TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Palia de la Orăştie (1582), vol. I Textul, vol. II Studii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, 2005, 2007, ediţie de Vasile Arvinte, Ioan Caproşu, Alexandru Gafton şi Sorin Guia

 


Un text de dimensiunile şi importanţa Paliei de la Orăştie a rămas pentru mult timp privat de un studiu filologic şi de un studiu lingvistic. După ediţia şi contribuţiile lui Mario Roques, Viorica Pamfil a publicat, în 1968, o lucrare care conţinea, pe de o parte, facsimilele tipăriturii din secolul al XVI-lea şi, pe de altă parte, transcrierea fonetică interpretativă a textului. Pentru aceasta, autoarea a avut în vedere cea mai completă dintre cele cinci versiuni cunoscute ale cărţii. Odată scos la lumină, textul a suscitat interesul lingviştilor (istorici ai limbii în special), apoi al teologilor, al istoricilor culturii, precum şi al cercetătorilor din diverse alte domenii.

Întrucât Mario Roques demonstrase cu unele argumente că această traducere s-a efectuat după Pentateucul lui Gáspár Heltai (un text maghiar), fiind consultată totodată şi o variantă a Vulgatei (deci un text latin), prezenţa, în ediţia din 1968, şi a textului maghiar, alături de totalitatea facsimilelor după textul românesc cu chirilice a fost apreciată. Marea carenţă a ediţiei, însă, era dată de lipsa unui studiu lingvistic amplu şi amănunţit, care să analizeze toate compartimentele limbii.

Recent, un grup de cercetători ieşeni, cadre didactice de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, a decis să se ocupe ei îndeaproape de Palia de la Orăştie. În anul 2005 a apărut primul volum al unei lucrări dedicate Paliei. Sorin Guia a realizat o nouă transcriere a acestui text, o variantă care să respecte nişte principii mai riguroase decât cele avute în vedere cu ocazia primei redări a traducerii bănăţene în forma scrisă cu alfabet latin. Forma definitivă a fost stabilită de Vasile Arvinte, Ioan Caproşu şi Alexandru Gafton. Pentru transcriere s-au folosit facsimilele puse la dispoziţia publicului larg în ediţia din 1968. În afară de modalitatea de transcriere, o altă diferenţă majoră şi foarte importantă între ediţia din 1968 şi cea din 2005 o constituie integrarea, alături de textul românesc şi de cel maghiar, a unei variante a Vulgatei latine. Textul maghiar este preluat din ediţia din 1968 întrucât autorii nu au putut beneficia de o ediţie a Pentateucului. Deşi în acea variantă s-au constatat greşeli (fie pentru că ele existau ca atare în original, fie că unele elemente au fost distorsionate în momentul preluării), autorii ediţiei din 2005 au considerat că, dată fiind importanţa în sine a textului, se impune redarea lui întocmai (cu atât mai mult cu cât ei înşişi, reuşiseră să lucreze pe acel text, fără a cădea în capcana greşelilor). În ceea ce priveşte textul latin, s-a avut în vedere Biblia sacra iuxta Vulgatam versionem (...) recensuit et brevi apparatu instruxit Robertus Weber Osb, editio altera emendata, tomus I, Genesis-Psalmi, Stuttgart, 1975. Arătându-se conştienţi de faptul că nu pot şti exact care anume ediţie a Vulgatei a contribuit la traducerea Paliei, autorii îşi motivează alegerea acestei variante: „Printre altele, am considerat că textele care, în urma prelucrării ştiinţifice, constituie această ediţie a Vulgatei, acurateţea şi bogăţia aparatului critic, precum şi lipsa oricărui semn de punctuaţie, sunt în măsură să ofere prezentei ediţii o versiune a Vulgatei corespunzătoare cerinţelor pentru o ediţie de text românesc din secolul al XVI-lea" (vol. I, p. 10). Cele trei texte configurează trei coloane în planul foii, iar în interiorul fiecărei coloane s-au numerotat versetele biblice, astfel încât verificarea similitudinilor să fie facilă şi rapidă. Primul volum este prefaţat de un fragment introductiv şi de o notă asupra ediţiei. După chestiunile cu caracter general menţionate la început, autorii ediţiei, semnatari şi ai ediţiei integrale a Bibliei de la 1688 (publicată în două volume în 2001, 2002) arată că au utilizat aceleaşi principii de transcriere, cu ajustările cuvenite.

Volumul al doilea este conceput pe două secţiuni, urmând două direcţii de cercetare.

Prima parte este semnată de Alexandru Gafton şi este intitulată Palia de la Orăştie ca traducere. Este un tip de studiu pe care autorul l-a propus, mai întâi, în lucrarea sa După Luther. Traducerea vechilor texte biblice (Iaşi, 2005), şi care pune accentul pe faptul că orice analiză lingvistică a unui text rezultat în urma unei traduceri trebuie precedat de o analiză din perspectivă traductologică, multe dintre aspectele textului fiind astfel luminate şi corect înţelese. Sunt luate aici în discuţie unele aspecte de natură filologică şi lingvistică. Pornind de la datele furnizate în prefaţa textului, conform cărora traducerea s-ar fi realizat „den limba jidovească pre greceaşte, de la greci sîrbeaşte, şi într-alte limbi den acealea scoase pre limba rumânească", autorul demonstrează, cu foarte multă acurateţe ştiinţifică şi într-o logică strânsă, apropierea textului românesc de textul maghiar (Pentateucul) şi de textul latin (Vulgata). Se atrage atenţia, totodată, asupra mărcilor ale traducerii, între care menţionăm ca foarte importante calchierile realizate de către traducătorii români ai primelor două cărţi din Vechiul Testament după lexeme şi construcţii specifice limbilor latină şi maghiară, numele proprii care, prin formă, se apropie mai mult de un izvor sau altul al Paliei şi lexemele cu etimologie maghiară sau latină specifice acestui text (şi nu neapărat caracteristice perioadei).

În plus, alături de discutarea izvoarelor, s-a făcut raportare şi la varianta ebraică, pentru a se vedea în ce măsură se îndepărtează lucrarea traducătorilor bănăţeni de origini. Evident, apelul la o variantă grecească era, de asemenea, absolut necesar din moment ce în prefaţa Paliei se face trimitere la ea. Pe lângă toate aceste texte, profesorul ieşean mai ia în calcul şi variante moderne ale textului biblic, variante scrise în limbi occidentale, precum şi alte texte româneşti vechi scrise în aceeaşi perioadă cu Palia în care sunt tratate episoade biblice. Autorul studiului demonstrează că, urmând două surse, aceasta traducere nu face o însumare a acestora, ci se edifică din participarea lor simbiotică la actul traducerii, astfel apărând un al treilea texte, cel românesc. De asemenea, alături de urmarea surselor şi de compliaţie, traducătorul îşi ia libertăţi, textul asimilând forme, conţinuturi şi modalităţi de traducere, principala realitate avută în vedere fiind construcţia unui text pentru un destinatar concret.

Partea a doua a volumului, semnată de Vasile Arvinte, este intitulată Normele limbii literare în Palia de la Orăştie (1582). Această parte a lucrării se constituie în mult aşteptatul studiu lingvistic de care a fost lipsit textul în discuţie. Construit în formula deja consacrată de tradiţia cercetărilor de gen, studiul este aplicat următoarelor compartimente lingvistice: fonetică, gramatică (cu accentul pus pe morfologie, câteva date de natură sintactică fiind amintite doar „între rânduri"), formarea cuvintelor (prezentate fiind numai derivarea şi conversiunea) şi lexic.

Studiul se încheie cu un indice de termeni (care urmăreşte etimologia cuvintelor cuprinse aici) semnat de Sorin Guia şi cu o bibliografie.

Concluziile susţin că: „Palia de la Orăştie este cea mai reuşită traducere a textului biblic pe care o avem în secolul al XVI-lea. (...) Abia Noul Testament de la Bălgrad va reuşi să depăşească, sub aspect traductologic, Palia de la Orăştie. Pesemne, cărturarii ardeleni au reuşit să înţeleagă mai bine sensul devenirii istorice, al lucrului în continuare, care preţuieşte nu doar strădaniile, ci şi rezultatele valoroase ale antecesorilor" (II, 414).

Subliniind importanţa capitală - pentru cunoaşterea istorică a limbii - a înţelegerii secolului al XVI-lea, în Concluzii autorii arată că nivelul lingvistic al Paliei de la Orăştie reflectă concepţiile de la baza traducerii. Fiind un text care se adresează „tuturor Românilor", „po decurge dintr-un travaliu de căutare şi construcţie a unei norme lingvistice care să răspundă în mod rezonabil cerinţelor publicului românesc. Această trăsătură a po constituie rezultanta fundamentală a activităţii traducătorilor, probabil, trăsătura cea mai importantă a po" (II, 415). Această traducere „reflectă travaliul de a constitui o normă care nu încearcă să se impună, ci să se propună publicului românesc. Prin aceasta, se evidenţiază preocuparea cărturarilor acelui secol de a crea, nu o normă cultivată în sens elitist, rafinat, ci o normă supradialectală, accesibilă şi acceptabilă pentru întreaga comunitate românească (...) Faptul acesta se datorează unei abordări echilibrate a procesului de traducere în sine, unei bune cunoaşteri a limbii române, intuiţiei posibilităţilor reale ale acesteia. Traducătorul sau traducătorii po îşi asumă dificilul proces de punere la lucru a limbii române, iar, prin posibilitatea oferită de a utiliza două modele culte (latin şi maghiar), precum şi pe baza cunoaşterii altor texte vechi româneşti (de extracţie grecească şi slavă), într-o manieră moderată, va fi asumat şi modelul cult străin. În felul acesta, Palia de la Orăştie valorifică, în mod destul de armonios, valenţele limbii române, cărora le integrează tipare formale şi de conţinut ale unor modele culte" (II, 416).

Această ediţie a Paliei de la Orăştie se impune nu doar prin prestigiul autorilor ei, ci şi prin calităţile ei filologice şi lingvistice, din metodele aplicate în construcţia ei, din calitatea analizelor şi a interpretărilor.

 


 

ROXANA VIERU