TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Sfântul Atanasie al Alexandriei: Despre libertate din exil


 

Sfântul Atanasie al Alexandriei:

Despre libertate din exil

 

 

 

 

 

Cristian Boloş

 

 

 

 

I. Preliminarii. Aspecte ale personalităţii
Sfântului Atanasie al Alexandriei

 

Sfântul Atanasie (295 - 2 mai 373), reprezentant marcant al Şcolii neo-alexandrine şi episcop al Alexandriei, este unul dintre genialii Părinţi ai Bisericii secolului al IV-lea, secol care marchează „apogeul literaturii patristice"1. El a primit din partea Bisericii apelativul cel Mare, fiindcă a avut un rol important în delimitarea credinţei creştine faţă de vechea filosofie greacă, prelungită în primele secole în diverse sisteme gnostice2. Sfântul Atanasie, „campionul credinţei de la Niceea"3, a cărui carieră excepţională „rezumă o întreagă epocă"4, s-a impus prin profundele sale cunoştinţe teologice încă începând cu Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325). Şi-a consacrat întreaga forţă a spiritului spre a combate erezia lui Arie. Dând dovadă de perspicacitate şi inteligenţă, cu o precizie matematică, a demontat toate sofismele ereticilor, apărând consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl5. Viaţa sa zbuciumată şi lupta sa înverşunată împotriva arianismului, care a capacitat atât forţele Orientului, cât şi pe cele ale Occidentului, au făcut din Sfântul Atanasie „intermediarul cel mai autorizat între greci şi romani, între Alexandria şi Roma, care erau pe atunci cele mai importante sedii episcopale"6, dovedindu-se a avea şi abilităţi demne de „un politician remarcabil"7.

Sfântul Atanasie este „teologul prin excelenţă al identităţii esenţiale dintre Tatăl şi Fiul"8, salvând „Biserica de o erezie puternică, arianismul, care sfâşia fără milă cămaşa unică a creştinătăţii"9. El a fost, totodată, preocupat de unitatea Bisericii, „preocupare izvorâtă dintr-o dragoste fierbinte faţă de Hristos", ceea ce îl arată a fi „un mare ecumenist, poate chiar cel mai mare din întreaga epocă patristică"10. Înainte de toate, Sfântul Atanasie a fost un om de acţiune11, luptând energic pentru cauza sa şi suferind pentru triumful adevărului pe care îl susţinea, devenind „unul dintre primii episcopi nemartiri care au primit un cult public"12.

În cele ce urmează, voi evidenţia modul în care Sfântul Atanasie al Alexandriei (cel Mare) prezintă libertatea de voinţă ca mijlocitoare a unei mişcări permanente a persoanei umane. În baza libertăţii sale, omul are posibilitatea să parcurgă traseul de la chip la asemănare, în dorinţa lui de a ajunge în intimitatea iubitoare a Sfintei Treimi. De ce am ales acest aspect din ansamblul doctrinar al Sfântului Atanasie? Dintre cei 45 de ani de episcopat (298-373), marele ierarh alexandrin şi-a petrecut - datorită dârzeniei cu care a apărat adevărul de credinţă al Bisericii şi prin care şi-a incomodat în mod serios adversarii - aproximativ 20 de ani în exil. A fost exilat de cinci ori, îngrădindu-i-se în mod forţat libertatea cu care a fost împodobit de Dumnezeu. De aceea putem considera extrem de sugestive ideile referitoare la libertatea persoanei umane pe care Sfântul Atanasie le exprimă în scrierile sale. Omul este înzestrat cu libertate şi tocmai în acest dar rezidă grandoarea sa. Prin libertate omul se poate mântui sau se poate osândi. Dacă Dumnezeu nu îngrădeşte libertatea persoanei, nici omul nu are acest drept.

 

 

II. Libertatea omului în contextul mişcării sale permanente

 

Libertatea de voinţă a omului în procesul mântuirii subiective are un rol indiscutabil. Sfântul Atanasie al Alexandriei susţine categoric această realitate şi, în acest sens, el demonstrează faptul că răul nu Îl are autor pe Dumnezeu, întrucât El este Binele suprem; doar cel care iese din legătura sa cu Dumnezeu pătrunde în sfera răului. Numai binele îşi are izvorul în Dumnezeu. Răul nu are o fiinţă propriu-zisă, nu provine dintr-o anumită substanţă, ci începutul lui trebuie căutat în libertatea de voinţă a omului. Omul a fost creat de Dumnezeu ca o fiinţă raţională şi conştientă şi, ca atare, posedând voinţă liberă. Nesocotind cele bune, oamenii au ales „cele ale lor în locul contemplării lui Dumnezeu"13, fiindcă „răul nu a fost de la început..., ci oamenii au început să-l născocească pe acesta mai târziu şi şi l-au întipărit în ei"14. Răul a intrat în lume prin voinţă şi devine realitate tot prin voinţa liberă a omului, nefiind impus din afară.

Referitor la acest aspect, Vladimir Lossky zice: „originea răului se află în libertatea făpturilor create. Din acest motiv, răul este injustificabil, căci nu are altă origine decât libertatea fiinţei care-l săvârşeşte. Omul a făcut loc răului în voinţa sa, introducându-l astfel în lume. Desigur, omul, predispus în mod natural să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu, a ales răul deoarece acesta i-a fost sugerat; tocmai în aceasta stă rolul şarpelui. Răul din om şi, prin om, cel din universul pământesc apar deci prin corupere; aceasta din urmă, nefiind însă un act mecanic, nu poate fi propagată decât prin consimţământul liber al voinţei umane. Omul a consimţit să se lase învins"15.

De asemenea, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că „răul nu poate cuceri prin el însuşi. Răul se împodobeşte cu flori ale binelui. Omul păstrează în sine o rămăşiţă de naştere a binelui. El trebuie să se amăgească cu părerea că păcatul pe care-l face are justificarea prin bine. Răul e ambiguu, din neputinţa sa de a sta prin sine. De aici şi perversitatea la care trebuie să recurgă orice ispititor, ca să înduplece pe cineva să facă răul propus, prezentându-l ca bine. Desigur, cine se lasă amăgit păstrează în amăgirea lui o doză de nesinceritate. El consimte să fie amăgit, îşi dă seama că este amăgit. Dar trebuinţa de a se amăgi e un minumum de bine rămas în el, ca un fel de pod şubred, prin care intră răul. Fără acesta, nu poate intra răul în el. Răul oferă o dulceaţă sau un bine iniţial, dar la sfârşit îşi arată efectul distrugător. Diavolul nu are prea mare nevoie să-l amăgească pe om în privinţa începutului, căci acesta e cuceritor prin sine. El are nevoie să-i liniştească sufletul de temerea faţă de sfârşit, sau de urmările faptei rele... În general, din interpretarea patristică rezultă că omul, prin cădere, s-a ales cu cunoştinţa răului în sine, dar n-a fost cu totul copleşit de el, ci a păstrat şi o opoziţie împotriva lui, fără să reuşească însă să ducă la capătul biruitor această luptă"16.

Dacă Dumnezeu - Binele este „Cel ce este" (Ieşire III, 14) şi dacă răul nu are fiinţă, înseamnă că alegerea acestuia în detrimentul binelui este o aplecare a voinţei umane spre ceva ce nu este, iar această alternativă conduce, chiar dacă nu la distrugerea definitivă, la alterarea relaţiei dintre om şi divinitate. Deşi păcătuieşte, omul nu-şi anulează legătura cu Dumnezeu, nu o desfiinţează radical; rămâne un firicel de dorinţă de a tinde spre Părintele Ceresc, de a se reîntoarce în Edenul părăsit şi în pofida stării degradante în care ajunge, Dumnezeu nu-l respinge, ci îl primeşte, numai să se străvadă intenţia lui sinceră şi liberă de a alege binele.

Omului îi este proprie capacitatea liberă de auto-determinare lăuntrică, în virtutea căreia el însuşi devine iniţiatorul faptelor sale, putând să se întindă şi să sporească în virtute, pentru că „e propriu oamenilor să sporească. Iar creşterea noastră nu stă în altceva decât în a ne depărta de la cele ce cad sub simţuri şi a ajunge la El, la Cuvântul"17, Care „dacă nu S-ar fi creat (întrupat) pentru noi, nu ne-am fi creat în El. Iar dacă n-am fi fost creaţi în El, nu L-am avea pe El în noi, căci a Lui făptură suntem, creaţi în Hristos Iisus (Efeseni II, 10). Pentru trebuinţa noastră S-a făcut om, ca sălăşluindu-Se El în trup, să fie scos cu desăvârşire păcatul din trup şi noi să avem cugetul liber"18.

Motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu este răscumpărarea sau eliberarea omului din păcat şi oferirea unei temelii solide în vederea construcţiei viitoare a unei vieţi virtuoase. Păcatul presupune robie, nu libertate. Domnul desfiinţează robia păcatului, înlocuind-o cu legea libertăţii faţă de păcat. Omul nu se mai află în robie, ci trăieşte în libertate, dar trebuie să specificăm că şi poruncile divine, chiar dacă se numesc porunci, stau sub semnul libertăţii, presupunând aplecarea voită a persoanei umane spre împlinirea lor. Nu vorbim despre eliberare referindu-ne la firea dumnezeiască a lui Hristos, ci la cea omenească pe care Şi-a asumat-o cu toate afectele, în afară de păcat. De aceea spunem că S-a creat; nu că n-ar fi existat înainte de a deveni om, ci pentru a arăta că în realitate ia chip de rob spre a purifica firea noastră de orice reminiscenţă a păcatului. Ca Dumnezeu adevărat era liber de păcat, dar Se naşte ca om, uneşte cele două firi în una şi aceeaşi persoană, pentru a elibera şi firea umană; numai aşa putea deveni şi omul liber, întrucât în acea fire asumată e prezent întreg neamul omenesc: El S-a creat pentru noi, iar noi ne creăm şi ne renaştem întru El, beneficiind de „îndumnezeirea şi harul transmise nouă de Înţelepciune"19, ştiind că „precum El, luând trupul nostru, a imitat ale noastre, aşa noi, primindu-L pe El, ne împărtăşim de nemurirea Lui"20.

Dumnezeu ne cheamă la Sine, dar lasă la latitudinea noastră răspunsul. De aici putem deduce că nu e vorba de o predestinaţie din partea Sa, fiindcă aceasta ar anula libertatea. Chemarea noastră are la temelie voia şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, însă a răspunde acestei chemări nu mai ţine de El, ci de voia şi bunăvoinţa noastră21.

Sfântul Atanasie al Alexandriei accentuează caracterul mişcător al firii omeneşti: „firea, fiind uşor mişcătoare, nu încetează de a se mişca, chiar dacă se întoarce de la cele bune. Dar ea nu se mai mişcă pe calea virtuţii, nici ca să vadă pe Dumnezeu, ci gândind la cele ce nu sunt, preface ceea ce e în puterea ei, folosindu-se rău de aceasta pentru poftele ce le-a născocit, dat fiind că a fost creată şi cu voie liberă. Căci, precum poate înclina spre cele bune, aşa poate să se şi întoarcă de la cele bune. Iar întorcându-se de la bine, se gândeşte numaidecât la cele potrivnice. Căci nu poate să nu se mişte deloc, fiind prin fire uşor mişcătoare. Şi cunoscând libertatea ei, se vede pe sine putând să se folosească de mădularele trupului atât spre cele ce sunt, cât şi spre cele ce nu sunt. Iar cele ce sunt sunt bune, şi cele ce nu sunt sunt cele rele. Şi zic că cele bune sunt, pentru că au modelele (paradigmele) lor în Dumnezeu, Care este. Iar cele rele zic că nu sunt, pentru că nu sunt, dar au fost plăsmuite prin gândurile omeneşti"22.

În mod firesc, drumul spre Dumnezeu ar trebui să fie unul ascendent. Însă, realitatea atestă faptul că omul se mai poticneşte, mai oscilează uneori atunci când e pe punctul de a lua anumite decizii majore, cu implicaţii grave asupra existenţei şi a personalităţii sale. Realizarea unei vieţi virtuoase este posibilă, dar nu constituie o acţiune tocmai uşoară, mai ales că „potrivnicul nostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (I Petru V, 8). Este adevărat, diavolul nu ne poate obliga să-l urmăm; el ne aruncă doar momeala, ne prezintă o stare de fericire ideală, realizabilă chiar pe pământ, care, prin efort propriu, ar fi imposibil de dobândit. Este - am putea spune - intolerabil modul în care omul acceptă aceste sugestii, consimte la ele şi le transpune în practică. El poate face acest lucru pentru că este înzestrat cu libertate, iar firea sa se află într-o permanentă mişcare şi căutare.

Se impune aici următoarea precizare, care are menirea să lămurească cele spuse anterior: „sufletul, văzând puterea sa (putinţa mişcării sale libere sau a libertăţii sale), şi folosindu-se în chip rău de ea, vede că poate mişca mădularele trupului şi spre cele rele; şi de aceea, în loc de a privi zidirea, îşi întoarce ochiul spre pofte, arătând că poate şi aceasta şi socotind că, o dată ce se mişcă astfel, îşi salvează demnitatea şi nu păcătuieşte făcând ceea ce stă în puterea lui. Căci nu înţelege că n-a fost făcut numai pentru a se mişca, ci ca să se mişte către cele spre care trebuie. De aceea, şi glasul Apostolului ne atrage luarea aminte: toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos (I Corinteni VI, 12)"23.

Mişcarea spre bine sau spre ceea ce există cu adevărat este o mişcare spre Dumnezeu. Dimpotrivă, mişcarea spre rău sau spre cele ce nu sunt este o mişcare spre robie, născută de om prin pofta sa. Şi această mişcare este importantă, întrucât omul trebuie să se afle mereu în acţiune; a sta coincide cu a se lenevi, iar lenea constituie o piedică reală în atingerea desăvârşirii. Am putea vorbi despre un aspect pozitiv al acestui verb a sta doar dacă respectiva acţiune se petrece în momentul în care omul ajunge în bine şi nu mai manifestă tendinţa sau aplecarea spre rău; dar dacă ne gândim că urcuşul este continuu, atunci această stare trebuie interpretată ca o mişcare din bine în mai bine până la sălăşluirea în Binele absolut. O dată ce am început şi am pornit pe calea virtuţii, „să ne întindem şi mai mult spre ea, ca să ajungem la cele dinainte (Filipeni III, 14). Şi nimeni să nu se întoarcă spre cele dinapoi. Iar a se întoarce nu înseamnă nimic altceva, decât a se răzgândi şi a cugeta iarăşi la cele lumeşti. Nu vă temeţi auzind despre virtute, nici nu vă miraţi de numele ei. Căci nu e departe de noi, nici nu ia fiinţă în afară de noi, ci este un lucru cu putinţă de împlinit de către noi şi un lucru uşor, numai să voim. Nu avem nevoie să călătorim departe pentru Împărăţia cerurilor, nici să străbatem marea pentru virtute. Căci venind Domnul a spus: Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru (Luca XVII, 21). Deci virtutea are nevoie numai de voinţa noastră. Fiindcă este în voi şi ia fiinţă din voi. Căci sufletul având prin fire puterea cugetătoare, din aceasta se naşte virtutea. Şi o are prin fire ca să rămână cum a fost făcut. Şi a fost făcut bun şi foarte drept"24.

Omul poate săvârşi virtutea şi poate stărui în bine: numai să vrea - poate dacă vrea. Totul depinde de libertatea noastră de voinţă, deoarece Dumnezeu nu ne forţează în niciun fel; ne insuflă binele, dar nu ne constrânge să-l acceptăm; ne arată manifestarea răului, dar nu ne sileşte să îl ocolim. Noi ne suntem proprii judecători, adică artizani şi responsabili pentru fiecare decizie luată şi pentru fiecare acţiune întreprinsă.

Libertatea poate cunoaşte şi o întrebuinţare greşită şi astfel, în loc să tindă spre bine, ajunge să se îndrepte spre nicăieri, acest termen exprimând poziţia străină de Dumnezeu în care se situează omul prin încercarea sa de a răstălmăci scopul precis pentru care a venit din nimic la viaţă. Am menţionat mai sus că răul nu are substanţă şi că nu îşi are baza în fiinţa omului, acesta (omul) fiind creat de Dumnezeu bun şi cu toate premisele necesare atingerii asemănării cu Creatorul. Dacă aşa stau lucrurile, atunci ar trebui să căutăm o temelie a răului în imaginaţia omului de a atinge un nivel pentru care nu e pregătit, iluzie alimentată în final de o folosire negativă a libertăţii cu care fusese înzestrat. Cu toate acestea, grandoarea omului constă în faptul că el este liber, putând acţiona aşa cum crede de cuviinţă.

Acest fapt, însă, nu trebuie să conducă la instaurarea mândriei în suflet, în sensul că dacă posedă libertatea omul poate să facă tot ceea ce vrea fără a se gândi deloc la consecinţe. Tocmai de aceea Dumnezeu a rânduit răsplătirea binelui şi pedepsirea răului. Mai grav e atunci când omul consideră că tot ceea ce alege este bine, că totul îi este permis, el nefăcând altceva decât să exercite darul primit de la Dumnezeu. El uită că libertatea este orientată spre bine, doar imaginaţia şi pofta sa înclinând-o spre rău. Sfântul Atanasie zice că omul poate „să fie bun şi e cu putinţă să nu fie bun, căci e propriu voinţei şi alegerii să se aplece în amândouă părţile şi aceasta e o pătimire a firii raţionale"25. Una e să se aplece spre cele rele şi alta e să persiste în acestea, care îl situează într-un plan opus lui Dumnezeu.

Este sugestivă expresia Sfântului Atanasie: pătimire a firii raţionale. Pentru motivul că alegerea omului se află întotdeauna sub semnul a două căi, diferenţa dintre ele făcând-o consecinţele ce decurg de aici, firea omului duce o adevărată luptă de a opta pentru ceea ce e mai bine atât în timpul vieţuirii pământeşti, cât şi în perspectiva fericirii eterne. Această luptă surdă este chinuitoare uneori, generând un adevărat zbucium lăuntric, care ar trebui să se soldeze cu triumful binelui asupra răului. Această capacitate de a alege ţine de raţionalitatea fiinţei umane: „un mic semn că sufletul oamenilor este raţional ne este deosebirea lui de făpturile neraţionale. Numai omul cugetă cele din afară de sine şi gândeşte la cele ce nu sunt de faţă şi revine la cugetarea lor (prin amintire) şi prin judecată alege ceea ce e mai bun dintre cele cugetate... Căci adeseori, trupul zăcând pe pământ, omul îşi închipuie şi contemplă cele din cer şi adeseori trupul odihnindu-se şi liniştindu-se şi dormind, omul se mişcă în lăuntrul său şi priveşte cele din afară ale sale, călătorind şi umblând prin alte ţări, întâlnind cunoscuţi, şi adeseori prin aceasta prevăzând faptele sale de mâine şi cunoscându-le pe acestea de mai înainte. Iar aceasta cine altcineva o poate face decât un suflet raţional, prin care omul cugetă şi înţelege cele mai presus de sine?"26.

Sufletul nostru tinde spre divin, spre „causa causarum", simţind mereu o nevoie acută de a explica lumea printr-o cauză ultimă, afirmă Pr. Cicerone Iordăchescu. Părinţii Bisericii, continuă acesta, au teoretizat doctrina creştină, călăuzindu-se de cea mai profundă logică şi de cele mai valoroase produse ale spiritului antic. Ei au afirmat un Dumnezeu necuprins de mintea omenească, dar minţii i-au recunoscut elemente care ne îndreaptă spre El. Nu la întâmplare, Îl numeşte evanghelistul Ioan pe Dumnezeu „Logos", iar Sfântul Atanasie cel Mare exprimase în modul cel mai subtil această noţiune, dovedind, sub înrâurirea filosofiei antice, că logos este Dumnezeu şi Dumnezeu este logos, că raţiunea omenească nu este decât un reflex din cea divină, care este raţiune creatoare, pe când cea omenească numai reflexivă. Astfel, departe de a nesocoti raţiunea umană, Biserica a aşezat-o în fruntea preocupărilor concepţiei sale referitoare la lume, afirmând însă - pentru a satisface şi nevoia de absolut - diferenţa dintre ea şi raţiunea divină, a cărei fundamentală caracteristică este de a fi creatoare. În mintea şi sufletul omului sunt indicii mari despre divinitate, pe care, totuşi, n-o putem pătrunde cu mintea; în această situaţie, ne vine în ajutor un factor sufletesc: credinţa. Spiritul omenesc caută mereu lucruri noi, însă a cunoaşte pe Dumnezeu ar însemna să fii una cu El. Or, omul raţional se uneşte cu Dumnezeu prin har, nu prin natură, devenind un fel de microtheos, oglindindu-L în sine pe Dumnezeu27.

În om există un suflet raţional care este conducătorul trupului, fiindcă „trupul nu se mişcă el însuşi, ci e condus şi purtat de altul, precum nici calul nu-şi pune el însuşi hăţul, ci e mânat de stăpânul său. De aceea, se dau şi legi oamenilor pentru a face cele bune şi a ocoli răul. Dimpotrivă, fiinţele neraţionale nu deosebesc cele rele datorită faptului că sunt în afara raţiunii şi a înţelegerii raţionale"28, zice Sfântul Atanasie cel Mare.

Ca persoană raţională, omul este conştient de posibilităţile pe care i le oferă natura înconjurătoare, în mijlocul căreia trăieşte şi din al cărei sân îşi trage seva pentru susţinerea existenţei sale trupeşti. Între om şi natură există o strânsă legătură şi aceasta se datorează faptului că sunt creaţia lui Dumnezeu, iar omul este coroana creaţiei, regele ei. Omul ştie că el a fost creat pentru natură şi că natura a fost creată pentru el, ca mediu în care să-şi desfăşoare activitatea, aşa că o exploatează în beneficiul său, de multe ori neglijând urmările catastrofale ale setei de posesiune materială pe care o nutreşte. Deşi natura se caracterizează prin imensitate, totuşi aceasta este condusă de om, datorită faptului că el posedă raţiune, care îi permite să uzeze de tot ce îi stă la dispoziţie pentru realizarea progresului tehnologic care plasează societatea dincolo de limitele pe care credea că le va atinge vreodată. Concluzia e că intervenţia omului în natură, la fel ca implicaţia sa în viaţa spirituală, depind de modul în care îşi foloseşte libertatea: spre bine sau spre rău.

 

 

III. Consecinţele învăţăturii atanasiene despre libertate. dumnezeu prevede, proniază, dar nu predetermină

 

Dumnezeu, scrie Sfântul Atanasie al Alexandriei, dă tuturor toate29, fiindcă El este bun şi iubitor de oameni şi cu grijă pentru sufletele făcute de El30. Dumnezeu a creat lumea, o menţine în forma ei originară, în ciuda atâtor metamorfozări care se petrec în natură prin progresul tehnicii, guvernează şi cooperează cu creatura Sa în vederea atingerii scopului ei ultim. Aceasta nu înseamnă, însă, că libertatea omului este restrânsă sau anulată. Dimpotrivă. Dumnezeu conlucrează cu omul, îl ajută în săvârşirea binelui şi în evitarea răului, dar nu îl obligă nici să facă binele, nici să nu facă răul. În acest sens, Sfântul Atanasie afirmă că providenţa divină salvează omul din primejdii, dar acesta poate acţiona împotriva ei, „anulând cu sufletul său sălbatic binefacerea ei"31. Dacă Dumnezeu ar conduce lumea în mod dictatorial, impunându-Şi voinţa în orice împrejurare, trecând peste libertatea omului, atunci nu ar exista niciun fenomen negativ, întrucât El nu vrea moartea omului, ci mântuirea lui, pentru că El nu vrea comiterea repetată a păcatului, ci săvârşirea binelui. Dacă Dumnezeu ar urmări anihilarea voinţei umane, în acest sens nu ar mai avea rost niciun concept referitor la responsabilitate. Omul nu ar mai purta vina faptelor sale, pentru că le-ar fi comis constrâns fiind de o forţă exterioară şi nu ca stăpân al propriei voinţe.

În afara lui Dumnezeu nu poate exista mântuire şi desăvârşire. El ne ajută să înţelegem ce înseamnă adevărata libertate şi cum putem s-o întrebuinţăm. Dumnezeu ne lasă să ne alegem drumul în viaţă. Avem libertatea de a ne împodobi cu virtutea sau de a păcătui; numai că, libertatea spre păcat se transformă într-o robie a păcatului. Dumnezeu este însăşi Libertatea şi acest lucru reprezintă o garanţie sigură a libertăţii omului, care a fost creat după chipul Său, tinzând neîncetat spre înfăptuirea asemănării cu Sine. Buna chivernisire a libertăţii în viaţa pământească reprezintă o condiţie a dobândirii adevăratei libertăţi în viaţa de dincolo, o libertate ce presupune o totală independenţă faţă de păcat sau, am putea spune, o neputinţă de a păcătui, întrucât acea stare se află în afara păcatului, însumând iubirea, binele, fericirea, lumina, cunoaşterea, comuniunea. Aceasta este adevărata libertate spre care tindem prin intermediul sinergiei (a colaborării voinţei libere cu harul dumnezeiesc) înfăptuită pe pământ.

Oponent remarcabil al arianismului, Sfântul Atanasie insistă asupra faptului că providenţa este o acţiune comună a Tatălui şi a Fiului, întrucât cele două Persoane Treimice sunt de o fiinţă. Dumnezeu poartă de grijă creaţiei Sale prin Fiul, bine ştiind că toate le lucrează Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Lumea este adusă la existenţă prin Fiul, dar nu în înţeles necreştin, că Tatăl n-ar fi putut crea El Însuşi totul sau că Fiul ar fi prima creatură, apărută în timp, absolut necesară în procesul creaţiei, ca o etapă intermediară între Dumnezeu şi lumea materială. Tatăl creează lumea şi realizează providenţa prin Fiul pentru a ne arăta iubirea existentă în Sfânta Treime, care se transmite făpturii: „Dumnezeul tuturor este bun şi suprabun prin fire. De aceea este şi de oameni iubitor. Căci în Cel bun nu s-ar putea naşte pizma faţă de nimeni. El nu pizmuieşte existenţa nimănui, ci voieşte ca toţi să existe, pentru ca să poată să-Şi pună în aplicare iubirea Sa de oameni... El, fiind bun, cârmuieşte şi statorniceşte prin Cuvântul Său, Care e şi El Dumnezeu, creaţiunea întreagă, ca, luminată prin conducerea, prin purtarea de grijă şi prin păstrarea ei în rânduială de către Cuvântul, să poată dura statornic, ca una ce se împărtăşeşte de Cuvântul lui Dumnezeu cu adevărat existent şi, ajutată de El, să rămână în existenţă"32.

După cum Tatăl Îşi iubeşte Fiul, lucrând împreună, la fel omul trebuie să-şi iubească semenul, militând pentru mântuirea lui. Nu este suficient să avem sentimente de iubire şi compasiune în inimă, ci trebuie să le transpunem imediat şi în fapte, pentru că iubirea faţă de Dumnezeu poate fi atestată numai prin iubirea faţă de aproapele. Iubirea implică adevărata prietenie. Urmând pedagogiei şi purtării de grijă divine, un prieten autentic este cel care împărtăşeşte cu semenul său bucuriile şi necazurile, demascându-i rătăcirile, mustrându-l când greşeşte şi îndrumându-l spre tot ceea ce este bine, aidoma unui sfetnic înţelept. Prin întruparea Sa, pe lângă faptul că Iisus Se face frate al nostru, El devine totodată şi prietenul nostru cel mai apropiat şi mai sincer, participând la toate evenimentele pe care le traversăm în cursul vieţii. Astfel Îl descoperim pe Hristos şi prin El pe Dumnezeu-Tatăl, ajungem să ne apropiem de Dumnezeu, să-L cunoaştem, dar nu în fiinţa Sa, ci tocmai prin purtarea Sa de grijă faţă de fiecare. Aşa cunoaştem că El este Iubire, Bunătate, Dreptate, Înţelepciune, într-un cuvânt, Desâvârşirea, dorind doar binele şi fericirea oamenilor. Prin întruparea Cuvântului „s-a făcut cunoscută purtarea Lui de grijă pentru toate" şi învăţăm că „Dăruitorul şi Făcătorul tuturor este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Căci El S-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiţi; El S-a arătat pe Sine prin trup, ca noi să primim cunoştinţa Tatălui; El a răbdat ocara noastră de la oameni, ca noi să moştenim nestricăciunea"33.

Sfântul Atanasie al Alexandriei subliniază faptul că Dumnezeu pe toate le orânduieşte după ştiinţă şi El le susţine pe toate şi e cu toate şi în fiecare, în parte34, putând deduce de aici „pronia minunată şi călăuzirea tuturor de către El"35. Însă această providenţă, această ocrotire părintească şi această conducere a neamului omenesc pe calea mântuirii, nu trebuie confundată cu predestinaţia, cum unele voci străine Bisericii tind să o facă pentru a-şi justifica propriile opinii. Putem stabili o legătură între providenţă şi preştiinţă, dar providenţa exclude predestinaţia; providenţa implică har, libertate, dar şi preştiinţă (dumnezeiască, desigur). Spunând că Dumnezeu a văzut de mai înainte ceea ce avea să se întâmple, nu înseamnă că El a hotărât în mod irevocabil ca acel ceva să aibă loc în chip necesar. El nu forţează omul să se îndepărteze de rău şi să îmbrăţişeze binele, ci doar intervine ca un Părinte iubitor şi bun arătând care sunt urmările răului şi care sunt consecinţele binelui, de aici decurgând pedeapsa şi răsplata. Oamenilor „le-ar fi fost de ajuns harul de a fi după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul, ca să-L cunoască. Dar Dumnezeu, cunoscând slăbiciunea oamenilor, a văzut de mai înainte şi nepăsarea lor. Şi a ştiut că de nu se vor lenevi să cunoască pe Dumnezeu prin ei înşişi, vor putea să cunoască pe Făcătorul din lucrurile zidirii. Dar de vreme ce nepăsarea oamenilor cobora treptat spre cele tot mai rele, Dumnezeu S-a gândit încă mai înainte la această slăbiciune a lor, trimiţându-le Legea şi proorocii (Romani III, 21), care puteau fi cunoscuţi de ei, ca, chiar de le-ar fi lene să privească la cer şi să cunoască pe Făcătorul, să aibă învăţătura Lui aproape de ei"36.

De aici reiese realitatea libertăţii de voinţă, deoarece Dumnezeu l-a lăsat pe om să acţioneze după voia lui. Dumnezeu Îl creează pe om deşi ştia că acesta va cădea. Totuşi, nu l-a creat predestinat ca să cadă. L-a adus la viaţă pentru a sta în comuniune cu Sine, într-o relaţie dialogală perpetuă. Căderea este o consecinţă firească a unei alegeri prealabile a omului, alegere care se plasează în sfera libertăţii de care era învrednicit. Numai fiind liber, omul putea opta între două sau mai multe variante, alegând-o nu pe cea mai bună, ci pe cea pe care a dorit-o. Ar fi absurd să admitem că Dumnezeu a predestinat coroana creaţiei Sale spre cădere şi nu spre mântuire. Este adevărat că omul a păcătuit fiind influenţat de o forţă exterioară, adică de diavol; subliniez: influenţat, pentru că e vorba doar de o tentativă a diavolului de a-l corupe pe om; decizia i-a aparţinut omului. Diavolul a făcut propunerea, dar acceptul a fost dat de om. Dată fiind această stare de lucruri şi că Dumnezeu a respectat atât de mult voinţa omului încât nu a intervenit în actul căderii împiedicându-l pe om de la fapta sa greşită, cu toate că ar fi putut în virtutea atotputerniciei şi a preştiinţei Sale, trebuia să urmeze o re-apropiere a omului de Dumnezeu, o re-câştigare a ceea ce s-a pierdut. Nici acum Dumnezeu nu-l constrânge pe om, ci doar îl călăuzeşte, prevăzând prin prisma preştiinţei Sale, însăşi iconomia mântuirii noastre.

Nici chiar după jertfirea Unicului Său Fiu, Dumnezeu nu-l sileşte pe om, ci îi lasă libertatea de a conlucra cu Sine în procesul mântuirii personale. Aceasta nu înseamnă că iconomia mântuirii ar fi fost gândită de Dumnezeu în urma căderii omului, ca o alternativă de urgenţă ce trebuia să decurgă din cădere. Totodată, nu ne putem gândi la faptul că dacă omul n-ar fi căzut, oare Fiul Său S-ar fi întrupat? Atât căderea omului, cât şi întruparea Domnului Iisus Hristos se încadrează în preştiinţa dumnezeiască, noi neputând stabili o ordine şi o cauzalitate, sau o relaţie cauză-efect în hotărârile lui Dumnezeu. Putem noi, oare, să pătrundem în adâncul fiinţei divine pentru a reuşi să cunoaştem tainele Sale? Putem noi, oare, să negăm realitatea preştiinţei? Cu siguranţă, nu. Tot ceea ce s-a întâmplat şi tot ceea ce va urma până la sfârşitul veacurilor, fac parte din planul preştiinţei lui Dumnezeu cu privire la creaţie. Dacă spunem că nimic nu este întâmplător, ci că toate au loc cu un anumit scop, ne gândim la faptul că toate se petrec sub privirea dumnezeiască şi că fiecare persoană este răspunzătoare pentru faptele sale, putând trage învăţăturile de rigoare atât din aspectele pozitive, cât şi din cele negative la care este părtaşă. Am mai putea folosi expresia: „Dumnezeu gândeşte pe termen lung", în sensul că El nu urmăreşte doar bucuria noastră vremelnică, cât mai ales fericirea noastră veşnică. A zice că toate au loc la întâmplare, înseamnă a nega providenţa divină, conform căreia în lume există o ordine după care se derulează existenţa, ordine de la care omul se poate abate însă dacă refuză să-şi înţeleagă scopul pentru care a fost creat.

Observăm că totul gravitează în jurul libertăţii omului, care anulează conceptul de predestinaţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că „harul adus nouă de Mântuitorul s-a arătat de curând, cum a spus Apostolul (Tit II, 11), şi ni s-a împărtăşit după venirea Lui, dar El a fost pregătit mai înainte de a fi fost făcuţi noi, mai bine zis chiar înainte de întemeierea lumii. Cauza este bună şi minunată. Nu trebuia ca Dumnezeu să hotărască despre noi mai pe urmă, ca să nu apară ca necunoscând înainte cele privitoare la noi. Creându-ne Dumnezeul tuturor prin Cuvântul propriu şi ştiind cele ale noastre, mai presus de noi, şi cunoscând de mai înainte că, făcuţi buni, pe urmă vom călca porunca şi vom fi scoşi din rai pentru neascultare, fiind bun şi de oameni iubitor, ne-a pregătit de mai înainte în Cuvântul Său, prin Care ne-a şi creat, iconomia mântuirii noastre, ca, deşi, amăgiţi de şarpe fiind şi căzând, să nu rămânem definitiv morţi, ci având în Cuvântul răscumpărarea şi mântuirea mai înainte pregătite nouă, înviind iarăşi, să rămânem nemuritori, când El Se va zidi (crea) pentru noi început al căilor şi Întâiul născut al creaţiei, făcându-Se Întâiul născut al fraţilor şi înviind ca Cel dintâi din morţi"37.

Sfântul Atanasie insistă asupra ideii că înainte de veci Fiul lui Dumnezeu a fost rânduit ca temelie a mântuirii noastre. Chiar dacă omul nu era încă adus la existenţă, totuşi fusese hotărât ca Hristos să Se întrupeze pentru îndumnezeirea noastră. Dacă Hristos urma să se întrupeze, înseamnă că noi făceam parte din planul dumnezeiesc, întrucât venirea Sa în lume ne priveşte strict pe noi, vizând eliberarea noastră din robia în care ne găseam: „Nu se putea întemeia viaţa noastră în altul decât în Domnul, existent dinainte de veacuri, prin Care s-au făcut şi veacurile, ca, fiind în El, să putem şi noi moşteni viaţa veşnică. Căci Dumnezeu e bun. Iar fiind pururea bun, a voit aceasta, cunoscând că firea noastră slabă are nevoie de ajutorul şi mântuirea de la El. De aceea, se pune în Hristos temelia mântuirii şi înnoirii noastre înainte de a fi noi, ca să putem să fim şi rezidiţi în El. Sfatul şi hotărârea s-au petrecut înainte de veac"38.

Remarcăm faptul că rezidirea noastră în Hristos (a doua naştere) şi mântuirea noastră întru El au la bază sinergia, lucru din care reiese automat că tot ceea ce am afirmat anterior face parte din preştiinţa şi nu din predestinaţia divină. Predestinaţia este opusă colaborării libertăţii cu harul lui Dumnezeu. Sinergia, la rândul ei, a fost prevăzută de Dumnezeu, El cunoscând că firea noastră numai prin ajutorul ceresc poate ajunge la ţinta ei finală. Sinergia îşi are, deci, baza în Dumnezeu, dar se înfăptuieşte prin concursul omului.

Trebuie să evităm căutarea unei contradicţii între două afirmaţii ale Sfântului Atanasie, care ar face o demarcaţie, în ceea ce priveşte opera preştiutoare a dumnezeirii, între Dumnezeu-Tatăl şi Cuvântul. Iată textele la care doresc să fac menţiune: „singur Dumnezeu este Cel ce le ştie toate înainte de facerea lor (Daniel XIII, 42)"39 şi „e limpede oricui că este propriu trupului să nu ştie, iar Cuvântul, întrucât e Cuvântul, cunoaşte toate încă înainte de a se face"40.

Expresia singur Dumnezeu sugerează realitatea existenţei lui Dumnezeu. El este singurul Dumnezeu adevărat, Căruia I Se cuvine un cult de adorare din partea omului şi singurul Care poartă în mod real de grijă creaţiei Sale. Dumnezeu nu a creat totul pentru ca apoi să Se retragă într-un con de umbră, lăsând ca toate să-şi urmeze cursul lor firesc, în baza legilor fixate de El, fără a interveni şi a-Şi face simţită prezenţa în lume. Dimpotrivă. Dumnezeu intervine în creaţie, o călăuzeşte, dar nu pentru a-i submina puterea de a se conduce după propria libertate, ci pentru a ajuta la distingerea binelui de rău şi la urmarea căii vieţii veşnice, aceasta neînsemnând că omul nu poate păşi şi stărui pe calea osândei dacă vrea. Toţi dumnezeii plăsmuiţi în afara Sa sunt rodul imaginaţiei umanităţii, care în decursul timpului a căutat ocrotire şi ajutor acolo de unde nu putea primi nimic, uitând că numai Dumnezeu-Creatorul este izvorul darului celui desăvârşit. Însă şi această căutare a omului implică un sens benefic, pentru că a alimentat setea de cunoaştere a divinităţii şi a menţinut vie credinţa într-o putere superioară, absolută, în stare să coordoneze întregul univers. Chiar dacă a fost „făurită" o întreagă pleiadă de zei sau dumnezei, aceştia aveau un zeu superior care îi coordona. Diferenţa e că în Sfânta Treime nu putem vorbi despre o ierarhizare piramidală; Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei Dumnezei care ar concura unul cu celălalt în exercitarea puterii şi pentru stabilirea unei ierarhii pe temeiul unei autorităţi dobândite în timp. Nu. Dacă putem aminti o deosebire între Persoanele Sfintei Treimi, aceasta se întemeiază pe însuşirile Lor personale, adică: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purces din veci din Tatăl; o întâietate a Tatălui în Treime se bazează doar pe faptul că El este cauza iubitoare a Fiului şi a Duhului Sfânt, însă naşterea şi purcederea nu pot fi încadrate în timp, ele petrecându-se înainte de a începe timpul. Tatăl nu dă doar o parte din fiinţa dumnezeiască Fiului şi Duhului Sfânt, ci le-o împărtăşeşte întreagă, păstrând-o şi El întreagă. În creştinism vorbim despre o singură fiinţă dumnezeiască, despre un singur Dumnezeu, dar întreit în Persoane, Care nu Se află în concurenţă, ci într-o relaţie de colaborare, de egalitate, de iubire supremă, iubire pe care Şi-o revarsă una alteia şi împreună către creaţie. De aceea, spunând că „singur Dumnezeu este Cel ce le ştie toate înainte de facerea lor", facem referire la întreaga Sfântă Treime. Numai Dumnezeu, nu şi omul, poate cunoaşte ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi, şi aceasta înainte ca toate să fie aduse la existenţă. La fel, Cuvântul, întrucât e Cuvântul, Dumnezeu adevărat, cunoaşte toate încă înainte de a se face, spre deosebire de firea omenească sau de trup, care este obiectul preştiinţei dumnezeieşti şi nicidecum co-autor al ei.

Aşadar, între cele două afirmaţii nu este contradicţie, ci scot în evidenţă unul şi acelaşi lucru, că Dumnezeu-Tatăl fiind bun şi îngrijindu-Se de oameni41, „Îşi împlineşte prin Fiul purtarea de grijă a tuturor"42 şi că noi „trebuie să ne nevoim şi să ne ostenim ca să plăcem lui Dumnezeu pentru buna vieţuire. Şi trebuie să ne rugăm nu ca să cunoaştem de mai înainte, nici ca să cerem plată pentru această nevoinţă; ci ca Domnul să ne fie împreună-lucrător în biruinţa asupra diavolului. Iar dacă vrem vreodată şi să cunoaştem ceva de mai înainte, să ne curăţim înţelegerea. Căci eu cred că sufletul care e curăţit în toate privinţele şi care stă în cele ale firii, făcându-se străvăzător, poate vedea mai multe şi mai departe decât demonii, având în sine pe Domnul Care i le descoperă"43.

 

 

IV. Concluzii

 

Am remarcat faptul că Sfântul Atanasie cel Mare susţine categoric ideea că libertatea de voinţă a omului are un rol indiscutabil în procesul mântuirii. Omul a fost creat de Dumnezeu ca o fiinţă raţională şi conştientă şi, ca atare, posedând voinţă liberă. Răul a intrat în lume prin voinţă şi se transformă în realitate tot prin voinţa liberă a omului, nefiind impus din afară. Omului îi este proprie capacitatea liberă de auto-determinare lăuntrică, în virtutea căreia el devine iniţiatorul faptelor sale, putând spori în virtute sau putând regresa în cazul comiterii păcatului. Păcatul presupune robie, nu libertate. Hristos desfiinţează robia păcatului, înlocuind-o cu legea libertăţii faţă de păcat. Dumnezeu ne cheamă la Sine, dar lasă la latitudinea noastră răspunsul.

Sfântul Atanasie accentuează caracterul mişcător al firii omeneşti, arătând că aşa cum poate înclina spre cele bune, tot aşa poate să se întoarcă de la cele bune; însă, întorcându-se de la bine, se găseşte în cele potrivnice. Firea persoanei umane, zice Sfântul Atanasie al Alexandriei, nu poate să nu se mişte deloc, fiind prin fire uşor mişcătoare, datorită libertăţii sale. Mişcarea spre bine sau spre ceea ce există cu adevărat este o mişcare spre Dumnezeu. În schimb, mişcarea spre rău sau spre cele ce nu sunt este o mişcare spre robie, născută de om prin pofta sa.

Virtutea are nevoie de voinţa noastră pentru a se manifesta. Vorbind despre libertate, Sfântul Atanasie spune că omul poate să fie bun şi e cu putinţă să nu fie bun; e propriu voinţei şi alegerii să se aplece în amândouă părţile şi aceasta e „o pătimire a firii raţionale"44. În om există un suflet raţional, care trebuie să fie conducătorul trupului, luptând împreună în vederea dobândirii mântuirii.

De asemenea, Sfântul Atanasie arată că Dumnezeu dă tuturor toate, fiindcă El este bun şi iubitor, având grijă de sufletele făcute de El. Dumnezeu a creat lumea, pe care o proniază, cooperând cu creatura în vederea atingerii scopului ei ultim. Aceasta nu înseamnă, însă, că libertatea omului este restrânsă sau anulată. Dimpotrivă. Dumnezeu conlucrează cu omul, îl ajută în săvârşirea binelui şi în evitarea răului, dar nu-l obligă nici să facă binele, nici să nu facă răul. Sfântul Atanasie susţine că providenţa divină salvează omul din primejdii, dar acesta poate acţiona împotriva ei. Providenţa este opera Sfintei Treimi. Contracarând părerea că omului i-ar fi fost prestabilită/predeterminată de către Dumnezeu starea viitoare în veşnicie (fericirea sau osânda), autorul nostru demonstrează se poate stabili o legătură între providenţă şi preştiinţă, însă providenţa exclude predestinaţia: providenţa implică har, libertate, preştiinţă, în timp ce predestinaţia este opusă colaborării libertăţii umane cu harul lui Dumnezeu.

Chiar dacă Sfântul Atanasie cel Mare nu a fost un scriitor atât de erudit ca Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, el a făcut dovada unui spirit clar, limpede, scriind din suflet şi totuşi cu prezicie şi fermitate. Teologic vorbind, Sfântul Atanasie şi-a dat toată străduinţa pentru a face să triumfe nu numai adevărul consubstanţialităţii, ci adevărul de credinţă în ansamblul său. A simplificat dogma, evitând să o amestece cu speculaţiile şi teoriile care ar fi complicat apărarea acesteia45. Ca stâlp al Bisericii46 şi părinte al Ortodoxiei47, Sfântul Atanasie „a apărat Ortodoxia nu numai la Niceea, ci vreme de 45 ani a dus o luptă vajnică şi fără pereche, neabătându-se nicio clipă de la învăţătura Bisericii... Cu dreptate a fost numit cel Mare şi aşezat de Biserică între Sfinţii săi: columnă adevărată a Bisericei lui Dumnezeu"48.

1  F. Cayré, Précis de Patrologie et d`histoire de la théologie, Tome premier, Paris, 1931, p. 376. Sfântul Atanasie al Alexandriei a fost „un creator de teologie în veacul său..., un corifeu al teologiei secolului al IV-lea". Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, apare cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 96.

2  Sub masca unui vocabular creştin, aceste sisteme gnostice, spune Părintele Dumitru Stăniloae, susţineau în continuare gândirea panteistă greacă, confundau divinitatea cu natura şi nu vedeau valoarea eternă a omului, ci îl lăsau să se piardă în esenţa universală, sau să se rotească într-un circuit monoton, lipsit de sens. Sfântul Atanasie a arătat că numai Fiul personal etern al Tatălui personal etern asigură, mai ales prin Întruparea Lui, existenţa eternă a persoanei umane. El a pus în lumină alternativa: sau Sfânta Treime care dă valoare eternă persoanei umane şi sens existenţei, sau panteismul de orice fel care se opune ambelor. În aceasta stă importanţa permanent actuală a Sfântului Atanasie pentru înţelegerea mântuirii persoanei prin Hristos. Vezi Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Studiu introductiv la Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea I, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din greceşte, introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987, col. Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB), vol. 15, p. 5. Doctrina trinitară a Sfântului Atanasie a devenit doctrina Bisericii Răsăritene, el aducând serioase şi importante precizări atât în ceea ce priveşte terminologia trinitară, cât şi referitor la persoanele Sfintei Treimi şi la relaţiile dintre Ele, idei care vor fi aprofundate şi definitivate de către Capadocieni. A se vedea J. Tixeront, Histoire des dogmes dans l`antiquité chrétienne, vol. II, De Saint Athanase à Saint Augustin (318-430), Septième Édition, Paris, 1924, p. 75.

3  Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, II, Tomul 1, trad. de Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu şi Dana Zămosteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 46. La Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) Sfântul Atanasie „a influenţat profund şi hotărâtor fără să fie membru sinodal". Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, trad. de Lect. Dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 62-63.

4  Henri-Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie (303-604), trad. de Roxana Mareş, Colecţia Logos, Universitas, p. 56.

5  Vezi Joseph Schwane, Histoire des dogmes, Période patristique (325-787), Tome II, Paris, 1903, p. 134.

6  Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., p. 60.

7  Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, op. cit., p. 60.

8  Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Conf. Univ. Dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 126.

9Ibidem, p. 128.

10Ibidem, p. 127. Sfântul Atanasie a combătut, pe lângă arianism, erezia lui Apolinarie din Laodiceea, care ştirbea integritatea firii umane a Domnului Iisus Hristos, cu grave repercursiuni asupra lucrării de mântuire realizată de El. Vezi F. Cayré, op. cit., pp. 436-440.

11  Aimé Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne, Tome III, Paris, 1930, p. 121.

12  Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 94.

13  Sfântul Atanasie Cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, în Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 15, III, p. 32.

14Ibidem, II, p. 31. Sfântul Atanasie cel Mare afirmă cu claritate: „Adevărul învăţăturii bisericeşti: răul nu e de la Dumnezeu, nici n-a fost în Dumnezeu, nici n-a fost de la început, nici nu există vreo substanţă a lui, ci oamenii, respingând gândul binelui, au început să gândească şi să-şi născocească cele ce nu sunt şi cele pe care le voiesc... Sufletul a fost făcut ca să vadă pe Dumnezeu şi să fie luminat de El. Dar în locul lui Dumnezeu el a căutat cele stricăcioase şi întunericul, precum zice Domnul în Scripturi: Dumnezeu a făcut pe om drept; dar oamenii au căutat gânduri multe (Ecclesiast VII, 29). Aşa s-a săvârşit şi s-a închipuit de la început în oameni aflarea şi născocirea răului", ibidem, VII, pp. 38-39.

15  Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, în româneşte de Lidia şi Remus Rus, prefaţă de Pr. Prof. D. Gh. Popescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 104-105. Răul „nu-şi are locul printre esenţe, dar nici nu este doar o lipsă; în el există activitate. Răul nu este o natură, ci o stare a naturii, după cum afirmă cu mare pătrundere Părinţii. El apare, aşadar, ca o boală, ca un parazit care există în virtutea naturii din care se hrăneşte. Mai exact, răul este o stare a voinţei acestei naturi; este voinţa unei fiinţe decăzute faţă de Dumnezeu. Răul este revolta împotriva lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, o atitudine personală. Viziunea exactă asupra răului nu este esenţialistă, ci personalistă", ibidem, p. 104.

16  Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, prefaţă de Pr. Prof. Ilie Moldovan, antologie, studiu introductiv şi note de Sandu Frunză, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 37-39. În altă ordine de idei, „binele se realizează numai din exerciţiul unei responsabilităţi sau din împlinirea unor datorii faţă de alte persoane care au nevoie de ajutorul meu pentru a se dezvolta, cum am eu nevoie de ajutorul lor. Binele este ceea ce trebuie să se facă, nu ceea ce este. Binele constă în a iubi pe altul ca pe tine însuţi. Binele se manifestă prin mijlocirea naturii în fapte ale unora pentru alţii", remarcă Părintele Dumitru Stăniloae, ibidem, pp. 46-47.

17  Sfântul Atanasie Cel Mare, Cuvântul al treilea împotriva arienilor, în Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 15, LII, p. 382.

18Idem, Cuvântul al doilea împotriva arienilor, în Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 15, LVI, p. 293.

19Idem, Cuvântul al treilea împotriva arienilor, col. PSB, vol. 15, LIII, p. 383.

20Ibidem, LVII, p. 389.

21  Sfântul Atanasie zice: „Chemarea noastră ca una ce nu exista cândva, ci s-a făcut acum, a avut ca premergătoare voinţa, care, cum zice Pavel, s-a făcut prin bunăvoinţa voii Lui (Efeseni I, 5)", ibidem, LXI, p. 392. În acelaşi sens, Sfântul Atanasie remarcă: „Chemarea noastră s-a făcut prin bunăvoire şi voinţă", ibidem, LXIV, p. 396.

22Idem, Cuvânt împotriva elinilor, în Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 15, IV, p. 34. Mişcările voinţei oamenilor sunt canalizate fie spre moravurile rele, fie spre cele drepte ale lor. Idem, Cuvântul al treilea împotriva arienilor, col. PSB, vol. 15, XVIII, p. 344.

23Ibidem, IV, p. 35.

24Idem, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea a doua, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din greceşte, introd. şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, col. PSB, vol. 16, XX, p. 205.

25Idem, Cuvântul al treilea împotriva arienilor, col. PSB, vol. 15, LXII, p. 395.

26Idem, Cuvânt împotriva elinilor, col. PSB, vol. 15, XXXI, pp. 64-65. „...pe aceea o alege, iar pe aceasta nu o alege. Aceasta e propriu celor create", scrie Sfântul Atanasie. Idem, Cuvântul întâi împotriva arienilor, col. PSB, vol. 15, LII, p. 219.

27 Vezi Pr. Cicerone Iordăchescu, Romantismul religios, Chişinău, Tipografia Eparhială-Cartea Românească, 1929, pp. 26-30.

28 Sfântul Atanasie Cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, col. PSB, vol. 15, XXXII, p. 66. În ceea ce priveşte relaţia trup-suflet, Sfântul Atanasie relatează faptul că Sfântul Antonie cel Mare „îşi acoperea tot mai mult şi mai mult trupul şi-l purta ca pe un rob, ca nu cumva biruind în unele să fie tras în jos în altele", în sensul că trupul nu trebuie să devină stăpân al omului şi, implicit, al sufletului, ci trebuie condus ca un rob, fiindcă numai în acest caz poate fi eliberat de patimi şi poate fi făcut mijloc de împlinire a binelui. Idem, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, col. PSB, vol. 16, VII, p. 196. Trupul trebuie condus de suflet pentru că numai râvna sufletului stăruind multă vreme întipăreşte tot mai mult deprinderea cea bună. Ibidem, VII, pp. 196-197. Trupul nu este o închisoare a sufletului, ci, dimpotrivă, mijlocul de manifestare în exterior al sufletului.

29Ibidem, XXVIII, p. 61.

30Ibidem, XXXV, p. 69. Alte exprimări ale Sfântului Atanasie al Alexandriei care scot în evidenţă purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „întinzând în toate purtarea Lui de grijă", idem, Tratat despre Întruparea Cuvântului, în Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 15, cap. IV; XVII, p. 111. „...Domnul purtării de grijă al tuturor", ibidem, cap. IV; XVIII, p. 113. „...providenţa Lui în toate, purtarea Lui de grijă pentru toate", ibidem, cap. IV; XIX, p. 113.

31Ibidem, XXV, p. 58.

32Idem, Cuvânt împotriva elinilor, col. PSB, vol. 15, XLI, p. 78. Există „un Cuvânt (o Raţiune) al lui Dumnezeu şi Acesta e conducătorul tuturor şi în El a creat Tatăl zidirea şi prin purtarea Lui de grijă se luminează şi există toate şi El împărăţeşte peste toate, încât din faptele proniei Se cunoaşte El şi, prin El, Tatăl", idem, Tratat despre Întruparea Cuvântului, col. PSB, vol. 15, cap. VI; XLI, p. 136. Sfântul Atanasie se arată extrem de indignat la adresa celor care resping dumnezeirea Fiului şi, implicit, calitatea Sa de proniator împreună cu Tatăl: „nu mi se par sănătoşi la minte cei ce nu recunosc pe Dumnezeu şi nu cred în Cuvântul (Raţiunea) Lui
 

CRISTIAN BOLOŞ