TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Icoana românească din Transilvania. Imagine sacră şi document de istorie naţională

 


 

Icoana românească din Transilvania.

Imagine sacră şi document de istorie naţională

 

 

 

 

 

Marius Porumb

 

 

 

 

În spaţiul românesc, în Muntenia şi Oltenia, în Moldova, Basarabia şi Bucovina, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, icoanele au un rol deosebit de important în cult, fiind specifice bisericii ortodoxe şi tradiţiei bizantine. Iniţial, denumirea de icoană îşi are originea în limba română din termenul grecesc ε?κ?ν (ikon), care înseamnă chip, portret sau imagine. Astăzi, în accepţiunea istoricilor de artă, a cercetătorilor fenomenului artistic, icoana este considerată obiect de cult şi operă de artă, creată pentru bisericile ortodoxe, având o mare răspândire în lumea bizantină şi postbizantină, fiind realizată în tehnica picturii tempera pe panouri de lemn.

Fiind un produs al lumii medievale ortodoxe, aria de răspândire a acestui gen artistic cuprinde în primul rând vechile teritorii ale Imperiului Bizantin, precum şi zonele de influenţă din jurul acestuia. Icoana este prezentă în Grecia, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Italia, Creta, Cipru şi Asia Mică, în Ţările Române, Ucraina, Rusia, în sudul Poloniei şi estul Slovaciei.

Michel Quenot are pe bună dreptate următoarele consideraţii în cartea sa Icoana, fereastră spre absolut: „A reduce icoana la nivelul unei opere de artă înseamnă a o goli de funcţia ei primordială. Teologie în imagine, ea anunţă prin culori şi face prezent ceea ce Evanghelia proclamă prin cuvânt. Icoana este, aşadar, unul din aspectele Revelaţiei divine şi ale Comuniunii noastre cu Dumnezeu. Credincioşii ortodocşi adunaţi într-o biserică pentru liturghie stabilesc legătura cu Biserica cerească prin intermediul icoanelor şi rugăciunilor liturgice"1.

Icoanele împodobesc bisericile româneşti, formând tâmplele sau iconostasele, separând absida altarului de naos. Icoanele sunt adesea folosite ca simbol sacru la troiţele de drum, la fântâni şi izvoare, icoană de hram pe faţadele bisericilor, sau a unor clădiri de interes obştesc, dar şi ca podoabă protectoare a casei şi familiei. Icoana îl însoţeşte pe creştinul ortodox de la leagăn la mormânt.

Transilvania conservă un patrimoniu cultural artistic românesc de o excepţională şi inestimabilă valoare, un adevărat tezaur pentru istoria noastră naţională, atestând o veche şi o continuă viaţă religioasă. Peste tot unde au trăit şi trăiesc românii, din Bihor până în Ţara Bârsei şi Secuime, din Banat până în Maramureş sau Ţara Oaşului, din Valea Someşului şi Câmpia Transilvaniei până în Mărginimea Sibiului şi Hunedara, din Munţii Apuseni până în Ţara Făgăraşului, se înalţă la tot pasul lăcaşurile româneşti de închinăciune, dovezi ale credinţei şi statorniciei, monumente istorice şi de artă, unele de o mare vechime. Ctitoriile creştineşti ale românilor sunt toate împodobite cu icoane şi pictură murală, adevărate rugăciuni înălţate către Dumnezeu, pictate pe zidurile sfintelor lăcaşuri. Cunoaşterea evoluţiei în timp a acestor monumente ale istoriei şi artei religioase româneşti este întregită, nu o dată, de inscripţiile săpate în piatră, dăltuite în lemn ori metale preţioase, pictate sau incizate în tencuiala zidurilor, fiecare constituind importante izvoare documentare.

Icoanele şi pictura murală, pe lângă valoarea artistică incontestabilă, ce atestă un anume nivel cultural şi o activă viaţă religioasă, reprezintă în sine preţioase surse documentare pentru istoria românească. Avem nenumărate cazuri când o icoană sau mai multe, datate prin inscripţii, ce menţionează ctitori şi donatori sau evenimente din epocă, adeveresc prezenţa în localităţi în care azi nu se mai păstrează vechile biserici, existenţa cu multe secole în urmă a unor lăcaşuri de cult aparţinând românilor transilvăneni. Redăm mai jos simbolic câteva exemple grăitoare pentru valoarea lor documentară. Inscripţia unei icoane a Sfântului Nicolae menţionează că aceasta a fost ferecată în argint de episcopul Anastasie, unul din primii ierarhi ai Episcopiei Vadului la 1531. Două splendide icoane din anul 1539, conservate într-o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea, sunt opere ale unor pictori moldoveni. Inscripţiile de donaţie, smerite rugi înălţate spre cer de ctitorii picturii, menţionează vechea biserică a satului Urisiu de Jos (jud. Mureş) din prima jumătatate a secolului al XVI-lea. Inscripţii minuscule, ascunse adesea în faldurile veşmintelor sfinte, pe tronurile împodobite cu vrejuri din icoanele împărăteşti, sau caligrafiate cu migală în locuri cu totul neaşteptate, menţionează pe pictori sau pe donatori.

Cele mai vechi ansambluri de pictură murală ortodoxă din Ţările Române se află în Transilvania, aşa cum şi primul pictor român cunoscut, Teofil Zugravul, este atestat tot pe aceste meleaguri, de inscripţia frescei de la biserica din Strei Sângeorgiu (jud. Hunedoara), pictură murală datând din anul 1313. La Mănăstirea Râmeţ, biserica datând din secolul al XIII-lea, pictura murală a fost realizată de pictorul român Mihu de la Crişul Alb, care menţionează în pisania din anul 1376 numele Arhiepiscopului Ghelasion şi al regelui Ludovic cel Mare. Adevărate cronici murale sunt inscripţiile pictate pe pereţii bisericilor ortodoxe de la Crişcior şi Ribiţa, sau la biserica Sfântul Nicolae din Hunedoara. Din secolele al XV-lea şi al XVI-lea se conservă un mare număr de icoane transilvănene, unele de o excepţională valoare, ce demonstrează stilistic şi documentar legături cu centrele artistice ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Din secolul al XVI-lea se păstrează remarcabile opere de artă, între care deja amintitele icoane de la Urisiu de Jos din 1539 (Maica Domnului cu Pruncul Hodighitria şi Sfântul Nicolae), datorate unui pictor moldovean, apoi tripticul din 1555 de la Agârbiciu şi cel de la Bica, datorate unui pictor anonim, venit şi el din Moldova. Între icoanele acestui secol mai pot fi amintite Maica Domnului Eleusa (1564) din Şcheii Braşovului, icoană de influenţă italo-cretană, icoana Hodighitria de la Dezmir, şi icoanele de la Păniceni (Adormirea Maicii Domnului), Nadăş (Adormirea Maicii Domnului) şi Ciuleni (Bunavestire) aparţinând şi ele şcolii moldave de pictură.

Între performanţele artistice din ambianţa românească din Transilvania, considerăm că trebuie menţionată apariţia picturii murale exterioare, încă la începutul celui de-al XV-lea veac (bisericile ortodoxe hunedorene de la Strei, Ostrov, Peşteana, Crişcior), fenomen artistic ce îl întâlnim la sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul veacului următor şi la unele biserici săseşti, ansamblurile murale având uneori o paternitate artistică românească (fresce şi fragmente de picturi murale exterioare păstrându-se la bisericile evanghelice din Dârlos, Curciu, Tătârlaua, Motiş, Copşa Mare, Mediaş)2. Primele realizări ale picturii murale exterioare din Transilvania, realizări modeste ca manifestare, premerg cronologic cu un secol înfloritoarea evoluţie a frescei moldave de pe faţadele bisericilor bucovinene din epoca rareşiană.

În veacurile următoare textele scrise pe icoane sau picturi murale se înmulţesc semnificativ. Pe baza acestor inscripţii, pisanii şi pomelnice, ca şi pe baza unor izvoare documentare, se poate reconstitui o fascinantă istorie a picturii religioase din Transilvania, în care se relevă o intensă activitate artistică românească la care participă un mare număr de pictori, se poate detecta circulaţia lor şi itinerariile străbătute, legăturile cu principalele centre artistice.

Evoluţia picturii murale şi de icoane din Transilvania este în permanentă legătură cu fenomenul artistic din Ţările Române extracarpatice. Miile de icoane pictate pe lemn, pictura murală a bisericilor de lemn sau de zid confirmă nu numai prin inscripţii sau izvoare documentare de arhivă, dar şi prin evoluţia stilistică, un proces de progresivă unificare culturală şi artistică, definitoriu pentru devenirea noastră istorică.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în anul 1681 nobilul român Ioan Cupşa donează Mănăstirii Nicula o frumoasă icoană reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul, Hodighitria, operă a pictorului Luca din Iclod. În anul 1694 Hodighitria de la Nicula a lăcrimat, fiind icoană făcătoare de minuni, a devenit obiect de adorare şi prilej de pelerinaje pentru credincioşii veniţi din întreaga Transilvanie, dar şi mai de departe, dincolo de fruntariile principatului. Icoana miraculoasă de la Nicula s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea contemporanilor, indiferent de confesiunea religioasă, iar datorită celebrităţii sale s-au realizat numeroase copii, mai mult sau mai puţin fidele. Fenomenul religios şi artistic desfăşurat de-a lungul timpului în jurul icoanei de la Nicula este de o amploare puţin obişnuită3. În satul din preajma mănăstirii s-a dezvoltat un centru de pictură pe sticlă încă din secolul al XVIII-lea, primele icoane fiind reprezentări ale icoanei miraculoase.

Secolul al XVIII-lea este în Transilvania o explozie artistică românească, fiind cunoscuţi, datorită cercetărilor sistematice, peste trei sute de pictori activi, ce decorează cu pictură murală şi icoane bisericile româneşti din provincia intracarpatică şi nu puţine sunt cazurile în care artiştii circulă de o parte sau alta a Carpaţilor. Merită, de asemenea, de subliniat aportul artiştilor transilvăneni în provinciile extracarpatice, inscripţii şi semnături atestând prezenţa lor la edificii religioase din Muntenia şi Oltenia, din Moldova şi Basarabia, ori din mediul ortodox din Serbia, Ungaria şi Slovacia.

În Transilvania primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea se manifestă în pictura românească un puternic curent brâncovenesc şi postbrâncovenesc, sub influenţa şcolii de pictură de la sudul Carpaţilor, propagat cu vigoare de reprezentanţii centrelor artistice din Şcheii Braşovului, Răşinari sau Făgăraş, care sunt într-un permanent contact cultural cu Ţara Românească4.

Stilul brâncovenesc este prezent în pictura icoanelor şi în fresca bisericilor româneşti din Banat şi sudul Transilvaniei, până în zonele nordice ale provinciei. Este semnificativ pentru tendinţele de menţinere a tradiţiilor iconografice ortodoxe, dar şi pentru conservarea acestui stil românesc al epocii, alegerea de către episcopul Inochentie Micu, pentru pictarea iconostasului catedralei blăjene, a lui Ştefan Zugravul de la Ocnele Mari, în contractul încheiat în 1737 menţionându-se în mod expres ca pictorul de la sudul Carpaţilor să realizeze icoanele „cu mare cuviinţă şi frumoase precum în Ţara Românească"5.

În marele cartier românesc al Braşovului, în jurul vechii Biserici Sfântul Nicolae din Şchei, s-a dezvoltat pe tot parcursul celui de-al XVIII-lea veac un centru artistic de o importanţă deosebită, ce era în directă legătură cu marile centre artistice brâncoveneşti ale Valahiei. Primii pictori, muralişti şi iconari, proveneau din Ţara Românească, ca fraţii Gheorghe şi Grigorie Ranite din Craiova, sau Ioan şi Iancu originari din aceleaşi ţinuturi sud carpatine. În a doua jumătate a secolului numărul pictorilor care îşi desfăşoară activitatea aici creşte considerabil, remarcându-se atât în Braşov, cât şi prin activitatea bogată din satele Ţării Bârsei, continuând într-o variantă stilistică populară tradiţiile artei postbrâncoveneşti.

Un remarcabil centru de pictură, având permanente legături cu Ţara Românească, este marele sat românesc Răşinari, aşezare din vecinătatea Sibiului, în care au activat trei generaţii de pictori. Prima generaţie din care făceau parte Popa Ivan Zugravul şi Nistor Dascălul sunt ataşaţi stilului brâncovenesc, pe care îl difuzează în Transilvania prin bogata lor activitate. Din cea de a doua generaţie de pictori răşinăreni fac parte două remarcabile personalităţi artistice, fraţii Iacov şi Stan zugravi, care s-au format la în importantul centru cultural care era Râmnicu Vâlcii, cei doi având o excepţională activitate artistică în părţile centrale şi sudice ale Transilvaniei. O a treia generaţie de pictori era formată din elevi şi descendenţi ai pictorilor anteriori (între care se remarcă Gheorghe fiul lui Iacov, Ioan Grigorovici fiul lui Ranite şi Ioan din Poplaca), care vor fi continuatori şi păstrători ai tradiţiilor artistice, devenind promotori ai unui nou stil, ce se îndepărtează lent de vechea pictură tradiţională.

Remarcăm de asemenea bogata activitate a pictorilor bănăţeni şi bihoreni, unde stilul baroc pătrunde în pictura ortodoxă cu insistenţă, în paralel existând un puternic curent tradiţional, cu ecouri ale picturii brâncoveneşti, venite dinspre Ţara Românească şi Transilvania.

Grupul pictorilor din Munţii Apuseni, ca şi cei din Câmpia Transilvaniei, din Sălaj, sau din Ţara Năsăudului, din Lăpuş şi Chioar, sunt prezenţi în lăcaşurile de cult cu valoroase icoane, sau în pictura murală a bisericilor de lemn şi de zid, fiind creatorii unei lumi încărcate de frumuseţe şi evlavie. Evoluţia şi amplitudinea fenomenului artistic românesc, creşterea numerică a forţelor artistice au impus în mod firesc gruparea pictorilor din regiunile nordice ale Transilvaniei, într-o formă de asociere profesională, Breasla pictorilor români, întemeiată la Gherla în 17776.

O puternică şi autentică personalitate manifestă în acest secol „şcoala" maramureşană, pictura murală a bisericilor de lemn şi cea de icoane continuând cu consecvenţă principiile artei bizantine şi postbizantine prin operele lui Alexandru Ponehalschi şi ale lui Radu Munteanu, dar şi ale zugravilor grupaţi în jurul lor, fiecare interpretând, într-un mod aparte, fondul iconografic tradiţional. Abia în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea şi mai ales în primele decenii le secolului următor, în pictura maramureşană pătrund influenţele barocului, Toader Hodor fiind unul din pictorii cei mai receptivi din regiune. Din aceiaşi perioadă este cunoscută activitatea lui Mihai Zugravul, Ioan Opriş, Ioan Plohod, Nicolae Cepschin, Gheorghe Vişovan7.

La sfârşitul vecului al XVIII-lea şi în secolul următor, în paralel cu occidentalizarea picturii religioase, icoana şi pictura murală a bisericilor din mediul rural este considerată ca aparţinând creaţiei populare, având uneori valenţe artistice remarcabile. Acum se dezvoltă numeroase centre de pictură pe sticlă (Nicula, Ţara Oltului, Valea Sebeşului, Lancrăm, Laz, Făgăraş, Şcheii Braşovului, Banat). Icoanele înfăptuite de iconarii ţărani, de un pitoresc deosebit, dar şi de o rară frumuseţe, reprezintă uneori scene pline de orginalitate, fiind o îmbinare armonioasă între stilul narativ şi cel decorativ. Icoana pe sticlă este rugăciunea smerită a ţăranului român.

Icoana, imagine sfântă şi document de istorie a neamului românesc, este o realitate pentru cei ce îngenunchiază în rugăciune în bătrânele noastre biserici. Este necesar să privim şi să gândim icoana ca pe o operă care a fost făurită într-o epocă şi un mediu demult trecute, să constatăm că pe lângă desfătarea estetică, ea rămâne în primul rând o imagine sacră, un obiect de cult, fiind în acelaşi timp un document artistic şi istoric, care ne vorbeşte în limbajul său propriu despre cel ce a creat-o şi mediul din care provine. Neţinând seama de aceste aspecte - cel de cult, cel estetic şi cel istoric - sărăcim conţinutul operei, ne sărăcim pe noi şi nedreptăţim pe înaintaşii noştri, întru artă8.

 

1 Michel Quenot, Icoana fereastră spre absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pp. 10-11.

2 Vasile Drăguţ,Picturi murale exterioare în Transilvania medievală", în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, XII (1965), nr. 1, pp. 95-96.

3 Nicolae Sabău, „Icon Lacrymans: De la Hodighitria Niculei la Vera Effigies B(eatae) V(irginis) Mariae Flentis Claudiopoli", în Ars Transsilvaniae, XVIII (2008), pp. 151-169.

4 Corina Nicolescu, Icoane vechi românşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, pp. 19-20.

5 Marius Porumb, Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 20.

6 Ioana Cristache Panait, „O breaslă a xilografilor din Transilvania", în Revista Muzeelor, IV (1967) nr. 3, pp. 221 222; Marius Porumb, „Breasla pictorilor români fondată la Gherla în 1777", în Acta Musei Napocensis, XXII XXIII (1985-1986), pp. 611-620.

7 Marius Porumb, Icoane din Maramureş, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1975.

8 Alexandru Efremov, Icoane româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 15.


 

MARIUS PORUMB