TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Poezia liturgică a existenţei


 

Poezia liturgică a existenţei1

 

 

 

 

Ovidiu Moceanu

 

 

Poezia este fluidul vital care hrăneşte întreaga operă literară a lui Valeriu Anania2. Fie că e vorba de cele cinci volume de poeme, fie de teatru ori proză, starea poetică generează un fond pe care se aşază imaginile, structurile şi atmosfera diferitelor tipuri de discursuri. Poezia creează o anumită situare a eului faţă de existenţă. Oriunde am deschide opera, aceeaşi generoasă sensibilitate întâmpină înfăţişările lumii, încât am putea afirma că sensibilitatea este forţa care generează imaginea poetică. E vorba de modul delicat în care eul întâmpină evenimentele existenţei, de felul în care priveşte spre oameni şi lucruri, ca ipostazieri ale unor taine, ale unor sensuri posibil a fi revelate numai în acest mod. Tainele sunt „zvonuri" pe care le traduce cuvântul poetic, înţelese de fiinţă ca daruri pe care poetul le întoarce către Ziditorul tuturor celor văzute şi nevăzute, ca în atmosfera liturgică a ofrandei („Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate!"). În singurătăţi, poezia care deschide volumul Geneze (1971), poate fi considerată o artă poetică: „Suflete, te-am luat cu mine,/ în singurătăţile senine,/ să-nchinăm Stăpânului din stele/ zvon din zvonul cânturilor mele". Poezia este aventura înălţării cuvântului-suflet spre cer, ca o transfigurare a sufletului-cuvânt: „Hai, suflete, şi-om hoinări prin cer!/ Vor hăui coclauri fără nume:/ Un vers şi-un suflet au fugit din lume/ pe căi de sihăstrie şi mister..." (Poem pentru suflet). Poetul este fiinţă liturghisitoare, de aceea vom întâlni o serie de texte în care Valeriu Anania face să gliseze sugestia poetică din imnurile creştine spre un text cu valenţe expresive de tip confesiv, mărturisitor. Liturghisitorul cheamă harul pentru binecuvântarea lucrării sale, fără de care lucrarea nu ar avea sens: „Îngenuncheat sub raza unui har/ adorm ades liturghisindu-ţi taina/ şi-un alb stihar înveşmântându-mi haina,/ durez din tine încă un altar" (Versuri pentru versul meu); „Coboară astăzi în sufletu-mi iară,/ să laud slava ceasului de sară,/ lumină lină, lumină senină! / De Tine, Doamne, mi-i inima plină" (Lumină lină). O inimă plină de Dumnezeu înţelege lucrurile altfel, le aşază într-o altă ordine existenţială, a cărei raţiune de a fi, fundamental doxologică, se revelează în cuvântul înaripat de puterea harului. Valeriu Anania acordă, din această perspectivă, un sens special stării la care ajunge eul poetic. Starea e o intrare în condiţia imnică a liturghisitorului, din care izvorăsc apoi toate nuanţele atitudinii, fiindcă numai într-o asemenea condiţie eul percepe ceea ce reprezintă taină a existenţei, ceea ce nu se oferă decât celui pregătit pentru a o primi. O parafrază subtilă a stării psalmice aduce substanţa rugăciunii în expresia ardentă a căutării comuniunii cu Dumnezeu, fiindcă aspiraţia fiinţei este spre această comuniune: „în nopţi ridica-voi mâinile mele/ spre lumea de stele-a tăcerilor grele/şi-n vrajă de taină opri-se-va vântul -/sub flacăra rugii va geme pământul..." (În nopţi...). Fiinţa „de lut", trecătoare ca o umbră, a fost înzestrată cu darul de a sta de vorbă cu Creatorul ei şi de a-I cere curăţirea de păcate, însetată de puritatea cea dintâi: „Doamne, tinde-Ţi patrafirul/ peste faţa mea de lut,/ sufletu-mi neghiob şi slut/ să-l albeşti cu tibişirul/ când amurgu-şi toarce firul/ peste-un pic de gând tăcut//Să-ţi vorbesc, ne-aud vecinii,/ iar osânda e păcat;/ eu să stau pe-un colţ plecat/ şi să-mi scriu povara vinii,/ pe când tu, la vremea cinii,/ să-mi şopteşti că m-ai iertat" (Confessio) „Vremea cinii", în faţa căreia slujitorul trebuie să stea întărit de mâna lui Dumnezeu, în răstimpul căreia va săvârşi liturghia cuvântului, e o lucrare divino-umană: „Aciuiaţi pe-o vatră nouă/ vom purcede spre nou cânt;/ eu, o mână de pământ,/ Tu, lumină-n strop de rouă,/ migăli-vom cartea-n două:/ Tu, vreo trei, eu, un cuvânt" (Confessio). Confessio e altă rugăciune a preotului pentru sine înainte de a intra în slujirea Sfintei Liturghii („Doamne, trimite mâna Ta din înălţimea Sfântului Tău locaş şi mă întăreşte spre slujba ce-mi este pusă înainte, ca, neosândit stând înaintea înfricoşătorului Tău altar, să săvârşesc Jertfa cea fără de sânge"), când se cheamă puterea lui Dumnezeu spre curăţirea slujitorului pentru a ajunge la bucuria comuniunii euharistice: „Şi-ncălţându-Te-n sandale/ să porneşti pe drum stelar,/ într-al slovelor chenar/ eu opri-Te-voi din cale/ şi-n minunea vrerii Tale/ Te-oi sorbi dintr-un pahar".

Volumul Geneze ar putea fi, într-o intenţie a autorului, primul dintr-o serie care să configureze geneza universului poetic, cu mişcarea centrală a ieşirii din Egiptul expresiei desacralizate şi intrarea în „cortul din Tabor". Poemul Facerea e „referatul" naşterii fiinţei poetice, ca făptură „din neguri, din lut, din Dumnezeu", ivită în lume la capătul unor ere ale Creaţiei: „Şi răspândea făptura lumină din lumină/ şi aştepta cu teamă pe cel ce va să vină./ Căci, poposit din neguri, din lut, din Dumnezeu,/ cu greu toiag băteam în poartă eu,/ să intru şi tăria cu rana s-o măsor / şi-apoi să urc, pe coate, la cortul din Tabor".

Lăsând la o parte câteva texte, volumul Geneze ne apare ca o transpunere poetică a unor sugestii liturgice, ordonate pe structura momentelor semnificative, de la începutul zilei liturgice până la momentul evocării „biruinţei de a muri". În Agonie, monologul Celui Răstignit şi Înviat pune sub semnul jertfei Sale întreaga existenţă, „într-o înviere necurmată", imaginile poetice sugerând impregnarea întregului univers cu fiinţa hristică, întocmai ca o pecete a nemărginirii peste mărginire, după ce toate au fost adăpostite într-o „biată inimă": „Din palmele crispate,/ ce aripi mari îmi cresc peste cetate,/ şi cum tot cresc,/ Eli, Eli,/ pe dedesubt cu noapte,/ deasupră-le cu zi!/ Sub pleoapele căzute/ privirea se desface cum n-a fost./ Iar inima a stat./ Ce adăpost al necuprinsului e-acum o biată inimă!"

Este evident că, la apariţia volumului Geneze (1971), critica literară nu era pregătită să întâmpine o asemenea poezie. Poezia creştină românească, în chiar vremile cele mai potrivnice ei, cunoaşte prin Valeriu Anania una dintre cele mai interesante experienţe. Au existat în evoluţia ei două linii principale până la Valeriu Anania: o poezie a credinţei mărturisitoare (Dosoftei, I. Heliade Rădulescu, V. Voiculescu, N. Crainic, I. Pillat, Zorica Teodosia-Laţcu, I. Alexandru ş. a.) şi o poezie a credinţei problematizante (M. Eminescu, T. Arghezi, L. Blaga ş.a.). Valeriu Anania activează modelul Sfinţilor Părinţi (Grigorie de Nazianz, din care şi traduce câteva texte poetice, Sf. Simeon Noul Teolog ş.a.), care săvârşesc prin poezie „liturghia de după liturghie", ca o prelungire firească a slujirii sacerdotale. Poezia nu mai problematizează, fiindcă are temei credinţa, nu numai că mărturiseşte, face un pas înainte şi liturghiseşte despre adevărul prezenţei tainice a lui Dumnezeu, astfel că în cuvântul poetic se revarsă duhul credinţei slujitoare.

 

1 Cronică târzie la volumul Geneze, Cartea Românească, 1971.

 

2* Cronică târzie la volumul Geneze, Cartea Românească, 1971.

  ÎPS Bartolomeu Anania şi-a semnat întreaga operă literară cu acest nume, nu ca să facă o disociere a dimensiunilor personalităţii, ci să marcheze elementele identităţii literare.


 

OVIDIU MOCEANU