TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Binecuvântarea - etimologie, definiţii, tipologii


 

Binecuvântarea - etimologie, definiţii, tipologii

 

 

 

 

 

Marius Vasileanu

 

 

 

 

În limba română, substantivul binecuvântare provine prin conversiune din infinitivul lung al verbului a binecuvânta. Întrucât verbul preexistă (în mod logic) substantivului, o istorie a termenului binecuvântare trece graniţele categoriei lexico-gramaticale. Astfel, în rândurile următoare vom schiţa evoluţia termenului apelând la întreaga sa familie lexicală.

 

 

1. Date etimologice

 

Etimologia verbului a binecuvânta este destul de transparentă. Compusul reuneşte adverbul bine şi verbul a cuvânta, care în dacoromâna curentă de astăzi a fost substituit de sinonimele sale a vorbi, a spune, a zice, a rosti, dar s-a păstrat în istroromână1. El se aliniază astfel unei serii de compuse din limbile popoarelor creştine, precum latinescul benedicere şi grecescul ε?λογε?ν, însă condiţiile istorice şi culturale ne obligă să-l considerăm model al calcului în primul rând pe vechi-slavul blagosloviti2. Deşi este ortografiat cu cele două elemente legate, gradul de sudură nu este foarte ridicat, dovadă că în textele cultice există şi intercalări între verb şi adverb: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului"3.

Grecescul ε?λογε?ν este tot un verb compus, care oferă modelul calcului limbilor latină şi slavă veche (familia lui traducând rădăcina ebraică brk, cu aceeaşi complexitate semantică4), din ε?-, element de compunere cu sensul „bun", şi verbul λογε?ν, de la λ?γος, „cuvânt". Greaca atestă acest verb mai întâi în scrierile laice (la Eschil, de exemplu)5. În textele precreştine, sensul lui este „a vorbi de bine", „a lăuda", cu sensurile secundare „a onora", „a cinsti". Odată cu apariţia creştinismului, verbul cunoaşte o specializare cu sensul „a binecuvânta"; iese apoi din limbajul religios cu sens antifrastic, „a blestema"6.

Substantivul corespunzător, ε?λογ?α, înseamnă, în traducere liberă, „limbă bună", având aşadar un prim sens filosofico-retoric („limbaj frumos"), atestat la Platon; tot în aria filosofiei mai desemnează „vorbirea raţională". Aceste sensuri rezultă din polisemia particulei ε?-, întrucât „binele" este mereu altul în fiecare domeniu al vieţii. Astfel, în limba curentă, ε?λογ?α mai înseamnă şi „vorbă binevoitoare", „laudă", de unde, la fel ca verbul înrudit, a fost preluat de creştinism pentru a desemna binecuvântarea.

Corespondenţele latine, benedicere şi benedictio, urmează îndeaproape evoluţia semantică a cuvintelor greceşti. Primele sensuri, conform dicţionarului tezaur, sunt „a vorbi de bine", „a lăuda", sensuri păstrate şi în scrierile creştine7. Accepţia care ne interesează presupune un context ritualic şi impune raportarea la sacru; autorii glosează aici prin sanctificare („a sfinţi"), cu menţiunea că un sens specializat permite asocierea acestui verb cu nume care desemnează preoţi sau ierarhi şi în acest context înseamnă verbis sanctificare („a sfinţi prin cuvinte"). De aici lexemul suferă alte modificări semantice, revenind în limbajul laic cu sensurile „a saluta", „a felicita", „a ura".

Substantivul benedictio este atestat mult mai târziu decât verbul din care provine şi-i urmează evoluţia semantică îndeaproape. Astfel, primul sens indicat de lexicografi este „laudă", urmându-i semnificaţia religioasă cu mai multe valenţe: „sfinţire", „rugăciune", „stare a unui om-model" (ex. „binecuvântarea lui Avraam"), „consacrare a unui cleric". O lărgire a sensului echivalează binecuvântarea cu binefacerea8.

În latina medievală, benedictio este acaparat în cele mai multe atestări de limbajul religios. DuCange îl glosează prin „punerea mâinilor"9, acesta fiind considerat de lexicograf sensul prim, din care derivă celelalte. Acest fapt devine semnificativ întrucât anulează raportul care se stabilise între cele două elemente ale compusului, indicând un grad ridicat de sudură. În structura bine + a cuvânta se stabileşte între cei doi termeni o relaţie instrumentală: „binele" se realizează prin intermediul cuvântului. În ce măsură cuvântul sau gestul de punere a mâinilor contează în realizarea binelui este deja o problemă teologică.

 

 

2. Evoluţie semantică

 

Pentru a acoperi noţiunea discutată, primele scrieri româneşti preferă împrumutul din vechea slavă. Este semnificativ, în acest sens, faptul că textele coresiene sau Psaltirea Hurmuzachi nu atestă forma calchiată, uzând în schimb de familia verbului a blagoslovi. În schimb, a binecuvânta este atestat în Codicele voroneţean. Însă acelaşi text conţine şi împrumutul slavon. Fără a avea o statistică foarte exactă, putem totuşi afirma că în secolul al XVI-lea familia verbului împrumutat este mult mai frecvent folosită decât a compusului românesc. A binecuvânta nu este singura formaţiune calchiată după modelul vechi slav; în secolul al XVI-lea mai sunt atestate a bine-grăi (Psaltirea Hurmuzachi), a dulce-cuvânta (Psaltirea Voroneţeană) şi a dulce-spune (Psaltirea Scheiană)10.

În secolul al XVII-lea, Biblia de la Bucureşti şi Dosoftei folosesc verbul a binecuvânta, însă rar (2 atestări în Biblia de la 1688, 4 în Psaltirea în versuri şi 15 în Dumnedzăiasca Liturghie a lui Dosoftei). Raportul se inversează, în mod evident, odată cu modernizarea limbii române şi cu diversificarea literaturii laice.

Blagoslovi (< v. sl. blagosloviti) şi blagoslovenie (< v. sl. blagoslovenije) ies rareori din registrul religios - a se vedea, în acest sens, articolul consacrat acestor cuvinte în DA. Când pătrund în textele laice, ele evocă acelaşi limbaj religios, chiar şi într-un registru ironic sau glumeţ11. A binecuvânta, împreună cu derivatele sale, se regăseşte, în schimb, într-o gamă mai mare de texte şi ajunge, în timp, să-l elimine pe sinonimul său slavonesc. Ieşirea din tiparele religioase îi asigură şi o mai mare varietate semantică, DA consemnând o serie de sensuri figurate12.

Spre deosebire de modelele grec şi latin, a binecuvânta a apărut ca termen al limbajului religios. Evoluţia lui semantică, reflectată în DA (care, fiind un dicţionar istoric, ordonează sensurile în funcţie de filiaţia lor) porneşte de la accepţiunea restrânsă, specializată, care presupune o acţiune de sacralizare, cuvântul fiind asociat cu gestul punerii mâinilor13. Al doilea sens are subiect divin şi înseamnă „a da ajutorul ceresc, a trimite fericire". Al treilea sens surprinde o conceptualizare inversă a procesului conţinut de verb, anume de la om către Dumnezeu: „a lăuda, a slăvi, a ferici, a preamări". În fine, ultima semnificaţie este restrânsă doar la participiul adjectivizat: „întemeiat, îndreptăţit, admisibil". Aşadar evoluţia semantică a verbului se subsumează laicizării termenului.

 

 

3. Definiţii

 

Dicţionarele de uz general ordonează sensurile conform uzului din limba contemporană. Astfel, în DEX găsim pe primul loc „(Despre Dumnezeu) A revărsa graţia divină; a blagoslovi", iar pe a doua poziţie sensul specializat, ceremonial: „(Despre preoţi) A revărsa harul divinităţii asupra unui lucru sau asupra oamenilor"14. Ultimele sensuri aparţin domeniului laic: „a dori prosperitate şi fericire cuiva", „a lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoştinţă". Semantismul substantivului derivat este în strânsă legătură cu al verbului: „acţiunea, formula sau gestul de a binecuvânta"15.

După cum ne indică şi definiţiile, procesul conţinut în verbul a binecuvânta este conceptualizat ca având o sursă (Dumnezeu), un intermediar (preotul) şi o ţintă (omul asupra căruia se revarsă)16. Există şi un obiect al transmiterii, identificat în definiţii ca harul divin17. Sensurile delimitate de DEX şi de alte dicţionare nu fac decât să pună în lumină unul sau doi actanţi, lăsându-l în umbră pe al treilea. În funcţie de acest decupaj, putem împărţi procesul în trei secvenţe, surprinse în trei sensuri, pe care le putem ilustra prin trei exemple prototipice:

Dumnezeu îl binecuvântează pe om - exprimă sursa şi ţinta, pune în umbră intermediarul;

Preotul îl binecuvântează pe om - exprimă intermediarul şi ţinta, pune în umbră sursa;

Omul e binecuvântat - exprimă ţinta, pune în umbră sursa şi intermediarul.

Celelalte sensuri, chiar folosite în limbajul bisericesc, surprind alt proces întrucât obiectul procesului nu mai este harul divin. Când omul îl binecuvântează pe Dumnezeu, este absurd să presupunem că omul ar fi sursa harului şi fiinţa divină ţinta. Cu siguranţă, această accepţiune ţine de sensul „a lăuda", „a onora". Deşi legătura semantică există („A binecuvânta înseamnă a rosti darul creator şi dătător de viaţă, fie înainte de producerea acestuia, sub forma unei rugăciuni de cerere, fie după aceea, sub forma aducerii de mulţumire"18), cele două procese trebuie clar delimitate.

Delimităm cognitiv doar procesul - argumentat şi acceptat teologic - în care sursa divină transmite harul unui om prin intermediul unui sacerdot. Vom avea în vedere, aşadar, numai binecuvântarea ca act divino-uman şi nu alte sensuri.

Specificul cultural şi religios românesc face ca uzul şi dicţionarele să înregistreze binecuvântarea cu referire doar la creştinism, mai mult, doar la creştinismul ortodox. Însă acest proces de transmitere a unui dar sacru constituie un bun al tuturor religiilor, este o caracteristică a lui homo religiosus19, aşadar apare într-o formă sau alta în toate religiile autentice.

 

 

4. Fenomenologia binecuvântării

 

Binecuvântarea este una dintre formele de manifestare ale sacrului în lume. Din perspectivă fenomenologică, genul proxim îl constituie hierofania: „A blessing is thus a type of hierophany. It is one of those mysterious acts through which a transcendent power becomes immanent to this world. In every blessing, therefore, a power intervenes to bestow benefits of divine origin upon beings or object"20.

Evenimentul binecuvântării poate fi descompus în trei secvenţe: stabilirea unei legături cu transcendentul (cu Sursa, cum am numit-o mai sus), transferul, de obicei mediat, al unei calităţi asupra rugătorului şi întărirea fiinţei care primeşte binecuvântarea. Momentul transferului este aşadar doar o etapă, întrucât procesul conţine mai mulţi paşi, uneori cu o desfăşurare rapidă. Binecuvântarea are (uneori) un rezultat vizibil: o schimbare imediată de stare a receptorului harului. Dar, mai important, binecuvântarea acţionează în timp - „rezultatele" pot apărea peste ani, există o anume dinamică care acţionează (sau nu) la vedere.

Sursa a fost identificată diferit de multele religii ale lumii, însă toate au conceput-o ca pe o forţă transcendentă. În funcţie de specificul religios, ea poate fi personală, precum în creştinism ori în islam, sau nu - adică o „forţă" de felul latinelor numina, mai frecventă în religiile Americii indigene.

Transferul se poate realiza spontan, prin rataşarea directă la sursă, însă cel mai frecvent există o formă de intermediere: un sacerdot, un profet, rege sau pater familias. Rolul mediatorului este acela de pontifex, adică de făcător de punţi între neofit şi forţa transcendentă. Modalitatea în care el face legătura cu sacrul presupune anumite gesturi simbolice şi cuvinte rituale. Cuvântul folosit de sacerdot devine logos, cuvânt creator, cuvânt-acţiune.

Ultima etapă, întărirea beneficiarului cu daruri de un fel sau altul, marchează schimbarea de stare a celui care le-a primit. Darul poate fi vizibil, material - bogăţie, copii, viaţă lungă, cum se întâmplă în Vechiul Testament - sau invizibil, pur spiritual. Îndrăznim să credem ca binecuvântarea în sensul sacru nu poate fi lipsită de aspectul spiritual, mai puţin vizibil. Darurile materiale sunt o consecinţă şi un simbol ale darului spiritual, ale înfloririi interioare a receptorului. Şi mai sunt o modalitate de a încuraja şi păstra încrederea neofitului.

Orice formă ar îmbrăca, binecuvântarea este un act conştient pentru toţi actanţii. Omul - ţintă a harului - ştie că s-a schimbat ceva în starea sa interioară (eventual, şi exterioară) şi cunoaşte sursa divină a darului primit; intermediarul este la rândul său deplin conştient de gravitatea şi valoarea actului de a binecuvânta. Aşa cum vom vedea, binecuvântarea are o anume „greutate" (în anumite contexte există chiar riscuri), fapt pentru care nu se acordă oricui şi în niciun caz fără ca beneficiarul să fie pregătit a o primi.


5. Tipologia binecuvântării: cuvânt şi gest

 

La popoarele primitive cu tradiţie orală, unde există tabuul scrisului, mitul este reperul permanent prin care omul surprinde arhetipurile divine. Binecuvântarea este o formă de racordare la aceste arhetipuri şi se înscrie într-un context magico-religios în care gestul şi mai ales cuvântul au o importanţă covârşitoare. Cuvântul fiind mijlocul prin care zeitatea/divinitatea a creat lumea, invocarea forţei transcendente îl face pe om părtaş la crearea (continuă a) lumii. Pronunţarea cuvintelor rituale duce la (re)stabilirea ordinii şi a armoniei de la începuturile creaţiei. Mai mult, cuvântul îi dă omului puterea de a forţa cumva puterile transcendente, de a le convinge să îi vină în ajutor. Verbul îl face părtaş pe om la o fărâmă din puterea divinităţii.

Mediatorul este el însuşi un om binecuvântat, care a devenit partener al puterii divine. Spre exemplu, vraciul aborigen răspândeşte darurile zeilor în întreaga comunitate. El este vindecătorul, el este aducătorul ploii. Într-un caz precum acesta devine evident că mediatorul este un iniţiat. Un trib din Burundi practică masa rituală care constă în mâncarea anului vechi, când capul familiei împarte hrana celorlalţi membri în numele zeului şi invocă bunăstarea pe care şi-o doreşte în noul an21.

În spaţiul subcontinentului indian conştientizarea puterii Cuvântului (Vak) impune o atentă selecţie a cuvintelor rostite. Din acest motiv, Marele Preot vedic, Purohita, cere ajutorul zeilor pentru a i se sugera cuvintele (formulele rituale) potrivite. Odată pronunţate, acestea devin realitate. În aceeaşi credinţă în puterea cuvântului se înscrie şi binecuvântarea rostită de tată la naşterea copilului.

Cuvântul nu este singura modalitate de efectuare a transferului. În gesturile rituale cel mai adesea sunt folosite mâinile; de altfel, în creştinism „punerea mâinilor" a devenit un sinonim al binecuvântării. Despre mâna dreaptă vorbesc multe tradiţii mediteraneene şi orientale, iar spaţiul iudeo-creştin este marcat de acest gest cu valoare de simbol. Numeroase referinţe biblice trimit la mâna Domnului care revarsă harul şi puterea divină asupra omului. Iconografia cultelor siriene precreştine surprinde numeroase gesturi de bunăvoinţă executate de zei cu mâna dreaptă, semn al puterii şi totodată al generozităţii divine, al disponibilităţii de a împărţi puterea cu omul.

În lumea romană, mâna dreaptă apare zugrăvită într-o ipostază nuanţat diferită: divinitatea şi omul îşi dau mâna într-un gest de încredere reciprocă, sugerând o alianţă. Zeul îl primeşte pe om în lumea şi în puterea sa.

În mithraism, mâna dreaptă este unul dintre principalele simboluri ale ritualului. Ceremonialul de iniţiere a neofiţilor se sfârşeşte cu gestul sacerdotului de punere a mâinilor asupra neofitului. Este acelaşi gest pe care îl regăsim în reprezentările iconografice în care Mithra apare învingător asupra tenebrelor. Prin imitarea gestului divin, iniţiatul îşi asigură salvarea de sub incidenţa acestei lumi.

 

 

6. Binecuvântarea în spaţiul iudeo-creştin

 

Rădăcina semitică brk „binecuvânta" şi substantivul berakhah „binecuvântare" apar de 398 de ori în Vechiul Testament22. În cele mai multe cazuri este vorba de darurile pe care Dumnezeu le face fiinţelor create: binecuvântarea creaţiei (Facerea 1, 22-28), binecuvântarea lui Noe şi a copiilor săi (Facerea 9, 1); spre deosebire de celelalte neamuri semitice, în Vechiul Testament numai Dumnezeu este sursa binecuvântării. Mai mult, binecuvântarea poporului lui Israel, popor ales, este începutul unui proces infinit mai complex: al mântuirii lumii (Facerea 18, 18-19; 22, 16-18; 26, 4-5; 28, 13-15).

În situaţiile enumerate mai sus, harul se revarsă fără mediere. Există însă şi numeroase exemple de binecuvântare acordată prin mijlocitor - preot, profet, rege sau cap al familiei. Este o tendinţă adânc înrădăcinată în rândul popoarelor semitice. Spre exemplu, la fenicieni capul familiei juca rolul mediatorului, adresând zeilor cererile soţiei şi ale copiilor. În Vechiul Testament, aceste credinţe ancestrale sunt articulate pe unicitatea sursei divine: cei care primesc darul sunt aleşi de Dumnezeu, precum regele David.

Cuvântul şi gestul de punere a mâinilor se reunesc în binecuvântarea veterotestamentară, caracteristică pe care o regăsim apoi şi în Noul Testament. Odată cu coagularea Bisericii, binecuvântarea este şi ea instituţionalizată, clerul îşi asumă misiunea de a transmite harul lui Hristos.

Prototipul binecuvântării sacerdotale se găseşte în Numeri (6, 22-27). Ea conţine trei rugăciuni invocând numele lui Dumnezeu. Darurile cerute şi transmise de preoţi sunt protecţia, bunăvoinţa şi pacea. Punerea mâinilor, care până în acel moment pare a fi fost o trăsătură a binecuvântării practicate în afara cultului, devine parte a liturghiei oficiale. De asemenea, ridicarea mâinilor devine gestul de încheiere al serviciului ritual, când preotul binecuvântează comunitatea adunată la slujbă.

Noul Testament consemnează o serie de binecuvântări rostite de Iisus: asupra copiilor (Marcu 10, 16), a discipolilor (Luca 24, 50) sau a pâinii care se va înmulţi (Matei 14, 19). Gesturile care însoţesc verbul sunt, însă, diferite: în cazul copiilor are loc punerea mâinilor, în vreme ce discipolii beneficiază de ridicarea mâinilor lui Iisus. Dar binecuvântările lui Hristos se desprind de tradiţia iudaică: ridicarea privirii spre cer sau formule precum „Pace vouă!" sunt preluate de Sfinţii Apostoli şi perpetuate până astăzi.

În tradiţia apostolică, binecuvântarea este rezervată episcopilor şi preoţilor, făcând parte din misiunea Bisericii de a sfinţi şi a mântui lumea23. De aceea, Conciliul de la Laodiceea (cca. 363) interzicea primirea binecuvântării din mâinile ereticilor.

O schimbare în forma binecuvântării are loc începând cu secolul al treilea, când punerea mâinilor este treptat înlocuită de semnul crucii, în care poziţia degetelor este o reminiscenţă a oratoriei greco-romane. Julien Ries considera această schimbare a gesticii rituale o dovadă a conştientizării de către creştini a naturii transcendentale a binecuvântării24. De-a lungul secolelor, binecuvântarea a fost grupată împreună cu alte ritualuri sub numele de sacramente la catolici. Începând cu secolul al XII-lea, sub influenţa unor teologi de renume precum Abelard, gestica a rămas pe planul secund, atenţia maximă acordându-se formulelor, cuvintelor, idee accentuată şi mai puternic de Luther şi teologii Reformei.

La creştinii ortodocşi binecuvântarea este o ierurgie25 care presupune focalizarea rugăciunii (o rugăciune specială) către anumite persoane, acţiuni sau obiecte. Au astfel parte de binecuvântări - sunt aduse cu alte cuvinte la ordinea divină, întru mântuire - toate cele ce ne înconjoară: holdele, bucatele, hainele sau acţiunile omului.

Astăzi atât preoţii ortodoşi cât şi catolici binecuvântează făcând semnul crucii spre realitatea binecuvântată. Ortodocşii ţin „degetele mâinii drepte în aşa fel încât să formeze cât se poate de fidel literele greceşti IΣ.XΣ. - Iisus Hristos. Clericii romano-catolici binecuvântează ţinând degetul mare, arătător şi mijlociu mai ridicate, iar inelarul şi degetul mic strânse în palmă"26.

 

 

 

 

 

 

7. Concluzii

 

În perspectiva istoriei religiilor se poate spune că modalităţile de a primi şi de a conferi binecuvântarea sunt la fel de răspândite şi diferite precum sunt şi ritualurile nenumăratelor credinţe religioase autentice. Elementul de unitate pare a fi doar de ordin tehnic: binecuvântarea este considerată un act şi un vehicul prin care omul, acţiunile sale şi întreaga creaţie sunt păstrate în orbita sacrului. Acolo unde tensiunea binecuvântării capată proporţii speciale vom vedea că şi intenţiile, şi finalitatea sunt de domeniul excelenţei în „jocul" ucenicului cu îndrumătorul.

Singur creştinismul maximizează absolut relaţia duhovnic - ucenic, relaţie în care Iisus este „Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). De aceea la limita luminoasă binecuvântarea te determină să rosteşti: „şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine" (Gal 2, 20).

 

Bibliografie:

Bailly = Bailly, A., Dictionnaire grec-français, 26e édition, Paris, Hachette, 2000;

Anania 2006 = Bartolomeu Anania, 2006, Cartea deschisă a Împărăţiei, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;

Biblia = Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod. Versiune diorosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase osteneli. Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001;

DA = Dicţionarul limbii române, Tomul I, Partea I, A-B Bucureşti, Librăriile Socec & comp. şi C. Sfetea, 1913; Tomul II, Partea II, C, Bucureşti, Tipografia ziarului Universul, 1940;

DER = Ciorănescu, Al., Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, Saeculum I. O., 2002;

DEB = Dicţionar enciclopedic al Bibliei, traducere de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Humanitas, 1999;

DEX = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan", Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998;

ER = Eliade, M. (editor in chief), The Encyclopedia of Religions, vol. I, New York, MacMillan Library Referrence USA;

DuCange = Charles Du Fresne Du Cange, Glossarium Mediae et Infimae Latinitatis, Niort, Le Favre, 1883-1887;

FC = Popescu-Marin, M. (coord.), 2007, Formarea cuvintelor în limba română din secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române;

ILRL = Gheţie, I. (coord.), 1997, Istoria limbii literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, Editura Academiei Române;

Răducă 1998 = Răducă, V., 1998, Ghidul creştinului ortodox, Bucureşti, Humanitas;

TLL = Thesaurus linguae Latinae, vol. II, Lipsiae, B. G. Teubneri, 1901-1904;

VTB = Léon-Dufour, X. (coord.), Vocabular de teologie biblică, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001.

 

1 DA s. v. cuvânta.

2 ILRL 436, FC 228.

3 DER s. v. binecuvânta.

4 DEB s. v. binecuvântare.

5 Bailly s. v. ε?λογ?ω.

6 Bailly s. v. ε?λογ?ω.

7 TLL s. v. benedico.

8 TLL s. v. benedictio.

9 DuCange s. v. benedictio.

10 FC 258.

11 DA s. v. blago-.

12 DA s. v. binecuvânta.

13 DA s. v. binecuvânta.

14 DEX s. v. binecuvânta.

15 DEX s. v. binecuvântare.

16 „De cele mai multe ori, cel care binecuvântează este Dumnezeu, şi binecuvântarea lui e întotdeauna izvor de viaţă... Astfel, numai fiinţele vii o pot primi" (VTB s. v. binecuvântare).

17 ER s. v. blessing.

18 VTB s. v. binecuvântare.

19 ER s. v. blessing.

20 ER s. v. blessing.

21 ER s. v. blessing.

22 ER s. v. blessing.

23 O amănunţită trecere în revistă şi analiză a fenomenului binecuvântării creştine se găseşte în Anania 2006: 51-60.

24 ER s. v. blessing.

25 Răducă 1998: 164.

26 Răducă, 1998: 84.


 

MARIUS VASILEANU