Profesorul Cesare Alzati nu are nevoie de o prezentare foarte amănunţită pentru publicul românesc interesat de istorie bisericească. Specialist în istoria creştinismului, istoria bisericii şi a vieţii religioase din Italia şi din Europa de Sud-Est, Cesare Alzati a desfăşurat o carieră didactică de două decenii şi jumătate la Universitatea din Pisa, pentru a se transfera apoi, în urmă cu câţiva ani, la Universitatea Catolică Sacro Cuore din Milano, unde activează şi în prezent. A primit în anul 2000 distincţia de doctor honoris causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Printre temele sale de cercetare preferate se numără în primul rând cele referitoare la identitatea şi istoria specifică a Bisericii catolice din Nordul Italiei (în principal zona Milano), concretizate în lucrări ca: Ambrosiana Ecclesia (1993), sau Ambrosianum Mysterium (2000); a contribuit de asemenea la poligrafia Dalla Chiesa d`Inghilterra alla Communione Anglicana (1992), precum şi la Storia del Cristianesimo, editată la Laterza în 1997, cu un capitol referitor la ortodoxie. Asupra temelor de istorie ecleziastică privitoare la spaţiul românesc s-a aplecat cu predilecţie, interes concretizat în lucrări precum: Terra romena tra Oriente e Occidente. Chiese ed etnie nel tardo `500 (1982), În inima Europei: studii de istorie religioasă a spaţiului românesc (1998), ultima lucrare beneficiind şi de o versiune în limba italiană intitulată Lo spazio romeno tra frontiere e integrazione in età medioevale e moderna (Pisa, 2001). Profesorul Alzati şi-a fructificat de asemenea cercetările desfăşurate de-a lungul anilor sub forma a numeroase studii publicate în reviste şi volume colective, ilustrând profilul unui istoric pe cât de erudit, pe atât de dinamic, de anvergură europeană în sensul cel mai profund al termenului.
Lucrarea pe care o prezentăm constituie cea mai recentă apariţie editorială a profesorului Alzati, şi este dedicată uneia din temele pe care le-a cultivat în mod constant, istoria Bisericii catolice de rit ambrosian, cu o tradiţie şi o identitate specială, în special pe plan liturgic, întemeiate de Sfântul Ambrozie în secolul IV şi regăsibile astăzi mai ales pe cuprinsul diecezei de Milano, dar nu numai. Această carte, Il Lezionario della Chiesa Ambrosiana. La tradizione liturgica e il rinovato "ordo lectionum", propune o abordare istorică ocazionată de un moment important pentru viaţa eclezială de astăzi a Bisericii milaneze de rit ambrosian: promulgarea oficială, în 20 martie 2008, a unei ediţii noi a Lecţionarului (Il Lezionario Ambrosiano), carte de cult similară oarecum Evangheliarului sau Apostolului din tradiţia bizantină, prin care se recuperează numeroase practici cultuale şi liturgice vechi de secole, specifice pentru acest rit. Prin aceasta este repropusă, catolicilor şi nu numai, o tradiţie cultuală neromană a Occidentului latin, apreciază Cesare Alzati.      
Ritul ambrozian din nordul Italiei reprezintă astăzi o relicvă interesantă a diversităţii rituale de altădată a Occidentului catolic, alte rituri precum cel mozarabic, sau cel patriarchin, nemaisupravieţuind până în prezent. Prezintă două trăsături majore: caracterul său pronunţat cristocentric, derivat din lupta împotriva ereziei ariene, aflată în plină desfăşurare în perioada păstorii Sfântului Ambrozie ca episcop la Milano, în secolul IV, precum şi o serie similitudini cu liturghiile răsăritene. Reamintim faptul că Sfântul Ambrozie este sărbătorit deopotrivă de Biserica apuseană şi de cea răsăriteană, ortodoxă, în data de 7 decembrie. Istoria acestei comunităţi ecleziale înregistrează de-a lungul timpului momente care-i conturează şi-i pun mai pregnant în evidenţă identitatea în ansamblul creştinismului, al Bisericii apusene în particular. Astfel, într-o scrisoare adresată clerului din Milano, în septembrie 600, prin care confirma alegere noului episcop, de curând petrecută, papa Grigore cel Mare îl numea pe acesta cu expresia „vicarius Ambrosii", vicar al Sfântului Ambrozie, fapt ce reflectă o concepţie eclesiologică analoagă celei potrivit căreia episcopul Romei deţine calitatea de vicar al Sfântului Apostol Petru. Mai târziu, într-o scrisoare din 881, papa Ioan al VIII-lea a numit pentru prima dată Biserica din Milano ca „ambroziană", punând astfel premizele pentru identificarea dintre adjectivul care derivă din numele oraşului, acela de „milaneză", şi respectiv cel care provine de la numele patronului, „ambroziană". Aceasta arată că istoria oraşului şi a Bisericii milaneze a fost profund marcată de opera misionară a Sfântului Ambrozie, perpetuată de-a lungul secolelor de succesorii acestuia întru episcopat. Această Biserică şi-a conservat astfel un specific propriu şi o identitate distinctă, păstrându-şi de-a lungul timpului ritul, uzanţele, propria specificitate eclezială, în pofida unor reforme succesive promovate de Scaunul roman care au avut ca finalitate generalizarea ritului latin (roman) al Bisericii catolice în Europa apuseană. Perioada de păstorire a Sfântului Carol Borromeo ca episcop de Milano, 1560-1584, deţine o importanţă aparte în istoria Biserici de rit ambrozian, fiind definită drept o veritabilă „reîntemeiere" a acesteia. Carol Borromeo a fost dealtfel unul dintre inspiratorii conciliului tridentin, opera sa misionară fiind de altfel asumată ca model pentru întreaga Europă catolică post-conciliară. Promulgarea în 2008 a noului Lecţionar pentru Biserica milaneză de rit ambrozian este de natură să reactualizeze datele unei tradiţii ecleziale deosebit de bogate, a unei identităţi ecleziastice prestigioase prin istoria şi misiunea sa de-a lungul secolelor. Cartea semnată de profesorul Alzati apare la scurtă vreme după eveniment (2009) şi are calitatea de a valorifica sub aspect ştiinţific promulgarea noului Lecţionar pentru ritul milanez, de a prezenta datele unei tradiţii revigorate. Competenţa deţinută de Cesare Alzati în acest subiect este dublată de apartenenţa sa instituţională, istoricul fiind în acelaşi timp membru al Congreraţiei Ritului Ambrozian.
Lucrarea Il Lezionario della Chiesa Ambrosiana. La tradizione liturgica e il rinovato "ordo lectionum"  se deschide cu prezentarea semnată de Manlio Sodi, urmată de o parte introductivă, Una Chiesa nell`ecumene. La tradizione ambrosiana nella comunità delle Chiese, în care este expune o retrospectivă succintă a evoluţiei istorice a Bisericii milaneze, deosebit de importantă în ansamblul întregii lucrări. Cartea continuă cu trei părţi deosebit de consistente, o anexă documentară şi indici. Prima parte, Una comunità cultuale nella storia, propune de asemenea în cele trei capitole pe care le conţine o abordare istorică, referindu-se la următoarele teme: biserica, slujirea şi locul de cult în tradiţia ambroziană, Scriptură şi slujire în experienţa istorică a Bisericii milaneze, noul Lecţionar al Bisericii ambroziene şi conciliul Vatican II. Părţile succesive ale lucrării îmbină ca tip de analiză perspectiva istorică cu analiza liturgică a tradiţiei rituale ambroziene, insistând asupra felului în care noul Lecţionar sistematizează viaţa liturgică a comunităţii ambroziene. Astfel, partea a doua intitulată Gli ordinamenti rituali di una tradizione ecclesiale tratează în cuprinsul a trei capitole despre rugăciunea psalmilor şi practica rituală a tămâierii, despre celebrarea euharistică, precum şi despre ritualul nupţial în mediul catolic de rit ambrozian. Partea a treia, Annuncio ed esperienza misterica della salvezza nel Lezionario Ambroziano, este de departe cea mai amplă din întreaga lucrare, concentrându-se în cuprinsul a 11 capitole pe aspecte ale vieţii liturgice specifice ritului ambrozian. Găsim, astfel, detaliate o serie de chestiuni referitoare la: ziua liturgică în tradiţia ambroziană, semnificaţia sâmbetei şi a duminecii în slujirea liturgică, anul liturgic, misterul Întrupării Domnului şi semnificaţia sa, timpul liturgic succesiv Epifaniei (Boboteaza), pregătirea pentru Paşte şi misterul pascal în Biserica ambroziană, ciclul liturgic de după sărbătoarea Rusaliilor etc. Fiecare din capitolele părţii a treia conţine o anexă, cu indicarea prescripţiilor din Lecţionar specifice pentru fiecare perioadă din ciclul liturgic al unui an. Anexa finală a lucrării (Appendici) conţine câteva texte referitoare la practicarea ritului ambrosian în teritorii din afara diecezei de Milano, situate în Nordul Italiei şi în Elveţia, semnate de Cesare Alzati, Marco Mauri, Germano Zaccheo, Danilo Biasibetti; după aceste texte lucrarea înfăţişează un dicţionar de termeni esenţiali ai Liturghiei ambroziene. Cartea se încheie cu o serie multiplă de indici, după cum urmează: indicele surselor antice, patristice, medievale şi protomoderne, indice de surse liturgice, indice de surse sinodale, indice general. Prezenţa unor referinţe atât de ample la prescripţii şi desfăşurări concrete ale vieţii liturgice ale Bisericii ambroziene, este menită să concretizeze demersul de bază al autorului, acela de a arăta în ce fel individualizează Lecţionarul din 2008 identitatea ritual-liturgică, spirituală în ultimă instanţă, a acestei Biserici, în ansamblul catolicismului şi a întregii creştinătăţi.
Publicarea noului Lecţionar pentru comunitatea de rit ambrozian, în 2008, este un fapt ce ilustrează climatul inaugurat în viaţa liturgică a Bisericii catolice de către actualul Suveran Pontif, papa Benedict al XVI-lea, care a dorit prin măsurile luate să lase o mai largă posibilitate de exprimare unor tradiţii ecleziale locale precum şi unor modalităţi de slujire şi de trăire a propriei identităţi spirituale, la nivelul anumitor comunităţi catolice a căror mod de a fi fusese în linii mari omogenizat prin reforma operată de conciliul Vatican II. Amintim astfel faptul că la începutul pontificatului papei Benedict a fost retipărit şi reintrodus în uz Mesalul (Liturghier) roman din 1962, aflat în vigoare aşadar înainte de conciliu şi deopotrivă s-a permis slujirea în anumite comunităţi a liturghiei în limba latină. Revigorarea tradiţiilor Bisericii de rit ambrozian, instituţionalizată în forma aceasta, prin Lecţionarul editat în 2008, se integrează în acest climat de relansare a diversităţii formelor de cult din Biserica catolică, pe care Benedict al XVI înţelege să le revalorizeze, în spiritul de deschidere faţă de diversitate inaugurat de conciliul Vatican II. Lucrarea profesorului Cesare Alzati reuşeşete să surprindă în mod convingător, de pe poziţia istoricului şi a liturgistului, acest fenomen de relansare a diversităţilor liturgice, concretizate în cazul Bisericii de rit ambrozian prin publicarea noului Lecţionar.

ION CÂRJA