TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Apostazia inversă a părintelui Galaction


 

Apostazia inversă a părintelui Galaction

 

 

 

 

 

Cornel Robu

 

 

 

 

Acoperind, global, aproape şase decenii (1898-1955), Jurnalul lui Gala Galaction nu este departe de a egala, ca amplitudine a cuprinderii în timp, recordul stabilit, în literatura română, de Titu Maiorescu, în ale sale însemnări zilnice (62 de ani, 1855-1917). Între 11 septembrie 1898 şi 11 septembrie 1955, Gala Galaction a umplut „nouă masive caiete manuscrise" (T. Vârgolici) cu însemnări uneori zilnice, de cele mai multe ori separate între ele prin intervale de ordinul zilelor, săptămânilor, lunilor, survenind însă şi câteva întreru­peri de ordinul anilor. Scriitorul şi-a încredinţat cele 9 caiete manu­scrise ale Jurnalului, spre păstrare şi publicare postumă, celor patru fiice ale sale: Magdalina Galaction Bajocchini, Lucreţia (Luki) Galaction Passarelli, Măria (Mara) Galaction Ţuculescu şi Elena Galaction. Termenul eventualei publicări este stabilit de autor, chiar în textul Jurnalului, mai întâi „peste 30 de ani" (13 iunie 1904), apoi, la o re-lectură târzie (27 dec. 1949), „să zicem: peste 50 de ani, de azi nainte". După numai 20 de ani, în 1969 (Gala Galction încetase din viaţă la 8 martie 1961), Mara Galaction Ţuculescu decide, în calitate de legatar testamentar ce-i revenea, o derogare de la această ultimă clauză antumă, cerând retoric, în acest sens, şi o „dezlegare" postumă părintelui său: „Tată, mă adresez ţie, ca să-ţi cer dezlegare. Am grăbit sorocul, am apropiat cu câţiva ani lumina tiparului de filele însem­nărilor tale. [...] Dar în 1999 câţi vor mai fi dintre cei care te-au zărit măcar în copilăria lor?" Astfel, Jurnalul lui Gala Galaction apare într-o primă ediţie, la Editura Minerva, sub îngrijirea lui Teodor Vârgolici, în trei volume (I, 1973; II, 1977; III, 1980). „În condiţiile de atunci, textul inedit al Jurnalului nu a putut fi publicat în integrali­tatea lui, cenzura obligându-ne să eliminăm numeroase pasaje, pagini şi capitole întregi" (T. Vârgolici). Acelaşi editor iniţiază în 1996, la Editura Albatros, o a doua ediţie, proiectată, de această dată în cinci volume: „În această nouă ediţie, colaţionând din nou şi revizuind inte­gral textul Jurnalului pe baza manuscrisului original, am reintrodus la locul cuvenit absolut toate pasajele, paginile şi capitolele eliminate de cenzură din prima ediţie. Prezentăm, aşadar, o ediţie completă de riguroasă exactitate" (T. Vârgolici). Ediţia ajunsese în 1997 la cel de-al doilea volum (pentru care îngrijitorul a fost distins, în 1998, cu Premiul Uniunii Scriitorilor); e greu de presupus că până în 1999 va apuca să apară şi ultimul volum, al cincilea, astfel că prin forţa împrejurărilor, va fi îndeplinită în cele din urmă şi clauza stabilită de autor în 1949: „să zicem: peste 50 de ani, de azi nainte"...

În cazul de faţă, clauza de a nu publica un jurnal intim decât la zeci de ani de la încetarea din viaţă a autorului şi a celor mai mulţi dintre contemporanii săi pare a nu fi doar o simplă uzanţă convenţion­ală a genului, mimetic urmată, ci o precauţie necesară, o elementară măsură de prevedere, denotând civilitate şi decenţă; la această grijă de a nu mai răni încă o dată, inutil şi insensibil, de a nu deschide din nou răni între timp, poate, cicatrizate, s-au raliat, tacit şi unanim, şi comentatorii celui de-al doilea volum, apărut în 1977: pentru că există aici un episod atroce din biografia scriitorului despre care, timp de peste două decenii, nu s-a suflat niciun cuvânt, deşi autorul însuşi „îşi răsuceşte cuţitul în rană" pe zeci de pagini, la data scrierii jurnalului. În 1999, anul scadenţei prevăzute în 1949 de autor, urmează să apară, foarte probabil, volumul al treilea al Jurnalului lui Gala Galaction, în 2000 poate al patrulea, ocazie cu care o nouă generaţie de cititori, care nici nu l-au „zărit măcar în copilăria lor" pe autor şi cu atât mai mult comentatorii avizaţi şi istoricii literari nu vor mai avea niciun motiv să persiste într-o discreţie acum fără sens, făcându-se pios „că plouă" aşa cum explicabil, poate, s-a întâmplat după 1977. Publicul cititor, „posteritatea" va avea astfel din nou sub ochi, în 1999, revelaţiile mai puţin confortabile, mai puţin „ortodoxe" (!), pe care frământatul „părinte Galaction" îşi propunea să le amâne cu o jumătate de secol.

Ce inavuabile dezvăluiri aducea, în 1977, al doilea volum al Jurnalului? Ce întemeiate motive avea scriitorul să fie circumspect, să-şi menajeze familia, apropiaţii, cunoscuţii, atunci încă în viaţă, şi, nu în ultimul rând, pe sine însuşi, ca om?

Cel mai contradictoriu şi mai abisal personaj al literaturii lui Gala Galaction a fost el însuşi, omul Galaction - iată principala reve­laţie pe care o aduc cele „nouă masive caiete manuscrise" ale volumi­nosului său Jurnal publicat postum. Însumând, chiar şi aşa trunchiat cum s-a tipărit în prima ediţie, circa 1350 de pagini compacte care acoperă, cu câteva întreruperi, un timp trăit de peste o jumătate de secol (1898-1955), rar egalat, dacă nu unic ca proporţii în literatura română, - Jurnalul scriitorului reuşeşte să tensioneze, tonic şi revigorator, blajina ataraxie a venerabilului „părinte Galaction", aşa cum apare el de obicei „retuşat" în edulcorările pioase ale unei memorial­istici convenţionale ori ale unei istorii literare nu mai puţin exersată în obligatoria evlavie hagiografică rezervată din oficiu „clasicilor": devoţiune aplatizantă şi apatizantă, nivelatoare de asperităţi, dar şi de reliefuri şi contururi. „Devoţiune" tradusă, şi în cazul lui Gala Galaction, prin inerţia repetării ritoase şi rituale, de preferinţă în ocazii festive, aniversare, a vechilor truisme şi clişee „critice" pe care lectura Jurnalului le pune radical sub semnul întrebării la fiece pag­ină.

A existat, cum spuneam, în cele peste două decenii care-au urmat primei publicări, o rezistenţă sau o reticenţă în asimilarea impunătorului document, un refuz tacit de a lua act de revelaţiile pe care el le aduce, postum, asupra vieţii şi personalităţii omului, şi de a trage de aici concluziile ce se impuneau în privinţa scriitorului, în privinţa înţelegerii şi interpretării operei lăsate de el. Inutile reticenţe, induse poate şi de excesiva cenzurare, nu doar ideologică, a textului în prima ediţie (croşete şi de câte trei-patru ori pe o singură pagină), reticenţe neştiinţifice şi, la urma urmei, ofensatoare pentru memoria unui autor destul de reticent el însuşi, în ciuda devastatoarelor impul­suri confesive care alimentează substanţa şi interesul literar al acestui Jurnal, dincolo de multele pagini ce-ar putea interesa doar istoria bisericească: sinceritatea acută, împinsă pe alocuri până la autoflage­lare, coexistă cu indislocabile obstinaţii, umori şi orbiri subiective, cu stereotipia şi falsitatea frazeologiei encomiastice clericale, prea puţin pasibilă a contribui cu ceva la „izbăvirea" estetică a avatarului exis­tenţial, elevat şi poate chiar sublim uneori, meschin şi sordid însă, de atâtea alte ori. Această sublimare se produce, când se produce, numai în literatura, în „ficţiunea" pe care Gala Galaction a scris-o în paralel cu Jurnalul, şi tocmai pe această latură Jurnalul interesează literar, dincolo de atâtea aluviuni extraliterare, firesc şi progresiv reduse în interes odată cu trecerea timpului şi cu decesul contemporanilor, „câţi vor mai fi dintre cei care l-au zărit măcar în copilăria lor" pe autor: pentru că, din Jurnal, omul Galaction iese cu o nouă fizionomie, mar­cată de trăsături inedite ce-i adâncesc abisal portretul moral şi psiho­logic: iar acest nou insight, această abisală introscopie psihologică antrenează cu sine şi privirea estetică, deschizându-i drum prin falia ce străbate înspre profunzimile operei, acolo unde mocneşte ascuns dar iradiant nucleul ei generator şi integrator.

În miezul şi în substanţa ei cea mai rezistentă, literatura lui Gala Galaction fructifică estetic fie reprimarea, fie consumarea unui hybris, erotic de cele mai multe ori, dar cu metastaze mai extinse psi­hic, spiritual, social, existenţial etc. Asemeni atâtor personaje ale sale din tinereţe, Gala Galaction a fost şi el, ca om, un damnat al erosului. Pasajul biblic în care Apostolul Pavel îşi abhora propriul „ghimpe în carne" (A doua Epistolă către Corinteni, cap. 12, versetele 7-9) a fost cu obsesivă precizie reperat de eruditul cunoscător al Bibliei şi nu o dată invocat pro domo. Cele mai multe dintre creaţiile care l-au impus contemporanilor şi continuă să-l menţină azi în raza de interes a pos­terităţii, cele mai multe dintre titlurile sale „majore" aşadar, văd toate lumina tiparului, „în rafală", pe parcursul unui singur an, 1910, an pe care, în amurgul vieţii, dar fără ataraxia senină şi împăcată cu sine ce se atribuie în mod curent acestui amurg, Gala Galaction îl califica drept „anul biruinţei mele literare" (Jurnal, 29 dec. 1942). „...în anul 1910, zăgazurile teologiei mele s-au frânt şi un năboi de poveşti şi de epopee s-a revărsat în câmpia literaturii româneşti... în acest an, am scris: De la noi, la Cladova, Gloria Constantini, Lângă apa Vodislavei, În pădurea Cotoşmanei şi altele". Este cunoscută şi frecvent citată această Mărturisire literară, scrisă în acelaşi an cre­puscular, 1942, unde însă scriitorul nu „mărturisea" tot: adevărata „mărturisire", postumă, avea s-o aducă Jurnalul, de data aceasta nemaifiind loc pentru automenajamente (chiar dacă autocompătimirea ce străbate de la un capăt la altul Jurnalul nu se dezminte nici aici). Privite retrospectiv, prin prisma dezastrelor ce vor răvăşi catastrofal, nu peste mult (1914-1920), viaţa autorului, viaţa omului Galaction, toate aceste magnifice nuvele şi povestiri apar drept ecouri sau roade estetice ale unei înverşunate „lupte cu îngeri", pentru a contextualiza şi atmosferiza astfel numele pe care, la Gala Galaction, l-ar putea purta sublimarea estetică a pulsiunilor şi pasiunilor, din care s-au ivit. Chiar dacă, aşa cum Jurnalul stă mărturie, în plan existenţial această exorcizare estetică a demonilor nu cunoaşte decât victorii de moment, nesigure, în planul artei ele rămân ca victorii sigure, irevocabile, intrate definitiv în fondul de aur al literaturii române. Dialectică a creaţiei ce, din păcate, nu se va mai repeta în cazul romanelor lui Gala Galaction - Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La răspântie de veacuri (1935) - deşi climatul eferves­cent şi competitiv al marii epoci literare interbelice, când apar toate, ar fi fost de natură s-o catalizeze. Şi totuşi, niciunul din titlurile de mai sus nu poate figura pe lista operelor sale majore. Nu doar deficit­ul de construcţie - Gala Galaction mizează, şi ca romancier, exclusiv pe înzestrarea sa nativă de povestitor - subminează valoric aceste romane: cauza primă rezidă în vicierea dialecticii cathartice. Scriitorul nu mai poate atinge acum o anumită „temperatură de ardere", temperatura sa „normală" cândva, nu se mai poate egala pe sine cel de altădată. Cât determinism şi cât imponderabil se împletesc inextricabil în „cutia neagră" a resorturilor creaţiei, dacă dereglarea acestor resorturi poate face inaccesibile unui scriitor de demonstrată forţă şi vocaţie propriile sale performanţe anterioare? Deturnarea traiectoriei cathartice, prin refuzul sau eludarea germenelui ei conflictual, se manifestă cel mai flagrant în ultimul roman al lui Galaction. La răspântie de veacuri (1935), unde, în Preliminarii, autorul avertiza: „Urzeala cărţii mele - câtă se vede azi şi câtă va mai fi - este luată dintr-un jurnal intim [...]"; trimiterile autobiografice, transparente şi fără această recunoaştere expresă, complică aici şi mai mult lucrurile, dacă nu cumva tocmai le explică: clarificare ce începe să se întrezărească pe parcursul unei legitime confruntări cu textul, devenit între timp public, al invocatului Jurnal.

Ce dezvăluiri aduce acesta? Ce s-a întâmplat în viaţa scri­itorului în „anii grei 1914, 1915, 1916, 1917, 1918, 1919....", când „azvârlisem în lume numele şi visurile lui Galaction şi intrasem în labirintul durerilor şi al păcatului" (Jurnal, 19 aug... 1922)? Rămas, după cum se ştie, în Bucureşti sub ocupaţia germană (dec. 1916-nov.1918), Gala Galaction deţine o dregătorie civilă în Ministerul Cultelor (administrator al „Casei Bisericii"). Sfârşitul războiului îi va aduce, pe lângă vinovate dezastre în viaţa personală (moartea atroce şi sordidă, în urma unui avort toxic, a unei studente cu care trăia în concubinaj, fiind, legitim, tatăl unei familii cu patru copii minori), şi acuzaţia publică de colaboraţionism, al cărei stigmat - pe drept ori pe nedrept - îl va urmări cu obstinaţie timp de două decenii, pe parcursul întregii epoci interbelice. În această situaţie, literalmente desperată, printr-o reacţie obscură şi insondabilă, organică în orice caz structurii sale spirituale şi temperamentale bipolare, Galaction se va devota total, cu fervoare mistică, vieţii religioase: se preoţeşte în 1922, la vârsta de 43 de ani, se cufundă, vreme de aproape două decenii (1920-1938), în imensa muncă ascetică de traducere a Bibliei, din trăsăturile frământate ale lui Grigore Pişculescu se limpezeşte şi se încheagă acum definitiv fizionomia senină, hieratică, a „părintelui Galaction": „O, voi, cei ce mă veţi citi, odată, în viitor, nu mă osândiţi până când nu veţi culege asupra mea detaliile multe şi amare de cari aveţi nevoie, ca să vă înfăţişaţi, cu oarecare exactitate, ce-a fost viaţa mea nenorocită, ce-a fost simţirea mea ursită eternei tensiuni şi ce-a fost biata feştilă, muiată în puroi, din care Iisus Christos a voit să-şi aprindă sieşi luminiţa nesigură a creştinismului meu! [...] Şi peste toate acestea - cununa descalificării naţionale! Mi-am trădat patria. Am avut, în timpul stăpânirii duşmane, o «purtare antipatriotică» şi toate celelalte învinovăţiri, pe care le aud şi le citesc din când în când. Mărturisesc însă în faţa lui Dumnezeu, că singurul ghimpe pe care-l simt este acela al situaţiei mele intime. Sărăcia, nevoile, alergă­turile, prostia sau răutatea oamenilor şi toate câte pot să mai vină pe capul meu nu fac altceva decât să mă exerseze şi să mă ţină sus. Ceea ce mă sapă şi mă ameninţă este tragedia situaţiei mele" (Jurnal, 26 martie 1919).

Măsura paroxismului la care e trăită această „tragedie" o dă tocmai „cununa descalificării naţionale" pe care-o eclipsează şi-o trece în plan secund, tocmai faptul că acest „ghimpe" intim a putut anestezia o rană, totuşi, atât de dureroasă precum acuzaţia de colabo­raţionism şi trădare de patrie. Pe ce s-a întemeiat însă, concret, această acuzaţie? Nefericitul episod al aşa-numitului „manifest al Mitropolitului Primat", lansat de aviaţia germană deasupra tranşeelor apărate, pe dramaticul front al verii anului 1917, de soldaţii români, pentru a le submina moralul printr-o retorică defetistă şi fatalistă purtând chiar girul „păstorilor" lor spirituali - document capitulard la a cărui proiectare şi redactare Gala Galction neagă a fi avut rolul ce i s-a atribuit în epocă - este relativ mai cunoscut, destul de cunoscut în orice caz pentru a nu mai insista acum asupra lui; şi apoi, soluţionarea controversei este, oricum, de competenţa istoricilor (nici măcar a istoricilor literari). Până atunci, cititorul interesat se poate edifica şi pe cont propriu, confruntând versiunea lui Galaction (Jurnal, vol. II, 1977, passim) cu versiunea, parcă totuşi mai imparţială, pe care o aduc Memoriile - târziu publicate, şi acestea (v. vol. III, pp. 189-190) - rămase de la un fost coleg de liceu al scriitoru­lui, om politic aflat în miezul fierbinte al evenimentelor: I.G. Duca, cel căruia Gala Galaction se dezvăluie, în Jurnal, a-i fi fost un statornic prieten-duşman, cel căruia propriul destin avea să-i rezerve un năpraznic sfârşit. Mai puţin cunoscut este însă „ghimpele" căruia - am văzut - însuşi Galaction îi recunoaşte preponderenţa covârşitoare în drama sa sufletească din acei ani de răscruce pentru el, mai puţin cunoscut în ciuda acestei recunoaşteri exprese, tacit evitat şi rămas necomentat de toţi comentatorii Jurnalului, în anii şi deceniile care deja s-au scurs de la prima sa dezvăluire publică. O rememorare in extenso nu e nici aici posibilă, însă Jurnalul concentrează în numai câteva zeci de pagini (vol. II, 1977, passim, dar mai ales pp. 45-88) întreaga materie primă a unui virtual roman, care însă n-a mai fost niciodată scris. Şi tocmai această omisiune apare, în perspectivă estetică, mai gravă şi mai ireparabilă decât orice comisiune.

Omisiune pe care paginile Jurnalului o pun în evidenţă şi totodată, într-un fel, o compensează, închizând în ele un substitut in nuce al acelui virtual roman, un nucleu epic şi conflictual în stare naturală, concrescut şi „rupt din viaţă", de o rară intensitate a trăirii. O parcurgere integrală a acelor circa 40 de pagini de Jurnal poate furniza celui ce şi-ar lua această osteneală surpriza de a descoperi aici, în embrion, un adevărat „roman non-fictiv", mai expresiv şi, esteticeşte, mai „adevărat" decât oricare dintre romanele propriu-zise, ficţionale, semnate de autor. Pentru că romancierului Galaction, care-şi pregătea o respectabilă ieşire în public cu versiunea ficţională, ide­alizată, a „tragediei" sale intime (în romanul La răspântie de veacuri, 1935), îi lipseşte necruţarea şi abnegaţia de a aşterne pe hârtie astfel de incizii în carne vie, a sa şi a celorlalţi, precum cele încredinţate de memorialistul Galaction unor pagini de sertar, rezervate destăinuririi publice abia într-un viitor când nimeni dintre cei atunci în viaţă n-avea să mai poată fi rănit de ele, adică în prezentul nostru de azi:

„Aşa s-a făcut că dr. Scupievschi a sorocit operaţia în ziua de miercuri 18/31 decembrie 1919...

Mai fusese un soroc cu 18 zile înainte, pus de profesorul Juvara. Fusese vorba să facă el operaţia în ziua de sf. Andrei, 30 noiembrie, stil vechi. Lucrul nu se îndeplinise şi fusesem, în inima mea, foarte bucuros. „Ilenuţă dragă, mai bine că a fost aşa... Azi este 30 noiembrie, stil vechi... Ţi-aduci aminte? Astăzi moare Borivoje...".

Borivoje este, cum se ştie, eroina nuvelei De la noi, la Cladova (1910), care moare din „mal d`amour", dându-şi suflarea chiar în braţele virtuosului Popă Tonea, după ce acesta rezistase „ispitei" de a „cădea în păcat", reprimându-şi patetic pasiunea sub porunca inflexibilă a moralei creştine. Nu este de mirare că, în 1919, autorul să fi fost tulburat de propria sa premoniţie din urmă cu 9 ani, când imaginase liber o situaţie similară (Popa Tonea este şi el, de exemplu, tatăl legiuit a cinci copii): nu pe cale livrescă şi nu pe urmele lui Oscar Wilde, ci din experienţă proprie şi cu un preţ atroce. Gala Galaction descoperă şi el, abia putându-şi disimula orgoliul auctorial, că „viaţa imită arta". Nu este surprinzătoare nici precizia mem­oriei sale auctoriale care, în vârtejul propriilor năpaste, atât de absorbante şi de presante, găseşte totuşi timp să-şi amintească exact că localizase ficţionalul eveniment într-o zi de sfântul Andrei, 30 noiembrie, pe stil vechi; deplasat, insensibil şi chiar crud este doar că găseşte cu cale să amintească acest amănunt chiar celei pe care, pre­vizibil, o aştepta nu peste mult o încercare similară, această nouă Borivoje, numită în variantă non-fictivă Ilenuţa. Nu este singura dată când scriitorul din Galaction eclipsează, cu inconştientă cruzime, omul, când el pare a nu-şi da seama că, în împrejurările date, necontrolatele sale exerciţii de ficţionalism ad hoc şi de egocentrism auctorial sună indecent şi macabru.

„Am venit la sanatoriu de dimineaţă, am pus cu ea la cale câteva lucruri trebuincioase, sau crezute ca atari, şi am plecat în oraş. Mi-aduc aminte că, între altele, trebuia să-mi cumpăr o pereche de ghete, fiindcă prin cele vechi îmi ieşeau ciorapii afară. M-am arătat la sanatoriu, a doua oară, înainte de ora 11 a.m. Am văzut întâi pe amica Taritzi Angheleanu, internată la sanatoriu. Operaţia fusese efec­tuată.

«- A mers bine... Operaţia a fost grea, dar sperăm că vom izbuti. Doctorul s-a întrecut pe el însuşi... Dacă ar fi fost altul şi-ar fi văzut ce-a văzut el, când a deschis pântecele, cosea la loc şi se spăla pe mâini... El a mers nainte: a curăţat totul şi a expulzat tot ce era bolnav... S-a vărsat puţin puroi, dar nu face nimic: am luat toate măsurile... Acum să vedem care e puterea ei de rezistenţă...»

Am privit şi eu, de departe, când draga mea aleasă era încă pe masa de operaţie. Era cu totul acoperită cu un cearceaf şi masa era puternic înclinată, ca o oglindă mobilă. Am înţeles că jos era capul, iar în sus restul corpului. O mânuşiţă apărea de subt cearceaf, nemişcată şi sprijinită de nu ştiu ce. Vedeam întâia oară atare privelişte! Mi s-a strâns inima în piept şi a trecut moartea pe lângă mine. [...].

Dr. Scupievschi mă cheamă, prin uşa întredeschisă, în sala de operaţie, ca să-mi arate ceva. Erau scumpele măruntaie pe cari trista lui ştiinţă îl povăţuise să le extirpeze! «Priveşte aici aceste granulaţiuni spălăcite... Priveşte aceste straturi alburii... Sunt granulaţii tuberculoase... A fost aşa cum am opinat acum un an... E vorba de o tuberculoză. Am făcut tot ceea ce omeneşte puteam să facem. Dacă rinichii îşi fac datoria, dacă organismul ei întreg suportă lovitura, dacă... Dumnezeu e de partea noastră, vom birui!...»

Am îmbrăţişat pe acest om care ţinea în mâinile lui aspre şi sângerânde carne din carnea inimei mele şi am revenit lângă patul adormitei. Până seara, se părea că toate vor merge bine şi că această grea încercare va avea binecuvântarea ei [...]

Dumnezeu mi-a ajutat să găsesc şi să aduc pe preotul dorit, fără nici o întârziere. I-am spus pe drum, în câteva cuvinte, toată jal­nica taină pe care draga mea n-ar fi putut s-o mărturisească în cuprin­sul ei. O, n-ar fi putut, fiindcă vremea înaintase, deşertăciunea şi netrebnicia noastră ne încântaseră prea mult, speranţa amăgitoare ne făcuse să credem că ora pocăinţei mai aşteaptă. Şi cum Ilenuţa nu putea să mai vorbească, i-am mărturisit preotului: «Păcatul ei este păcatul meu. Îl iau eu asupra sufletului meu. Nevinovată să fie ea înaintea cerescului Stăpân!» Înfăţişarea preotului asupra lumii medicale şi semi-medicale, care era la uşa şi în odaia ei, a făcut o des­cumpănitoare întipărire. D-ra Tantzi a început să mă dojenescă. Am răspuns cu fermitate: «Credeam, deşi profund păcătoşi, mai mult în lumea viitoare decât în cea de faţă».

Ilenuţa a rămas singură cu preotul. Mărturisirea a ţinut de-abia câteva minute. Preotul m-a chemat să-l ajut la administrarea supremului Sacrament. Dintr-un pahar cu vin negru, a luat o linguriţă, a deosebit înăuntru Sfânta Împărtăşanie şi draga mea nevinovată a primit pe Mântuitorul.

Stăpâne, cere-mi mie preţul cel mai scump ce vei voi, pentru sufletul ei. Fă-mi socoteala cea mai aspră şi încarcă pe umerii mei toată răspunderea, toată munca şi toată pedeapsa, pe cari tu, Atotputernice, vei voi să le ceri şi să le iei de la mine, robul tău leneş şi trădător. Dar sufletul ei lasă-l liber, Dumnezeule, în grădina Paradisului. Ignoranţa, nesiguranţa, îndoiala ei: trece-le în şirul lung al păcatelor mele. Ci sufletul ei, Iisuse Christoase, Doamne, lasă-l, voios şi alb, în grădina ta cu trandafiri!

După împărtăşire, am citit în gând, lângă pat, rugăciunile cuvenite: «Nu le citi tare, că mă zăpăcesc...». Le-am citit în gând, descifrându-le printr-un abur de lacrimi.

Mă doare mult că am auzit într-un moment din gura ei: „Ce-o fi şi lumea cealaltă!...". I-am răspuns, duios şi mustrător: «Ilenuţă! Lumea cealalată este Mântuitorul! Ne vom revedea, dulcea mea, ne vom revedea, la lumina nemurirei pe care El ne-a dăruit-o!...»".

Din nou, în 1919, Galaction se regăseşte, vorbind, fără a-şi da seama, exact în cuvintele cu care vorbea, în 1910, personajul său, Popa Tonea:

„Ne vom revedea! Ne vom revedea negreşit! Acolo unde iubirea va fi întru împărăţia sa, fără restrângeri, fără obstacole şi fără lanţurile acestui trup întunecat!" - erau ultimele cuvinte pe care mai apuca să i le spună Popa Tonea muribundei Borivoje, în finalul nuvelei De la noi, la Cladova.

Dar să-i dăm din nou cuvântul autorului, nu personajului său:

„Cu 2-3 ore mai înainte, începuse pare că să se sfâşie vălul de grea minciună şi de păcat care acoperea, pentru noi, faţa Sfântului Adevăr... Eram amândoi greu robiţi păcatului şi moartea sosea libera­toare... Legătura noastră fusese o sfidare lui Dumnezeu şi oamenilor! Acum totul se dădea pe faţă; amăgirea înceta; jalnica goliciune a inimilor noastre nu putea să se mai ascundă în faţa îngerului pedepsi­tor!

Scumpa Ilenuţă! a trecut, din viaţa aceasta în cealaltă, simţind că păcatul şi toate iluziile lui şi toate mincinoasele lui comori cad ca nişte trenţe, în clipa înfricoşatului exod! A avut o agonie scurtă şi stranie. Mă sfâşie şi astăzi gândul că, aprinzând o lumânărică, i-am aşezat-o subt ochi, în degetele reci... «Nu e încă timpul!...».

Când am înţeles că totul s-a isprăvit şi că tainicul hotar stă între mine şi tovarăşa mea de păcate, m-am uitat la bietul trup năpustit şi am voit să îndepărtez dezordinele morţii... sărmanul copil rămăsese cu gura căscată (aşa terminăm toţi)... I-am închis ochii şi mai ales i-am apropiat fălcile, legând-o strâns, pe subt bărbie, cu un şervet... Apoi, ca de atâtea alte ori, am plecat - de data aceasta închizând uşa cu cheia - şi am revenit în amărâta mea casă, unde am vestit nevestei şi celor patru fetiţe că îngerul durerilor a fost rechemat de Domnul. Mi-aduc aminte vag că una din copile a început să plângă. Nevastă-mea m-a privit pătrunzător şi liniştea mea i s-a părut ameninţătoare... O, eram liniştit de-a binelea! Bănuielile şi temerile bietei femei erau iluzorii.

După ce-am mâncat ceva, m-am înapoiat la sanatoriu. Am chemat pe jupânese şi pe surori şi am pregătit cele de nevoie. Neuitata amică Tantzi Angheleanu a prefăcut în grabă o rochiţă albă a ei şi ne-a dat-o să îmbrăcăm în alb pe aceea care numai aşa putea acum să fie mireasă. Când am isprăvit sumara împodobire, am aşternut, peste ruina atâtor dulci iluzii, atâtor dureri, atâtor absurde visuri - şi atâtor păcate etern remuşcătoare - un giulgiu alb. În tăcerea îngheţată a sanatoriului, doi servitori au ridicat targa albă şi cu paşi surzi au început să coboare scările. Şi am ajuns cu toţii afară. Şi, deodată, pe pânza cea albă care acoperea pe draga mea pacificată, lumina de argint şi de cristal a lunei preacurate s-a revărsat, neaşteptată şi zguduitoare... A fost o clipă din altă lume!

Am trecut apoi, pe subt umbrele crengilor subţiri şi goale, şi am pătruns în camera sinistră - strâmtă şi afumată - care primeşte, în noaptea cea dintâi şi uneori şi în noaptea a doua, pe supremii pension­ari ai sanatoriului.

Am pus lacătul pe atâta jale, atâta singurătate, atâtea aşteptări înşelate, atâtea ambiţii prăbuşite, atâta inimă zadarnic sacrificată! Şi m-am regăsit iarăşi în casa mea, ca să dorm o noapte fără pereche, pe când draga mea înşelată îngheţa în camera sinistră, subt giulgiul anon­im al morgei şi al spitalului!"

Dar dacă judecata etică, de atâtea ori, condamnă ceea ce jude­cata estetică absolvă, iată şi cazul invers, când această - inuman de inflexibilă, poate, prin însăşi natura sa - judecată estetică nu poate absolvi ea ceea ce etica, mai „umană" şi mai flexibilă, poate. Scris cu necruţarea şi cu nepregetarea din aceste crâncene patruzeci de pagini de jurnal, cu amestecul ambiguu de cruzime conştientă şi inconştien­tă, de ingenuă exaltare a angelicului, la suprafaţa textului, şi de per­versă exultare a demonicului, în străfundurile subtextului; de pasiune care odată consumată lasă în urmă-i vibraţia compasiunii sincere, necontrafăcute, sau doar frazeologia canonică a compasiunii „creştineşti", involuntar sadică, nesimţitoare şi indecent de falsă în contextul dat, al atrocităţii şi al morţii; de călduţă auto-compătimire, spre interior, şi de glacială observaţie, spre exterior, - romanul La răspântie de veacuri (1935), la care Gala Galaction lucra tot în acei ani, putea fi unul dintre marile romane ale literaturii române. Şi nu este, nici pe departe. Pentru că îi lipseşte romancierului Galaction abnegaţia artistică, îi lipseşte necruţarea, faţă de sine în primul rând, faţă de propriul alter ego ficţional, îi lipseşte acea „cruzime" auctorială fără de care calvarul purificator al catharsis-ului rămâne neîn­ceput.

Preotul Galaction nu s-a iertat pe sine aşa uşor pentru „ispita" ori pentru „păcatul" căruia n-a ştiut să i se împotrivească, pentru suferinţele şi moartea atroce de care continua încă să se simtă vinovat - paginile Jurnalului stau mărturie - după trecerea anilor şi chiar a deceniilor. Ideea abnegaţiei şi a „ispăşirii" nu i-a fost deloc străină „părintelui Galaction", dimpotrivă; dar, spre deosebire de anii când tânărul scriitor Galaction îşi scria superbele povestiri, „câmpia" înspre care „se revărsa" de această dată energiile sale sufleteşti nu mai este aceea a „literaturii româneşti", decât poate indirect, graţie geniului înnăscut al cuvântului, pe care Gala Galaction l-a avut ca puţini alţii şi care face din traducerea Bibliei (unde sunt îngropate aproape două decenii de asiduitate ascetică: 1920-1938) un impunător monument de limbă românească. Absorbit în severul „canon" autoimpus al traducerii Bibliei - expiaţie asumată cu un fel de fervoare masochistă a „pedepsei" şi „ispăşirii" („Au trecut cinci ani de atunci... Poate că vor mai trece încă douăzeci - dacă Stăpânul va binevoi să-mi acorde să plătesc în rate mici datoria mea - şi voi simţi de-a pururi, grea şi nerăfuită această datorie..." (Jurnal, 1 ian. 1925) - scriitorul Galaction se va fi considerat, pesemne, remis, „răscumpărat", „iertat" („în acest oraş, unde am îngropat atâtea ceasuri de reverie vinovată, atâtea speranţe păgâneşti, atâtea revolte ale inimii -
Tu, îmblânzitorule al lui Saul, îmi dăruieşti cununa predicei şi sabia căpităniei duhovniceşti! O, vecinic Minunate Doamne, dacă iertat îmi este să înţeleg că leprosul s-a curăţat şi că prostituata este iertată, lasă-mă, de-a pururi, să-ţi cer, cu frângeri până la pământ, şi iertarea şi amnistierea şi odihna sărmanei Ilenuţe! - aici în locul unde s-a născut, unde m-a iubit cu vinovăţie, şi unde, adeseori, am căutat-o cu gândul nelegiuit" (Jurnal, 29 mai 1924), îngăduit deci a „se ierta" el însuşi în literatura pe care, tot atunci, o scria, îndrituit să-şi menajeze idilicul alter ego ficţional (Doru Filipache), imaginându-l - imaginându-se - autoindulgent şi autocomplezent - doar în ipostaze exem­plare, ireproşabile moral şi „social". Adăpostit etic, el cedează autoindulgenţei dezideratelor pioase şi unei la fel de pioase ipocrizii, care se răzbună estetic.

Caz rar, Galaction a fost mai aspru cu sine în planul realităţii efective decât în acela al ficţiunii, în viaţă decât în operă. Şi cui ar mai folosi acum ultragierea gratuită a eticii, conţinută poate ipsofacto în prezumţia că estetic ar fi fost mai profitabilă tocmai opţiunea inver­să? Chiar dacă literatura română mai adaugă astfel o mare ocazie pier­dută pe un destul de lung - din păcate - şi deprimat răboj! într-un fel sau altul, lipsa de abnegaţie estetică afectează toate romanele sale, care astfel nu mai adaugă nimic la statura scriitorului. Premiul naţional pentru proză (decernat şi apoi anulat în 1929, acordat din nou în 1935), Premiul naţional pentru literatură (1942) - recompensau de fapt, indirect, ostenelile traducătorului Bibliei. Datorăm, desigur, „apostaziei" inverse a părintelui Galaction, abdicării sale la literatură - la o vârstă când inextricabile impasuri existenţiale îi vor fi clătinat pesemne încrederea în eficienţa exorcizării estetice a demonilor, făcându-l să aleagă calea „ispăşirii" printr-un „canon" autoimpus, sterilizant literar - cel puţin acel impunător monument de limbă românească, în care s-a zidit un scriitor înzestrat cu un rar simţ al cuvântului, şi care este traducerea integrală, după originalul ebraic, a Bibliei - strădanie începută de unul singur, încă în 1920, şi dusă apoi la capăt cu ajutorul preotului Vasile Radu, în 1938. Dar marele roman în care abisurile, zvârcolirile şi răsucirile dostoievskiene ale omului Galaction să-şi fi găsit, în tiparele limbii române, expresia indislocabilă, netrecătoare - acesta n-a mai fost scris niciodată. Şi câţi scriitori avem despre care - ca despre Galaction - să se poată spune că o asemenea înfăptuire le-ar fi stat în puteri? Rămâne, în schimb, traduc­erea Bibliei şi mai rămân câteva răscolitoare pagini de Jurnal, drept compensaţie şi drept măsură a regretului după această operă care n-a fost să fie. E mult, e puţin? O dată mai mult, eterna paradigmă după care îşi consumă combustia mundană temperamentul creator iese ver­ificată: şi Galaction a fost mare, adevărat scriitor, doar atunci când şi-a zidit viaţa în operă, nu opera în viaţă.

 


 

CORNEL ROBU