TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Bartolomeu Valeriu Anania - O pagină de istorie şi teologie scrisă, la Cluj -


 

Bartolomeu Valeriu Anania

- O pagină de istorie şi teologie scrisă, la Cluj -

 

 

 

 

 

Stelian Tofană

 

 

 

 

Scurta" sau „lunga" arhipăstorire, la Cluj, a ierarhului Bartolomeu Valeriu Anania a însemnat o istorie: o istorie a sa, o istorie a Clujului, o istorie a Bisericii, o istorie a Bibliei. De ce o istorie? În puţine cuvinte aşternute aici, şi care se doresc a fi o modestă contribuţie la comemorarea celui ce nu a fost, ci ESTE veşnicul vlădică Bartolomeu, voi încerca un răspuns la această întrebare.

Neobosita sa cărturărie, revărsată-n slova-i inspirată, s-a arătat şi se arată a fi una polidimensională: de la metafora lirică şi până la cea teologică, condeiul său, rostogolit neostoit pe hârtie, a făcut ca verbul său să alerge, să cuvânte, să eternizeze. Aşa se face că, în curgerea timpului, în care s-au aşternut şi s-au născut pagini unice în istoria, cultura, teologia şi gândirea acestui popor, o filă aparte, între acestea, a semnat-o Bartolomeu Valeriu Anania. Este vorba de pagina, care are ca titlu nemuritor: „Biblia sau Sfânta Scriptură" - Versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată şi tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania (Ediţie jubiliară a Sf. Sinod, Bucureşti, 2001).

Cuvântul întrupat în veşnicia slovei inspirată a Scripturii, tălmăcit şi diortosit de neobositul ierarh, oferă astfel sufletului şi minţii acestui popor un etern „ospăţ" spiritual, fără invitaţi, dar la care, însă, participă mulţi. Aşadar, nouă tuturor, dar mai ales clujenilor, ni s-a oferit, prin Biblia ce-i poartă numele, privilegiul de-a fi şi de a ne simţi contemporani cu realizarea unuia dintre monu­mentele de cultură şi de spirit din istoria noastră: o nouă „tălmăcire" a Bibliei, adică a Cărţii Cărţilor, pe care s-au clădit, în curgerea istoriei prin vremi, civilizaţii, culturi, popoare.

Pentru ilustrarea celor de mai sus, insist, în cele ce urmează, asupra ideii de necesitate a unei noi ediţii critice a Bibliei în limba română şi care a şi generat-o pe cea semnalată deja, cât şi asupra caracteristicilor care conferă noutate unor astfel de preocupări şi care dau, în acelaşi timp, monumentalitate operei realizate.

 

1. De unde nevoia unei noi ediţii critice a Bibliei în limba română?

 

Având în vedere faptul că ultima ediţie sinodală a Bibliei în limba română, a cărui text vechi-testamentar a fost tradus integral după Septuaginta, este cea din 1914, toate celelalte, începând cu cea a lui Gala Galaction şi Vasile Radu, din 19381, şi până la cea de azi, în versiunea „Bartolomeu", au fost îndreptate după textul masoretic, nevoia de a se restaura prezenţa şi autoritatea Septuagintei în tradiţia biblică românească se simţea, aşadar, demult.

Acoperirea acestei necesităţi şi-a luat-o, ca pe o povară şi grea, dar şi uşoară, pe umerii săi trudiţi de ani, Arhiepiscopul cărturar de la Cluj, Bartolomeu Valeriu Anania.

Am spus o povară şi grea, dar şi uşoară, pentru că o astfel de muncă, vecină, nu de puţine ori, cu clipele de deznădejde, de poticniri şi uneori, şi de îndoieli, nu este deloc uşoară; dar, dacă ne gândim că Cel ce a asistat pe aghiografii sfinţi, Duhul Sfânt, ajutându-i să înţeleagă, ca apoi să aştearnă pe hârtie cuvântul din vocea Domnului, îl asistă şi pe traducătorul sau interpretul de azi, trimiţându-i uneori, sensul ascuns al textului sfânt, chiar şi „pe o rază de lună", poate fi atunci percepută ca fiind şi uşoară. Pentru aceasta este nevoie însă de multă rugăciune şi smerenie, pe aripile cărora adie Duhul în actul inspiraţiei.

Că, într-adevăr, o astfel de muncă nu este deloc uşoară, şi aceasta pentru că a reda cu acurateţe şi claritate mesajul lui Dumnezeu către lume, presupune ca mai întâi să înţeleagă autorul însuşi textul, cel care traduce şi tâlcuieşte, o arată Fer. Ieronim, care, în Prefaţa sa la cartea Iov, subliniază cât de greu i-a fost să pătrundă în tainele textelor poetice ale Vechiului Testament şi cât de mare i-a fost silinţa pentru a înţelege mai ales figurile de stil, în care sunt exprimate ideile acestora. În acest scop el a plătit chiar o sumă considerabilă de bani unui învăţat evreu din Lida pentru a-l ajuta să înţeleagă; în acest context, el precizează, totuşi, un amănunt: „De un lucru sunt sigur, că am putut să traduc numai ceea ce mai înainte am înţeles"2.

Aşadar, şi greu şi uşor, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, prin lucrarea sa, face un salt în timp şi, de la ultima ediţie sinodală, cea din 1914, şi cea din 1936, care traduc textul Vechiului Testament după textul Septuagintei, restaurează din nou textul sfânt al Bibliei, după versiunea acesteia, text considerat de specialişti mult mai critic şi mai aproape de sensul originar al mesajului divin, ascuns în cuvântul revelat, decât textul masoretic.

Prima mare atitudine exprimată în istorie, vizavi de apărarea autorităţii Septuagintei, se pare că aparţine Fericitului Augustin, în contextul apariţiei Vulgatei lui Ieronim. După terminarea îndreptării textului Noului Testament, Fer. Ieronim începe revizuirea traducerilor cărţilor Vechiului Testament, începând cu Psalmii, după recenzia hexaplară a Septuagintei. După un anumit timp, părăseşte Septuaginta şi începe să traducă direct în latină cărţile Vechiului Testament, după originalul ebraic. Dar, în această muncă, însă, Fer. Ieronim îl întâlneşte, ca adversar puternic, chiar pe prietenul său, Fer. Augustin, care vedea în atenţia dată de Ieronim textului ebraic o diminuare a autorităţii Septuagintei, în uz general, încă din timpul apostolic3.

Nu cunoaştem dacă numai pentru acest motiv sau şi pentru altele, în special legate de îndoiala, dacă Ieronim este autorul revizuirii şi traducerii tuturor cărţilor Noului Testament, sau numai a unora dintre acestea, pentru celelalte existând şi alţi autori4, i-au trebuit Vulgatei aproximativ 12 secole până să devină textus receptus în Biserica apuseană. Cert este faptul că Vulgata a fost consfinţită ca text oficial foarte târziu, în anul 1594, printr-o hotărâre a Papei Clement al VIII-lea. De atunci, Vulgata a rămas, până astăzi, textul oficial al Bisericii catolice.

În acest context se pune întrebarea: De unde această rezervă faţă de textul ebraic, atunci când era vorba de traduceri sau de revizuiri ale textului Vechiului Testament, luându-se ca punct de pornire varianta masoretică?

Se cunoaşte că alfabetul ebraic era compus numai din consoane. Pentru citirea şi pronunţarea corectă a unui cuvânt, vocalizarea textului se făcea de către cititorul însuşi, potrivit unor reguli păstrate pe calea tradiţiei orale. În această situaţie, textul a suferit, cu siguranţă, nuanţări substanţiale care l-au îndepărtat, astfel, mult de sensul autentic dat de autorii sfinţi. Iată, spre exemplu, posibile variante de text în funcţie de felul în care se făcea vocalizarea: Dacă cuvântul format din trei consoane ??? (dbr) se vocalizează cu „a" se citeşte dabar şi înseamnă cuvânt; dacă se vocalizează cu „e", se citeşte deber, şi înseamnă, în acest caz, ciumă. Diferenţele de sens sunt, astfel, enorme. Şi exemplele se pot înmulţi5.

Acesta este motivul pentru care s-a simţit nevoia inventării semnelor vocalice, care să fie intercalate între consoane şi astfel textul să poată fi citit unitar şi înţeles la fel de către toţi. Această realizare a fost opera masoreţilor în secolele VIII-IX d. Hr., constituindu-se astfel, ceea ce se numeşte, până astăzi, Textul Masoretic al Vechiului Testament.

Aşadar, iată de unde rezervele şi circumspecţia, manifestate mai ales în Răsărit, faţă de textul masoretic al Vechiului Testament. Oricum, disputele dintre specialişti privind capacitatea de a reda un sens, cât mai aproape de cel original al cuvântului Scripturii, cât şi întâietatea de autoritate a celor două texte, masoretic şi cel al Septuagintei, aduc argumente atât în favoarea unuia, cât şi al altuia. Deşi, adevărul este, cu siguranţă, undeva printre argumente, vechimea Septuagintei, cu aproape 12 veacuri, în compa­raţie cu cea a textului masoretic, poate avea o greutate, şi trebuie luată în considerare atunci când criticii de specia­litate încearcă să încline balanţa într-o parte sau într-alta.

În spaţiul românesc, ediţiile critice au fost traduse, în marea lor majoritate, după textul Septuagintei. În acest sens, se poate vorbi chiar de o tradiţie septuagintală" în traducerea Bibliei în limba română, fapt ilustrat de cele mai importante ediţii critice, dintre care amintim: Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban - 1688; Biblia de la Buzău, a Episcopului Filotei -1854-1856; Biblia lui Şaguna - 1856-1858; Biblia de la Blaj, sau a lui Samuil Micu Clain - 1795 (în cele din urmă, apărută sub patronajul Bisericii unite)6.

Ultima ediţie, în limba română, care a fost tradusă numai după textul grecesc al Septuagintei a fost cea din 1914, apărută la Bucureşti, singura ediţie, de altfel, a Sfântului Sinod.

Îndepărtarea de „tradiţia septuagintală" a avut loc odată cu apariţia Bibliei din anul 1938, la 250 de ani de la apariţia Bibliei lui Şerban Cantacuzino, prin strădaniile profesorilor Vasile Radu şi Gala Galaction. Traducerea Vechiului Testament se face, de data aceasta, după textul ebraic (ed. R. Kittel), dar, se pare, consultându-se şi textul Septuagintei, editată de R. Rahlfs (I, II, 1935), precum şi textul lui A. Merck, publicat la Roma în 19357.

De la această dată, toate versiunile critice româneşti ale Bibliei urmează textul celei din 1938, cu nesemnificative revizuiri ale acestuia. Aşadar, mai bine de 60 de ani traducerea sau îndreptarea textului Bibliei în limba română nu s-a mai făcut integral după versiunea Septuagintei. De aici necesitatea unei noi revizuiri şi îndreptări a textului şi a reînnodării tradiţiei septuagintale, specifică ediţiilor epocale ale Bibliei în limba română.

Astfel, cu „versiunea Bartolomeu", Septuaginta reintră în actualitate, recăpătându-şi autoritatea, dar nu în detrimentul textului ebraic, de care, însă, nu se poate face abstracţie în traducerea textului Bibliei, ci în virtutea vechii ei uzanţe şi a consideraţiei de care se bucura, fapt care îl face pe învăţatul Filon din Alexandria, teologul diasporei iudaice, să creadă că ea ar fi singura versiune inspirată a textului sfânt.

 

 

2. Noutatea „Bibliei Bartolomeu" - caracteristica hermeneutic-teologică

 

Noutatea „Versiunii Bartolomeu" nu constă în faptul de a fi o nouă traducere, pentru că nu este şi nici autorul nu şi-a propus să realizeze o nouă traducere a textului sfânt. De altfel, o traducere a Bibliei, în limba unui popor, numai o singură dată se realizează. Ceea ce urmează după aceea, nu este altceva decât o înnoire a expresiei lingvistice într-o dinamică a evoluţiei limbii vremii respective, înnoire dictată atât de nevoia de îmbogăţire a expresivităţii limbii, cât şi de învechirea sau chiar degradarea acesteia prin „uzură sau alunecare de sens"8 a cuvintelor şi expresiilor.

Aşadar, dezvoltarea continuă a limbii naturale a unui popor impune mereu adaptarea acesteia la stadiul cel mai recent al graiului viu, corect, accesibil al comunităţii respective, al unui popor. Aceasta este, de altfel, şi motivaţia declarată a Arhiepiscopului Bartolomeu, când şi-a asumat sarcina de a revizui textul Scripturii: „Evoluţia acestor ediţii, pe de o parte şi evoluţia fiecărei limbi naţionale, pe de alta, sunt principalele raţiuni pentru care Biblia se cere tradusă - sau cel puţin revizuită - periodic, spre folosul şi desfătarea cititorilor ei"9.

În acest sens, mitropolitul Andrei Şaguna, lăudând osteneala celor ce au realizat traducerea Noului Testament de la Bălgrad (1648) şi a Bibliei de la Bucureşti (1688) afirma: „Limba Bibliei, pentru un popor, numai o dată se poate face: dacă s`a învins piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul a primit limba aceea aşa-zicând, în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n ‘au de a mai face alta, ci numai de a reînnoi şi îndrepta, aşa după cum o ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul cel dintâiu al limbii, de ar fi trăit în veacurile lor..."10. De fapt, cu veacuri înainte, acelaşi principiu îl exprima şi Fer. Ieronim, care, în Prefaţa care a însoţit manuscrisul Evangheliilor „ad Damasum", spunea că nu a realizat o traducere, deşi era o traducere, ci a revizuit numai textul vechilor traduceri latine11.

Noutatea de fond însă, în care constă „Versiunea Bartolomeu", se rezumă la cel puţin două coordonate:

de natură isagogică

de natură hermeneutic-lingvistic-teologică.

a. Cât priveşte latura isagogică, asupra căreia mă voi opri doar schematic, este suficient să remarcăm faptul că fiecare carte a Scripturii este prevăzută cu câte o Introducere în care se oferă informaţii, unele din ele exprimând cele mai noi rezultate ale cercetării biblice contemporane, referitoare la paternitatea scrierii, destinatari, autenticitate, schiţa cuprinsului doctrinar al cărţii, data scrierii etc.

Aceste informaţii de natură isagogică sunt deosebit de preţioase dacă avem în vedere faptul că nu vom putea avea niciodată o imagine clară despre o scriere a Scripturii şi nu va putea fi apreciat adevăratul ei scop, dacă nu se vor cunoaşte, în amănunt, problemele introductive, care îi sunt specifice. Acest lucru devine mai evident, dacă se ia în seamă şi perspectiva exegezei biblice contemporane, care nu mai poate fi grefată, în abordările din latura generală a analizei şi a explicării textelor sfinte, dacă se urmăresc rezultate com­petitive, decât pe informaţii de natură isagogică.

În acest sens este suficient să amintim, spre exemplu, felul în care este prezentată structura doctrinară a cuprinsului Evangheliei a IV-a axată pe ideea centrală de slavă:

Slava Logosului întru Dumnezeu, în lume şi istorie: 1:1-18.

Slava lui Iisus arătată în lume: 1:19-12:50.

Slava lui Iisus în intimitatea Cinei: 13:1-17:26.

Slava lui Iisus în Patimi: 18:1-19:42.

Slava lui Iisus după învierea Sa: 20:1-31.12

Parcurgând acest plan doctrinar, cititorul, dar mai ales specialistul, are imediat în faţa sa perspectiva teologică a Evanghelistului în raportarea sa la dimensiunea Persoanei şi a operei lui Iisus Hristos, văzând întreaga operă mântuitoare încadrată într`un paradox al umilinţei şi al slavei, viziune specifică numai autorului Evangheliei a IV-a: supremul act al umilinţei lui Iisus, ca Om, constituie, în concepţia evanghelistului, şi supremul act al slavei lui Hristos, ca Dumnezeu.

Aşadar, Hristos coboară din slava Tatălui, Se manifestă în slavă prin activitatea Lui mesianică, suferă în slavă şi Se întoarce la slava iniţială prin învierea şi înălţarea Sa la cer. Privit conţinutul Evangheliei din această perspectivă doctrinară, dată de câteva informaţii isagogice, la începutul lecturii Evangheliei, înţelegerea şi tâlcuirea lui capătă noi dimensiuni spirituale, trecându-se, astfel, de la o abordare şi înţelegere generală a textului, la una spirituală, profund teologică.

Iată, aşadar, felul în care câteva noţiuni, chiar şi numai elementare, de bună factură isagogică, pot oferi noi perspective de înţelegere a conţinutului şi de raportare la mesajul unei cărţi, atât a cititorului obişnuit, cât şi a exegetului spe­cialist, şi de care, în bună parte, exegeza contemporană este destul de văduvită. Iată de ce cred că singura exegeză a textului sfânt, de care viitorul va mai lua act, va fi cea spirituală, înţeleasă ca reflectare a ceea ce se trăieşte din Cuvânt în efectul pe care acesta îl are asupra creştinului şi mai puţin din ceea ce se învaţă din el.

Tocmai asupra unei astfel de idei insista un eminent biblist contemporan, specialist în opera mateiană, Ulrich Luz, într-una din recentele sale cărţi. Iată ce scria el: „Exegeza viabilă este aceea care se naşte din transformarea exegetului ca urmare a unirii sale cu Cuvântul prin trăire"13 (citat parafrazat).

b. Referitor la dimensiunea exegetic-literar teologică, aceasta rezultă, în primul rând, atât din modul în care ierarhul Bartolomeu, ca literat, abordează textul în îndreptarea şi revizuirea lui, din care punct de vedere, uneori, îndreptarea acestuia depăşeşte limitele unei simple revizuiri, căpătând, pe alocuri, conotaţii de adevărată traducere şi interpretare, cât şi din explicaţiile date în notele subliniare, în număr de peste 800. Mă voi referi, în continuare, la câteva exemple, care vor scoate în evidenţă această latură interpretativă a textului din perspectiva profunzimii semantice, dar şi doctrinare a acestuia:

1. În ediţia Bibliei din 1968 textul din In 1, 9 este următorul: Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, ce vine în lume". În modul în care este tradus acest text, accentul cade pe om, care, venind în lume, este luminat de Lumină, adică de Cuvântul lui Dumnezeu. Arhiepiscopul Bartolomeu V. Anania, în versiunea sa, traduce acest text, astfel: „Lumina era cea adevărată Care, venind în lume, luminează pe tot omul".

În această variantă, accentul nu mai cade pe om, ci pe Lumină. Într-adevăr, în textul original, prin construcţia participială a frazei, este scoasă în evidenţă acţiunea Fiului de iluminare a omului, adică aspectul dinamic al misiunii Sale şi nu aspectul pasiv al ei, în care s-ar accentua subiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea, adică omul. Astfel, prin modul traducerii, Arhiepiscopul Bartolomeu nu numai că redă sensul autentic al textului, dar face chiar o interpretare ioaneică a acestuia. Şi aceasta pentru că, în scrisul ioaneic, expresia „venind în lume" - ?ρχ?µενον ε?ς τ?ν κ?σµον, specifică exprimării actului întrupării, se aplică întotdeauna numai la Iisus (3:6; 6:14; 9:39; 11:27 etc.)14.

Un loc aparte în exploatarea vocabularului românesc, din perspectiva profunzimii semantice, îl ocupă verbele „a plini" şi „a împlini", utilizate chiar în situaţiile în care, în textul grecesc, avem un alt verb decât πληρ?ω. Astfel, în varianta ediţiei din 1968 sau 1991, la Luca 13:32 avem următoarea traducere a textului: „Mergând, spuneţi vulpii acesteia: Iată, alung demoni şi fac vindecări, astăzi şi mâine; şi a treia zi voi sfârşi" (în Biblia lui Şerban avem - „mă voi isprăvi"). În „varianta Bartolomeu" avem urmă­toarea traducere: Duceţi-vă şi spuneţi acestei vulpi: Iată Eu scot demoni şi fac vindecări astăzi şi mâine; şi a treia zi Mă împlinesc".

Verbul grecesc τελειο?µαι sau αποτελειο?µαι tradus prin „ a (se) isprăvi", „a (se) sfârşi" avea şi sensul de a ajunge la perfecţiune15, fapt bine intuit de autorul noii versiuni a Bibliei, care în nota b, la textul respectiv, oferă următoarea explicaţie: „Literal: a treia zi sfârşesc, dar cu înţelesul mai bogat că, prin moartea Sa, Iisus a făcut tot ceea ce Şi-a propus să facă. Şi-a încheiat misiunea, rotunjindu-Se pe Sine în propria Sa operă"16.

3. Un factor semnificativ al bogăţiei şi al tezaurului limbii române, păstrat şi limpezit prin neîntrerupta lui folosire ca mijloc de exprimare a substanţialei relaţii parte - întreg este folosirea prepoziţiei întru", „a fi întru".

În cartea Faptele Apostolilor cap. 4, 10 prepoziţia întru" este folosită de 2 ori:Fie-vă cunoscut vouă tuturor şi întregului popor Israel că întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, (întru) El stă acesta sănătos înaintea voastră".

În traducerea din 1938 a profesorilor Gala Galaction şi Vasile Radu, în ambele situaţii prepoziţia „întru" (?ν) este înlocuită cu forma prescurtata în".

În „varianta Bartolomeu", „valorificatoare a formelor lingvistice vechi"17, încărcate de adânci semnificaţii, autorul explică într-o notă la text, valoarea acestei prepoziţii „întru" în înţelegerea corectă a semnificaţiei contextuale: „Numele lui Iisus nu operează asupra bolnavului la modul instrumental, adică «prin» El, aşa cum greşit traduc unele versiuni româneşti şi occidentale; odată cu vindecarea trupească, întreaga fiinţă a fostului suferind este încorporată în Iisus Hristos, face parte din El (comp. In 6:56) - „rămâne «întru» Mine"18.

4. Un alt exemplu de valoare interpretativă a modului în care textul este îndreptat este şi versetul din Matei 1, 18: „Dar naşterea lui Iisus Hristos, astfel a fost: Fiind Maria, mama Sa; logodită cu Iosif mai înainte de a fi ei laolaltă ea s`a aflat pe sine având în pântece de la Duhul Sfânt". În ediţiile din 1968 sau 1991, spre exemplu, textul este tradus astfel: „...Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif fără să fi fost ei înainte împreună, s`a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt".

La o primă privire, cele două moduri de traducere ale textului nu par a conţine ceva diferenţiat. Totuşi, analizând mesajul pe care Evanghelistul vrea să-l transmită, se observă o diferenţă considerabilă între unul şi altul. Modul în care este tradus textul în ediţia din 1968 lasă să se înţeleagă că nu numai Maria a aflat de sarcina ei, ci şi altcineva: rudenii, cunoscuţi, vecini, probabil Iosif etc. În acest caz, nimic din taina zămislirii nu mai este redat. Era o zămislire ca oricare alta, de care unii vor fi aflat cu mirare, alţii, care cunoşteau adevărata stare familială a Mariei, şi anume, că nu era decât logodită cu Iosif şi încă nu căsătorită, cu teamă, cunoscând cele ce i se vor întâmpla logodnicei însărcinate, aplicându-i-se Legea pentru adulter etc.

Nu aşa stau însă lucrurile în „versiunea Bartolomeu". Traducând, s-a aflat pe sine, şi nu simplu s-a aflat, autorul centrează întreg sensul textului pe misterul Întrupării. Pe acesta, numai Maria îl cunoştea. Ea singură ştia că zămislirea ei nu era rezultatul unui păcat, ci opera Duhului Sfânt, aşa cum îngerul îi prezisese. Textul astfel tradus exprimă interpretativ ceva din misterul tainei întrupării, ceea ce şi constituie, de altfel, subiectul celei de a doua părţi a capitolului întâi (1:18-25) din Evanghelia primă a Canonului noutestamentar. Aşadar, Maria s`a aflat pe sine în situaţia pe care alţii n-o ştiau şi nu alţii au aflat despre ceea ce numai ea singură ştia - taina zămislirii Fiului lui Dumnezeu, ca Om. De altfel, TOB-ul (Traduction Oecumenique de la Bible) traduce la fel expresia, la care am făcut referire mai sus, printr`o exprimare reflexivă şi care exprimă, astfel, acelaşi lucru: elle se trouva enceinte..."19.

5. Un alt exemplu, de valoare interpretativă, a modului în care textul este îndreptat, îl reprezintă şi cererea din Rugăciunea Domnească: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre..." (Mt 6: 12). Iată ce spune autorul la nota din text: „Limba impune o diferenţiere semantică a acestui plural. Spre deosebire de greşeli, care sunt simple erori sau abateri de la normă, greşalele înseamnă încălcarea datoriilor morale pe care oamenii le contractează, nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semenii lor, atât prin răul pe care-l fac, cât şi prin binele pe care nu-l fac"20.

6. În ceea ce priveşte valoarea exegetic-doctrinară a „Bibliei Bartolomeu" ne reţine atenţia, între multe altele, felul în care autorul traduce şi comentează, spre exemplu, un text care ridică probleme de interpretare şi de traducere, şi anume: Filipeni 2:6-7.

Rămânând fidel textului original şi trecând peste varianta ediţiei din 1979, care traduce termenul ?ρπαγµ?ς - răpire, cu ştirbire"21, autorul traduce substantivul grecesc de declinarea a II-a, în textul original la acuzativ, ?ρπαγµ?ν, cu prădare (răpire), traducere care ni se pare mult mai fidelă textului: Cel ce dintru început fiind (?π?ρχων) în chipul lui Dumnezeu a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare" (Filip 2:6).

Comentariul la text, din notele subliniare, axat, în special, pe analiza a trei cuvinte - fiind, chipul, prădare - se prezintă ca un veritabil excurs dogmatic: „Verbul ?π?ρχω (în text - participiul ?π?ρχων - fiind) este mai mult decât obişnuitul auxiliar a fi; el e construit pe ideea de existenţă originară, substanţială şi perpetuă, ceea ce ex­clude ideea de temporalitate, inconsistenţă sau alterare"22. Iar, referitor la cuvântul chip, autorul spune: „Pavel nu foloseşte cuvântul în sensul tehnic al filosofiei greceşti (imagine plastică, formă exterioară), ci în sensul de natură, fire, condiţie/esenţă; mai precis, chip care tra­duce esenţa"23, exprimându-se astfel raportul de consubstanţialitate dintre cele două persoane, Fiul şi Tatăl, în cadrul de relaţie interpersonală treimică.

În ceea ce priveşte interpretarea cuvântului prădare, din textul amintit, autorul afirmă: „Faptul că Dumnezeu-Fiul este şi Se consideră pe Sine egal şi cosubstanţial cu Tatăl, nu înseamnă câtuşi de puţin că Tatăl a fost deposedat de propria Sa dumnezeire (lumină din lumină)"24.

Actul chenozei Fiului lui Dumnezeu, prezentat de Sf. Pavel în pericopa menţionată mai sus, este exprimat, la fel, într-un adevărat expozeu dogmatic, de o profundă densitate doctrinară. Iată cum explică autorul actul chenozei Fiului, exprimat prin cuvintele „Dar S-a golit pe Sine, luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om": „În faptul şi teologia întrupării, verbul κεν?ω - a goli, a deşerta, a evacua, a pustii, a neantiza, a reduce la nimic, implică substantivul κεν?σις - kenoză, cuvânt fundamental în limbajul ortodox al teologiei întrupării. Kenoza nu afectează unirea ipostatică a Fiului cu Tatăl; ea exprimă doar faptul că, pe durata întrupării Sale, Fiul renunţă la prerogativa de a-şi manifesta în afară dumnezeiasca Sa slavă (cu excepţia momentului intim al Schimbării la Faţă), acceptând o degradare treptată (Dumnezeu-om-rob-răstignit), de bunăvoie supunându-Se Tatălui (în text Sine e mai mult decât un pronume reflexiv; termenul sugerând voluntariatul). A se goli pe Sine (de slavă) pentru a Se smeri în chipul şi condiţia robului mai înseamnă că dumnezeiasca strălucire a Fiului nu este veşmânt pe dinafară, care să poată fi îmbrăcat la nevoie sau după voie, ci un dat interior al Fiinţei divine?"25. Şi exemplele ar putea continua.

 

3. Mesajul „Bibliei Bartolomeu" pentru contemporaneitate

 

Strădania autorului de a aduce textul sfânt în limbajul vremii contemporane, aşa cum se prezintă, nu înseamnă o îndepărtare de specificul limbajului biblic, de mireasma graiului coresian, de farmecul slovei inspirate de la Bălgrad etc., nici o ancorare în limbajul comun ori asimilarea limbajului textelor laice, ci, în primul rând, redescoperirea unor noi valenţe de exprimare a limbajului românesc, de adaptare a expresiei revelaţiei la forma de comunicare şi percepere contemporană.

Având în vedere toate cele spuse, putem să afirmăm, fără să greşim, că „Biblia Bartolomeu" este o ediţie adresată, cu precădere, tinerilor, care caută răspunsuri, mai mult ca oricând, la marile întrebări existenţiale, iar în aceasta ei le găsesc; este o ediţie adresată studenţilor teologi care află în comentariul şi explicaţiile date informaţii pentru care nu mai există timp şi loc la curs; este o ediţie adresată profesorilor de teologie, pe măsura exigenţelor de specialitate, şi nu în ultimul rând masei largi de creştini care vor găsi aici răspunsul aşteptat la atâtea probleme controversate sau mai puţin înţelese.

Anglo-saxonii spun că traducerea Bibliei este un mesaj. Lucrarea de faţă arată efortul autorului ei, şi prin acesta, efortul Bisericii de a apropia de lumea actuală mesajul cuvântului divin. Şi astfel, Logosul devine nu numai Întrupat şi Cuvântător, ci şi Slujitor şi Alergător.

Un astfel de efort reclamă şi obligă la o receptare pe măsură, la o percepere a evenimentului contemporan ca o evidenţiere a unei organicităţi istorice, adânc impregnată de un puternic şi permanent caracter anamnetic.

Aşadar, îmbunătăţirea literară a formei de exprimare şi transpunerea exactă şi clară a textului inspirat în graiul limbii române contemporane; informaţiile cu caracter isagogic, care prefaţează fiecare carte a Noului Testa­ment, precum şi explicaţiile cu valoare de comentariu la toate textele care reclamă o lămurire, fac din lucrarea ierarhului Bartolomeu Valeriu Anania, scriitor, dramaturg, poet, eseist, memorialist şi, nu în ultimul rând, biblist, un punct de referinţă şi o piatră de hotar în literatura şi teologia românească contemporană.

„Biblia Bartolomeu", ediţie jubiliară a Sf. Sinod, docu­ment de atitudine lingvistică şi teologică este, deci, o elocventă, strălucită şi netrecătoare sinteză care uneşte într`un întreg - purtând, desigur, pecetea îmbunătăţirii - tezaurul de grai, de simţire, de cugetare, de creaţie şi selecţie a limbii noastre literare de azi, dar şi osteneala de secole a tuturor acelora care s-au ostenit să întoarcă pe limba poporului, cuvântul lui Dumnezeu revelat, încărcat de puterea dumnezeiască ce face permanent legătura cu Persoana care îl descoperă.

Dacă o vom citi pentru nevoia de a cunoaşte, vom ajunge să ştim în ce constă viaţa veşnică, spunea autorul în Prefaţa sa la Ediţia jubiliară (cea mai mişcătoare Prefaţă, pe care eu am citit-o vreodată, la vreo Biblie)26; dacă însă o vom citi ca să trăim Cuvântul, dincolo doar de a-L cunoaşte, atunci lectura „Bibliei Bartolomeu" -, şi nu numai ea, ne va strămuta din cunoaştere în unire cu Cel ascuns în Scripturi.

1  Ediţia Bibliei din 1936 însă, realizată de mitropolitul Nicodim al Moldovei, şi de profesorii Vasile Radu şi Gala Galaction, a fost tradusă după textul grecesc al Septuagintei, consultându-se, pe alocuri, şi textul ebraic. Pentru ediţia din 1938, la care au ostenit aceiaşi profesori, Vechiul Testament a fost tradus după textul ebraic al lui R. Kittel (1937). Vezi amănunte, Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament (Vol. I). Text şi Canon. Epoca Noului Testament, Cluj-Napoca 2000, pp. 236-237; Eugen Pavel, „Biblia în cultura română. Cronologie", în rev. Apostrof, nr. 11, 2002, p. 13.

2Jerome, Letters and Select Words, în „Nicene and Post-Nicene Fathers", II Series, vol. VI, 1995, 491. Vezi şi Vasile Mihoc,Labor amoris. Sfânta Scriptură în versiunea Bartolomeu Valeriu Anania", în Logos, Cluj-Napoca 2001, 104, volum omagial dedicat Arhiepiscopului Bartolomeu V. Anania la împlinirea vârstei de 80 de ani.

3 Vezi S. Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. I, ..., 187.

4  În ceea ce priveşte revizuirea cărţilor Noului Testament de către Ieronim au existat voci, şi mai există şi azi, legate de întrebarea, dacă au fost revizuite de către el, sau nu, toate cărţile, sau numai o parte dintre ele. Nu mai puţin însemnată este şi întrebarea legată de timpul când va fi avut loc această realizare, sau, care texte vechi latine şi greceşti au stat la baza unei astfel de revizuiri şi îndreptări a textului: „Für das übrige Neue Testament ist es dagegen sehr fraglich, ob die Revision überhaupt etwas mit Hieronymus zu tun hat und wann sie entstanden ist. Ebenso muß vermutlich fur die einzelnen Teile des Neuen Testaments, die Frage jeweils verschieden beantwortet werden, welche lat. Texte und welche griech. Textform der Revision zugrunde liegen". (Cf. W. G. Kümmel, Einleitung in das Neue Testament, Berlin 1963, 473). În acelaşi sens se exprimă şi H. Zimmermann, Untersuchungen zur Geschichte der altlat. Überlieferung des 2. Kor, BBB 22, 1965; R. Lowew, The Medieval History of the Latin Vulgate, „The Cambridge History of the Bible", II, 1969, 102 urm. şi 514 urm.

5  A se vedea, în acest sens, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu V. Anania, Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, p. 10.

6  Vezi amănunte despre Biblia de la Blaj, dar şi despre alte ediţii critice româneşti, S. Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. I, 225-226, respectiv 210-243; Eugen Pavel,Biblia în cultura română. Cronologie", în rev. Apostrof, nr 11, 2002, 13.

7S. Tofană, Introducere, 237.

8  Aurelia Bălan-Mihailovici, „Noul Testament în versiunea Bartolomeu Valeriu Anania", în vol. Logos, 130.

9  Bartolomeu V. Anania, Cuvânt lămuritor al Sfintei Scripturi, 12.

10 Cf. Grigorie T. Marcu, „Sfânta Scriptură în pom românesc" (100 de ani de la apariţia Bibliei lui Şaguna), în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-12, 1958, 802.

11  Cf. S. Tofană, Introducere, 186-187.

12Vezi Biblia sau Sfânta Scriptură, 1555.

13  Vezi amănunte, în acest sens, U. Luz, Matthew in History. Interpretation, influence and effects, Fortress Press, Minneapolis, 1994, p. 3.

14 Spre exemplificare, a se vedea amănunte, George Zevini, Commentaire spirituel de L`Evangile de Jean, Paris 1995, pp. 28-29.

15 Vezi Gerhard Delling, art. „τελειο?µαι, τελειοω..." în Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament, (ThWNT), Band VIII, Stuttgart-Berlin-Köln, 1990, 50 urm., ‘n special 82-84.

16 Bartolomeu V. Anania, Biblia..., 1540.

17 Cf. Aurelia Bălan-Mihailovici, „Noul Testament", 134.

18 Vezi Bartolomeu V. Anania, Biblia, nota e, 1588.

19La Bible, (TOB), Paris 1988, 2306.

20La Bible, (TOB), nota g, 1466.

21A e vedea amănunte Ioan Mircea, „Explicare la textul chenotic de la Filipeni 2, 5-8", în Studii Teologice, nr. 3-4, 1982, 160-161.

22 Vezi Bartolomeu V. Anania, Biblia, nota c, 1684.

23Bartolomeu V. Anania, Biblia, nota d, 1684.

24Bartolomeu V. Anania, Biblia, nota e, 1684.

25Bartolomeu V. Anania, Biblia, nota f, 1684.

26Bartolomeu V. Anania, Biblia, 7.


 

STELIAN TOFANĂ