TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Nichifor Crainic şi ortodoxia în ofensivă

 


 

Nichifor Crainic şi ortodoxia în ofensivă

 

 

 

 

 

Mircea Popa

 

 

 

 

La 120 de ani de la naştere (22 decembrie 1889), rolul cultural al lui Nichifor Crainic continuă să fie insuficient cunoscut şi apreciat de tinerele generaţii, deşi efortul său constructiv în epocă a fost unul major. Nu ne propunem să analizăm aici cauzele acestei ignorări, între care s-ar număra tendinţele politicianiste de dreapta, intrarea lui în guvernul Antonescu, arestările îndurate, apoi colaborarea cu regimul comunist prin Glasul patriei după ieşirea sa din închisoare etc., ci să constatăm o realitate care poate să intrige. Dacă în perioadele anterioare formarea elitelor româneşti a fost marcată de prezenţa pilduitoare a două personalităţi iradiante, Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga, în perioada de după cel de-al doilea război mondial, aspiraţia de a influenţa tinerele generaţii a cunoscut forme şi înfăţişări mult schimbate. Acum, revistele şi ziarele au devenit ele însele adevărate centre de remodelare culturală, prin intermediul cărora opinia publică putea să fie mult mai repede şi mai puternic influenţată. Trebuie să admitem astfel că, prin revista sa Sburătorul, prin intermediul căreia a promovat poeţi şi prozatori de primă mână, E. Lovinescu şi-a câştigat un rol de îndrumător literar puţin contestat în epocă, ideile sale cu privire la modernism şi sincronizare fiind îndeobşte ascultate, însuşite şi urmate de pleiada de tineri scriitori de care s-a înconjurat. De la înălţimea catedrei de filosofie pe care o deţinea, dar şi prin paginile ziarului Cuvântul, Nae Ionescu a devenit la rându-i o personalitate coagulantă cu mare influenţă asupra tineretului, mai ales că activitatea lui a fost secondată în toata această perioadă de aceea de mare efervescenţă creatoare a lui Mircea Eliade, ceea ce a atras în jurul lui câţiva tineri de mare anvergură spirituală şi dinamism social-politic. Un al treilea pol de emergenţă intelectuală s-a format fără doar şi poate în jurul Gândirii şi a mentorului său spiritual, Nichifor Crainic, care a beneficiat de la început de colaborarea şi susţinerea unui grup scriitoricesc deosebit de înzestrat, cum ar fi Lucian Blaga, Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, ceea ce a uşurat mult sarcina ideologică a lui Nichifor Crainic. Grupul acesta tradiţionalist şi etnicist prin formaţie şi înţelegere a fiinţării româneşti era în acelaşi timp puternic legat de biserică şi de rolul ei ca îndreptar în viaţa poporului de fiecare zi, văzând în credinţă şi în creştinismul ortodoxist o formă genuină, dar plenară de manifestare spirituală. Ca profesor de teologie şi ca om format în spiritul preceptelor creştine la Seminarul Teologic Central din Bucureşti, Nichifor Crainic a văzut în permanenţă în Biserică un aliat de nădejde pe calea atragerii şi dominării tineretului, iar în fiorul metafizic al religiozităţii o formă de existenţă întru morală şi adevăr relevat. Asociind la mesianismul naţional şi social dimensiunea religioasă a existenţei de fiecare zi, Nichifor Crainic a dobândit în epocă însemnele unui adevărat îndrumător, încercând pe toate căile să ocupe în societatea românească poziţia ocupată cândva de Nicolae Iorga, ale cărui idei sămănătoriste le valorifică într-o nouă arhitectură ideologică asezonată cu spiritul vremii. Legătura cu satul şi cu ţărănimea primeşte acum o nouă dimensiune, prin asocierea religiozităţii, capabile să confere adâncime metafizică operelor literare, să opereze acea „fuziune organică" care trimite la „modul nostru de a ne manifesta în istorie / care e / totodată românesc şi creştin".

Pentru a da o putere de acţiune mai extinsă ideilor sale de la Gândirea, el a înfiinţat în 1932 ziarul Calendarul, numit de el „ediţia zilnică a revistei Gândirea", unde a declanşat o campanie, susţinută şi de durată, pentru cunoaşterea ideilor sale. Calendarul „e un ziar de critică pamfletară şi de atitudine, prin care a încercat să atragă atenţia asupra tuturor racilelor existente în viaţa noastră social-politică, economică şi culturală". După ce îşi făcuse ucenicia gazetărească la numeroase publicaţii de după Marea Unire, precum Luceafărul, Ramuri, Căminul nostru, Cosânzeana, Solia, Neamul românesc, Răsăritul, Lamura, Cuget românesc, Dacia etc., el îşi concentrează acum atenţia asupra elaborării unei doctrine care să fie capabile să mişte tineretul spre acţiune. Calendarul deschide de la început un dur atac la adresa liberalilor, a francmasonilor şi a iudeo-bolşevicilor, responsabili de criza prin care trecea ţara. Apărut la 25 ianuarie 1932, în plină criză economică, Nichifor Crainic pune şi problema traiului zilnic, vorbind despre Salarii (nr. 5) şi armonizarea lor (nr. 11), despre alegeri libere (nr. 66), abuzul electoral (nr. 769), stat ţărănesc (nr. 132), falsitatea regimului democratic (nr. 88), misiunea românească (nr. 162), politica salariilor (nr. 288), marxism şi corporatism (nr. 324), împotriva boicotului evreiesc (nr. 339) etc. Ziarul porneşte la drum cu articolul-program „Începem!", în care porneşte de la câteva premize limpede exprimate. Cea dintâi este afirmarea cu tărie a poziţiei sale anti-occidentale („răul avându-şi sursa în Occident") şi antipoliticianistă („România are nevoie de o deparazitare radicală", „de dezrobirea energiilor şi valorificarea lor în câmpul acţiunii constructive"). Ideea lui este că democraţia noastră a ajuns să fie un eşec, prin fraudă şi manipulare, prin infiltrarea în conducerea politică a francmasonilor şi a elementelor retrograde, care au pervertit sufletul neamului românesc. În nr. 13 din 6 februarie, el arată faptul că ziarul său „a ţâşnit din această revoltă împotriva venalităţii unei prese ce pactizează cu toţi briganzii politici şi cu toţi cavalerii de industrie, care, dimpreună au dus de râpă această ţară", fiind de dorit o „suprimare din temelie a dezordinii morale".

Remediul îl vede în organizarea socială a preoţilor şi învăţătorilor, într-un „bloc comun" care să militeze pentru drepturi şi să fie împotriva comunismului, „pentru o platformă de civilizaţie ortodoxă şi idealul ei de religie universală". El vehiculează ideea de „om balcanic, care este chemat să realizeze un nou Bizanţ, deoarece Bizanţul a fost Parisul evului Mediu", iar „cheia federalizării balcanice e cheia refacerii unităţii ortodoxe", cultura istorică a acestor popoare purtând încrustată în ea „substanţa universală a idealului creştin". De-a lungul istoriei, românii au acordat tot timpul o atenţie specială acestei chestiuni, ajutând popoarele sud-dunărene în lupta lor antiotomană: „România, scoborâtă la inconştienţa conducătorilor ei de azi, a jucat un rol de amabilă ocrotitoare a tuturor popoarelor din Balcani. Noi nu le datorăm nimic, ei, fiecare, ne datoresc ceva".

Ideea călăuzitoare a ziarului e creştinismul militant: „creştinismul nostru e concepţia de viaţă pe care o afirmăm categoric împotriva bolşevismului ateu", afirmă el în articolul „Suntem creştini!". În articolul „Intelectualii şi creştinismul", el deplânge pe acei intelectuali care, dintr-un motiv sau altul, au fost lipsiţi de „contact duhovnicesc", din care cauză au uitat de misiunea lor. Or, misiunea Bisericii ar fi după el acţiunea practică, ieşirea din izolare. De aceea lansează apelul disperat „Deşteaptă-te române!", în care vorbeşte de nevoia de a se crea o „conştiinţă nouă", care să ia atitudine împotriva a ceea ce este perimat din trecut, împotriva spiritului obosit şi artificial, ce se pierde în discuţii inutile şi frivole. El face aluzie aici la gruparea Criterion, frecventatoare a cinematografului cosmopolit, care discută ideile lui Lenin, idioţiile lui Krisnamurti şi fustele Gretei Garbo, dovedind „un diletantism fără nici un criteriu". Aceste atitudini trebuie contrabalansate „printr-o publică şi programatică acţiune de educaţie naţională", care ar fi în momentul de faţă o necesitate de stat". Sub imperiul ei, orice generaţie nouă se încorporează solid în disciplina naţională, iar trecutul îi slujeşte de suport moral, pentru ca, pregătită astfel, să poată înfrunta erorile timpului şi să poată asimila ceea ce e conatural fiinţei sale organice. Adâncimea sufletească a unei generaţii - spune el mai departe - o dă conştiinţa clară a trecutului; superficialitatea ei o dă ruptura cu acest trecut. Fără forţa morală nu este posibilă solidaritatea statului, iar această forţă morală se naşte din sentimentul intim al simbiozei trecutului cu prezentul, cu aspiraţia unui viitor mai bun, mai mare, mai glorios".

Unele din ideile călăuzitoare sunt reluate în mai multe „Reflecţii duminecale", titlu care continuă rubrica „Dumineca", pe care el o deschisese cu ani în urmă în ziarul Cuvântul şi pe care o cedase, la plecarea sa din redacţie, lui Nae Ionescu. (O rubrică „Dumineca" figurează şi în ziarul său, dar e ţinută de preotul profesor G. Cristescu). Într-unul din aceste articole, el ţine să definească naţionalismul şi rolul lui în întărirea statului. „Naţionalismul - spune el - e un mod de a fi natural şi normal. Marxismul e o forţă eminamente negativă, antinaturală, antinaţională, antispirituală. Fiind ură de clasă, el neagă naţionalismul; fiind materialist, el neagă creştinismul (...). Creştininismul, în antagonism fundamental cu marxismul, nu tăgăduieşte nici una din formele naturale ale vieţii, ci le afirmă. Naţionalismul e o formă naturală de viaţă, pe când universalitatea creştină decurge din originea supranaturală a doctrinei relevate. Unitatea lor, adică armonizarea diversităţii se face pe un plan superior spiritual. Toate varietăţile lumii îşi caută acordul unificator în ridicarea convergentă spre un centru din afară de lume, centru care e însuşi focarul spiritual al creştinismului. Prin urmare, universalitatea creştină e un raport simultan al lumii variate faţă de Dumnezeu. Adică ceva fundamental deosebit de aberaţiile marxiste".

Tot ceea ce se clădeşte nou, tot ceea ce e constructiv, Nichifor Crainic îl leagă de biserică, de religiozitate. „Frumosul duce în ultim termen la Dumnezeu" spune el în articolul „Întoarceri la creştinism", vorbind de religiozitatea care sparge, în ciuda oricărei împotriviri, straturile ce l-au înăbuşit, şi astfel o „reclădire a lumii pe baze pur materialiste apare astfel ca o imposibilitate", deoarece „doctrine şi programe nu înseamnă nimic fără încredere sufletească, fără entuziasmul colectiv". În concepţia lui, „cultura duce la intimitatea geniului creator al poporului", rolul creatorului fiind acela „să pipăie directivele ce se desfac din elanul creator al neamului", deoarece „fiecare ins are o vocaţie care îi justifică existenţa". Se declară împotriva acelora care susţin că odată cu Unirea, România şi-a încheiat rolul ei pe linie naţională, opinia lui fiind aceea că „România are un rol de îndeplinit pe acest colţ de pământ. Aceasta reiese clar din fapta ei de până acum în comparaţie cu popoarele vecine". Şi în continuare, „avem o misiune şi trebuie să ne învăţăm să credem fanatic în ea. Avem un ideal şi trebuie să reînălţăm flamură de văpaie care să înfierbânte toate acţiunile noastre şi să le subordoneze aceluiaşi scop".

În acest scop, el face apel la tineret, la şcoală şi la biserică. Biserica şi şcoala sunt împreună precum „maica şi fiica". „Acelaşi principiu al luminii mântuitoare a făcut ca Biserica să creeze şcoala europeană, de la abecedar până la celebra universitate a Sorbonei, care a fost veacuri întregi creerul creştin al continentului". Cu această ocazie, el subliniază rolul social şi spiritual al preotului: „Noi vedem pe preot prelungindu-şi predica până în şcoală şi pe învăţător aducându-şi şcoala în biserică. Numai prin acest proces de osmoză vom putea întări din nou, aprig şi unitar, sufletul României de azi, descurajat de cucuvaiele ruinelor. Orice preot, orice dascăl e la postul lui un comandant de vas, el poartă răspunderea tuturor. Numai cu o aspră disciplină, aplicată nouă înşine vom izbuti să fim centre magnetice în jurul cărora să se refacă ordinea morală a sufletelor cutremurate şi dezagregate. În afară de biserică şi şcoală nu e posibilă mântuirea României!".

Orice progres politic, social sau naţional nu poate să nu cuprindă în el scopuri creştineşti, deoarece religia este cea care uneşte şi întăreşte coeziunea socială, afirmă Nichifor Crainic. În caz contrar vom asista la un eşec al oricăror năzuinţe: „Retragerea fluxului religios din viaţă lasă în urmă o profundă depresiune morală, o dezagregare şi o însălbăticire" afirmă el în articolul „Biserica şi statul". El are frumoase cuvinte de apreciere pentru patriarh în calitate de conferenţiar, încât faptul de a coborî amvonul la demnitatea de tribună obişnuită constituie pentru comentator un eveniment, pe care îi place să-l cinstească ca atare. În schimb, episcopul Dobrogei este probozit pentru lipsa de iniţiativă, pentru faptul că satele prin care trece în drum spre Balcic sunt lipsite de biserici. În natura care dogoreşte, el descifrează sufletul Asiei, dar în lipsa instituţiilor de cult vede nepăsarea duhovnicului, pe care îl vede fără absolut nicio calitate, şi care îşi priveşte eparhia ca o vacă de muls („Pentru episcopul Dobrogei").

Directorul Calendarului este extrem de atent la tot ceea ce se petrece în lumea politică, clericală şi culturală românească. El nu scapă niciun prilej pentru a sublinia funcţia socială a preoţiei, aceea de a fi mereu în mijlocul enoriaşilor săi, de a-i ajuta pe cei săraci, pomenindu-i chiar în timpul liturghiei, de a pregăti poporul să înţeleagă că ideea naţională şi ideea creştină sunt cele două principii cardinale pe care se sprijină statul român. Apelul la biserica salvatoare este mereu reiterată ca o condiţie sine qua non a oricărui progres: „Biserica e suprema instituţie care poate da ordinea morală a societăţii şi o poate salva de anarhie. E îmbucurător că mulţi cărturari mireni încep să înţeleagă marele adevăr şi să se apropie de biserică. În Ardeal, sute de intelectuali se organizează în societăţi creştine sub sceptrul mitropolitului Nicolae".

Pe de altă parte, mentorul Gândirii nu scapă niciun prilej să scruteze lumea elitelor superioare, scriind despre oamenii de seamă care s-au făcut cunoscuţi prin munca lor onestă pe tărâmul culturii. Printre cei cărora le consacră medalioane pertinente se numără C-tin Rădulescu Motru, ins cu o conştiinţă a datoriei imperturbabilă, „un exemplar academic de o distincţie occidentală". Alături de el e omagiat Octavian Goga, „profetul unanim al sufletului românesc", sărbătorit de o ţară întreagă. Urmează la rând Nicolae Titulescu, lăudat pentru energia şi constanţa cu care a vegheat cauza României peste hotare, ca ministru de externe, ceea ce-l face să exclame: „Iată, în sfârşit, unul din rarii oameni prin care dezvoltarea României de azi se pietrifică în încrederea tare a zilei de mâine".

Alte articole poposesc lângă activitatea lui D. Gusti, a cărui activitate i se pare extrem de meritorie, văzând în el un vizionar al acţiunilor de perspectivă. Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, mareşalul Averescu, Vaida Voevod sau Argetoianu sunt şi ei prinşi în sistemul de analiză al politicii naţionale. Mulţi dintre ei îi stârnesc rânduri acide pentru modul în care s-au comportat la guvernare. Între aceştia, cel mai detestat este Argetoianu, cel care a şi provocat sistarea Calendarului pe timp de câteva luni. Acesta nu este scos din epitetul Bestia, Canalia şi Lingăul, acuzat sistematic pentru legăturile lui mafiote şi francmasonice, care s-au finalizat cu rezultate lamentabile pentru ţară. Vaida Voevod nu e văzut ca un om de viitor, ci mai degrabă ca un ins anacronic, care se integrează greu în lumea modernă. Mai aproape de o lume a schimbărilor sunt Virgil Madgearu şi Nicolae Paulescu, primul apreciat pentru pragmatismul său economic, cel de-al doilea pentru forţa cu care a crezut în credinţă. În schimb, Sadoveanu este văzut mai ales prin prisma relaţiilor sale cu francmasoneria oneroasă şi cu scandalurile legate de lumea afacerilor. Doctorul Paulescu este în viziunea sa „cel dintâi gânditor care dă definiţia justă şi ştiinţifică a patimilor publice, întâiul român care a zămislit un vast sistem de gândire spiritualistă, întemeiat pe datele pozitive ale ştiinţei". Iar despre N. Titulescu: „România are azi un bărbat de stat în care se personifică toată tragica grijă a publicaţiilor revizioniste. E d. N. Titulescu. Superioara sa înţelegere e dublată de o magistrală experienţă diplomatică şi susţinută de un prestigiu internaţional excepţional ce justifică o concentrare a tuturor speranţelor şi neliniştilor noastre în persoana actualului ministru de externe".

Dacă pe plan extern speranţele şi le pune în politica lui N. Titulescu, pe plan intern preconizează naşterea unui front creştin unic, prin unirea eforturilor celor două biserici româneşti, deoarece, după opinia lui, nu e vremea de certuri confesionale, ci de acţiune imediată". În fruntea acestor acţiuni i se pare că se aşează Ardealul, de unde vin semnele unei noi renaşteri spirituale, dirijată atât de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, cât şi de episcopul Colan al Clujului. La 27 februarie 1933, el semnează editorialul cu titlul „Semnalul Ardealului", în care scria: „Ardealul a dat semnalul adevăratei orientări spre mântuire. El se orânduieşte sub comanda spirituală a mitropolitului Nicolae, el însuşi una dintre cele mai puternice şi luminate minţi ale vremii de azi, voind să militeze pentru afirmarea principiului creştin ca temelie a vieţii noastre de toate zilele. În nr. 313 din 6 martie, el revine, semnând articolul „Începutul mântuirii¨, arătând că „Un vânt de primenire suflă peste disperarea Europei", arătând că intelectualitatea transilvană ţine la Cluj o adunare bisericească prin care se înfrăţesc toate categoriile sociale „în numele lui Hristos şi în duhul bisericii", văzând în ea o formă superioară de organizare a ortodoxiei naţionale, căreia îi urează succes în lupta de regenerare morală a neamului. La 6 martie va reveni cu noi amănunte, sub titlul „Glorioasa manifestare ortodoxă şi naţională de la Cluj", adunarea de constituire a asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română", sosind el însuşi cu rapidul de sâmbătă seara la grandioasa adunare, despre care va relata în calitate de corespondent de la faţa locului.

Relatarea lui Nichifor Crainic se constituie ca un adevărat reportaj de mare exactitate despre adunarea de constituire a „Frăţiei Ortodoxe Române" de la Cluj, străduindu-se cu multe detalii asupra fiecărui moment: slujba din catedrală, manifestul comitetului de iniţiativă, cuvântul episcopului şi al viitorului preşedinte, Sextil Puşcariu, luările de cuvânt, banchetul. Nimic nu este lăsat pe dinafară, mai ales că la eveniment a luat parte un numeros public din toate categoriile sociale, semn că ideea a fost bine primită şi a avut ecou în popor. În nr. 319 din 13 martie, au fost publicate şi Statutele Frăţiei Ortodoxe Române, spre a fi cunoscute de toată lumea, însoţite de editorialul redactorului Calendarului despre Frăţia Ortodoxă Română, în care arăta că asociaţia asta a fost creată din iniţiativa celor mai distinşi intelectuali ardeleni şi bănăţeni, iar sensul acţiunii ei a fost subliniat „în magistralul discurs pe care l-am publicat textual în Calendarul şi a fost rostit acolo de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Peste câteva numere, la 18 mai 1933, el publică „Modesta şi trainica operă istorică a ortodoxiei româneşti. Conferinţa rostită la Cluj la şedinţa de constituire a Frăţiei Ortodoxe Române, de către prof. Sextil Puşcariu, preşedintele ei". Relatările despre activitatea ei vor continua şi în anul următor, când în Calendarul apare cuvântarea ţinută cu prilejul organizării secţiei Arad a Frăţiei Ortodoxe Române, de către episcopul Grigorie al Aradului, apărută sub titlul „Apostolatul creştin al laicilor".

Nichifor Crainic va relata în cuvinte inspirate despre deschiderea festivă a adunării FOR, despre moţiunea acesteia, despre recepţia ce a avut loc şi despre congresul asociaţiei Andrei Şaguna, prilej cu care a luat cuvântul O. Goga, apoi Nichifor Crainic însuşi. A doua zi, în 10 noiembrie, în nr. 521/1933, a apărut pe pagina 1 un excelent reportaj de la sfinţirea noii biserici catedrale din Cluj, reportaj intitulat „Catedrala Clujului", în care se pune în evidenţă întreg talentul de reporter al lui Nichifor Crainic. Începutul articolului său face trimitere la patronul de odinioară al ortodoxiei transilvane, marele voievod Ştefan cel Mare, care este invocat prin aceste cuvinte: „Sufletul lui Ştefan cel Mare, cel mai mare român din câţi au făcut umbră eroică acestui pământ, trebuie să fi săltat de bucurie în lumea drepţilor când Clujul şi-a târnosit cu fast împărătesc noua catedrală ortodoxă". În continuare, reporterul ţine să dea câteva detalii despre arhitectura şi arta ei, elogiind gustul arhitectului: „Albă şi prea îngustă pentru înălţimea ei, o face sveltă şi elegantă în liniile ei verticale, prelungi şi fluide. Decoraţiile ei interioare din piatră contrastează cu simplitatea dominantă a întregului". Cupola de sus i se pare partea cea mai frumoasă a monumentului, lăudând de asemenea pictura realizată de trei pictori: Gh. Rusu tâmpla, Catul Bogdan, cupola pronaosului şi Atanase Demian, cupola Pantocratorului, adăugând: „Ea e, cum am spus, un mare zbor de piatră către cer. Contururile şi liniile lui de piatră zboară către cer ca un imn al celei mai expansive bucurii. Sentimentul arhitectural dominant e un triumf, o seninătate suverană a victoriei cereşti. Pictura, prin urmare, trebuie să fie un extaz de lumină, pentru a fi credincioasă arhitecturii (...) Sufletul acestei catedrale este expansiunea luminoasă şi slava lui Dumnezeu".

Alt discurs a aparţinut „zbârlitului cârcotaş erudit", G. Bogdan Duică, care a închinat un adevărat cântec de primăvară frumoasei opere arhitectonice, fiind de faţă toată pleiada universitarilor care au iniţiat FOR-ul şi mai multe societăţi ale preoţilor care şi-au ţinut congresele festive. Cel din urmă omagiu a fost adus de autor scriitorului clujean Victor Papilian, care a scris o piesă specială închinată acestui eveniment, dedicată episcopului Nicolae Ivan, jucată de către actorii Teatrului Naţional din Cluj, piesă intitulată Cerurile spun, care s-a reprezentat după ce au fost ascultate trei coruri renumite şi opera Flautul fermecat de Mozart. Piesa lui Papilian a fost „un triumf, aclamat frenetic, al celei mai subtile şi mai îndrăzneţe inspiraţii creştine".

Iată mai pe larg relatarea propriu-zisă:

„Victor Papilian, profesorul de la Facultatea de medicină din Cluj, a fost un ateu revoltat şi e azi un creştin adânc. Scriitor de o putere pe care critica literară nu i-a sesizat-o încă, el e un gânditor de ascuţime nervoasă, care-şi trage ideile artistice pe planurile unei vaste culturi.

Misterul său dramatic e povestea unui tânăr fecior de boier maramureşan, zugrav de icoane pentru biserica din sat, care pleacă în Occidentul veacului al XVI-lea să-şi perfecţioneze arta. Veacul XV catolic, rafinat, protestant în primă efervescenţă, magie prelungită din obscuritate. Evul Mediu. Sufletul de ingenuitate ortodoxă al tânărului rezistă în haosul de idei din Occident. El cade, prin magie, în posesiune diabolică şi ajunge la crimă. Prigonit de vedenia crimei sale, se reîntoarce în Maramureş. Aici, icoanele sfinte şi naive pe care le-a zugrăvit altădată îl vor face să-şi regăsească sufletul dintâi. Reconvertit la ortodoxism, el pleacă extaziat spre Mănăstirea Neamţului, ca spre un Ierusalim al mântuirii. Lucrarea lui Victor Papilian, adâncită în spiritul istoric, filosofic şi religios al epocii, e ţinută de la început până la sfârşit la temperatura cea mai înaltă a inteligenţei. E un simpozion de idei dramatice, înfăţişat cu dogoarea şi strălucirea unui talent literar ce egalează pe Lucian Blaga. Şi totul e dominat de un fel de a gândi specific ortodox. Inedit în literatura noastră. Cerurile spun e întâia mare apologie a ortodoxiei făcută de o inteligenţă artistică surprinzător de subtilă. Publicul a primit pe acest Faust românesc cu tunete de aplauze.

Victor Papilian a încoronat magistral marile serbări ale Catedralei din Cluj". În final mai adaugă un lucru, dând exemplul ardelenilor: iubirea filială pentru episcopul lor.

 


 

MIRCEA POPA