte aproape de percepţia celui ce-o urmăreşte rostirea unei epoci particularizată de „primatul sociabilităţii", rezumat astfel într-o scrisoare adresată de Maiorescu lui Iacob Negruzzi: „Întâi relaţiile omeneşti, apoi literatura, în al treilea rând politica - aşa merge scara intereselor sufleteşti ale subscrisului". Sigur şi de aceea, cartea se înfăţişează ca o istorie vie a Transilvaniei, marcată, cum se putea bănui, de numeroase răscruci, dar tot atunci şi de „înmănuncherea de forţe", iar în registru afectiv de aşa pomenita „desfătare a conlucrării cu cineva". Să recunoaştem că prin comparaţie cu „scara" lumii evocate de Sara Iercoşan, ordinea priorităţilor societăţii de astăzi, pare, din păcate, a le ignora, sălbăticită, pe cele sufleteşţi.

Ceea ce se poate remarca pretutindeni în secţiunile volumului e prestaţia unui observator de acută percutanţă - atât în radiografierea presei periodice din alt secol (risipită prin câte colecţii de biblioteci neîncălzite şi precar luminate înainte de `89), cât şi în focalizarea, de la diferită altitudine, a unor incandescente clipe unice (întâlnirile de la Mânjina), a semnificaţiei unor borne epocale („aportul deosebit al Astrei", „romanele anului 1894"), sau a efervescenţei din câteva centre de iradiere spirituală (Braşov, Blaj, Sibiu). Nu e întâmplător apoi că analiza aplicată acelor romane exponenţiale reţine, în finalul volumului, prin Dan, Viaţa la ţară şi Mara realizări datorate şi ele tot unor observatori, mai mult decât imaginativi, şi în privinţa aprofundării proceselor sufleteşti, cât şi în „nobila privire şi tratare a vieţii", sau, critică, a realităţilor contemporane. Aceluiaşi observator, de data asta în postura autoarei cărţii, îi stârneşte o melancolică vibraţie constatarea „mutaţiilor înregistrate de unele discipline literare, cu privilegierea eseisticii şi deprecierea conceptului însuşi de istorie literară", ce „au dus şi ele la diminuarea interesului pentru rigoarea documentară, la o preluare superficială, rutinieră, fără control critic a informaţiei, contribuind la persistenţa unor erori mult peste momentul corectării lor".

Dacă ar fi să evidenţiez în chip aparte un capitol, l-aş reţine pe cel închinat lui Maiorescu, unde Sara Iercoşan îi creionează portretul intelectual dominat de statura incomparabilului mentor literar. Apreciată drept „principală formă de manifestare a raporturilor criticului cu scriitorii ce i-au fost contemporani", această eminentă însuşire e urmărită din precocitatea şcolarităţii vieneze până târziu, la stingerea din viaţă a lui Maiorescu, în corolarul necrologului publicat de revista Astra - „un luminător devotat al neamului nostru şi un îndrumător iscusit al generaţiilor tinere şi al întregii noastre mişcări literare timp de o jumătate de veac şi mai bine". Pe acest întins arc temporal sunt spicuite drept relevante mărturii - amintirile foştilor discipoli, însemnările zilnice personale, documente epistolare de epocă - grăitoare la un loc pentru ceea ce a însemnat „înalta misiune" spre care Maiorescu s-a simţit chemat de la bun început. Interesată precumpănitor de sesizarea dinamicii istoriei literare, Sara Iercoşan ne propune prin cartea sa o panoramă a „criticii latente" practicate de Maiorescu de-a lungul unei unice acţiuni critice aplicate preferenţial nu textelor deja scrise, ci cărţilor, aşa numite de N. Manolescu, „pe cale de a se scrie".

La capătul lecturii sintezei doamnei Sara Iercoşan rămân, de la pagina 71, cu o imagine stăruitor fixată în minte. A foarte tânărului Maiorescu mărturisindu-şi tainic, la 17 ani, într-o secvenţă a Jurnalului său, intuita vocaţie şi virtuala ţintă:

„Când mi-ar arăta cineva scrierile lui, ce bucuros mi-aş cuminecare eu şi părerile mele, aş vorbire cu el despre stil, despre desenul simţului, despre păreri religionare etc. - O, ideal frumos! Poate nu te realizez!" (s.m.)

În legănarea lor arhaizant-latinizantă, cuvintele acestei extraordinare destăinuiri prefigurează, pe lângă preconizatul program de lectură, un ideal aproape religios privitor la menirea criticului. Dacă am înţeles bine, acea „cuminecare" deţine înţelesul unei bilateral-binevoitoare „împărtăşiri": a criticului, din fiinţa de „hârtie" a scriitorului, iar a acestuia din spiritul interpretului ce-i descifrează opera. În asemenea specială accepţie, lectura critică pare echivalată cu gestul de a da/a lua (o cu totul neobişnuită) cuminecătură.

Doina Curticăpeanu

DOINA CURTICĂPEANU