TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Repere ideatice şi istorice ale întâlnirii dintre gândirea filosofică greacă şi Revelaţie


 

Repere ideatice şi istorice ale întâlnirii dintre gândirea filosofică greacă şi Revelaţie

 

 

 

 

Florin-Cătălin GHIŢ

 

 

 

Chestiunea limbii şi istoriei textului Scripturii, a moştenirii iudaice inerente creştinismului şi a influenţelor filosofice greceşti contemporane alcătuirii canonului biblic, dă seama de transformările care au avut loc la nivel experimental dar şi semantic în asumarea, preluarea la nivel de semnificant sau inventarea la nivelul semnificatului de către Sfinţii Părinţi a terminologiei teologice care să exprime atât misterul Sfintei Treimi care este iubire revelată în Iisus Hristos, cât şi relaţia omului cu Dumnezeu, odată cu răspândirea Evangheliei şi dezvoltarea literaturii patristice şi teologice.

Vestea cea bună a fost consemnată şi oferită astfel tuturor pentru totdeauna în limba greacă, posesoarea unui potenţial şi a unor resurse care au ajutat la precizarea, prezentarea şi exprimarea adevărului Revelaţiei. Scripturile ebraice şi creştinismul care le include nu sunt mesaj abstract care poate fi desprins de contextul istoric, nu prezintă un „adevăr «etern» care poate fi formulat într-un fel de propoziţii supra-istorice" (cf. pr. Georges Florovsky). Pentru Sfinţii Părinţi răsăriteni, modalitatea de a investi pozitiv timpul e cea de a-l concepe ca interval între chemarea Cuvântului şi răspunsul omului, ca simbol al unei alianţe în sens de spaţiu al dialogului.

După întoarcerea din captivitatea Babilonică (538 î. H.), datorită evoluţiei limbii, evreii din Palestina nu mai vorbeau ebraica, aceasta fiind înlocuită cu dialectul aramaic care se folosea şi în timpul Mântuitorului. În timp, evreii s-au dispersat formând diaspora, fenomen care a avut ca rezultat pierderea treptată a importanţei limbii materne. Odată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare (336-323 î.H.), prin care greaca devine limba oficială a unui imperiu cosmopolit, are loc un fapt istoric de excepţie: conturarea perioadei elenistice şi impactul elenismului cu iudaismul. Spre sfârşitul Vechiului Legământ a putut avea loc preluarea treptată în Biblie prin intermediul cercurilor tradiţionale de iudei ale Ierusalimului, a unor forme de gândire şi influenţe elenistice care pătrundeau cu forţă din mediul cultural predominant. Încă înainte de era creştină, iudeii care posedau o oarecare educaţie greacă au început să folosească filosofia greacă în vederea explicării şi expunerii propriei religii. Dovada sunt cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament, ca şi opera iudeului Filon din Alexandria, contemporan cu naşterea creştinismului. Evreii din imperiu, atât cei din Iudeea cât şi cei din diaspora, au acceptat elenismul şi implicit limba greacă; pentru ei au fost traduse Scripturile iudaice în limba greacă (Septuaginta). Astfel, regele Egiptului Ptolemeu al II-lea Filadelful (284-247) iniţiază în oraşul Alexandria, patronează şi finanţează traducerea din limba ebraică în greacă a cărţilor Vechiului Testament. Ea a fost realizată de către 72 de învăţaţi evrei, aduşi din Palestina (câte şase din fiecare trib), fapt pentru care noua versiune a fost numită Septuaginta. După tradiţie, cei 72 au lucrat separat, sub asistenţa Duhului Sfânt, versiunile lor dovedindu-se în final identice.

Comparativ cu versiunea masoretică de la începutul secolului X d. H., Septuaginta (a doua jumătate a secolului III î. H.) e mai veche cu aproape 12 secole şi cei mai vechi codici ai ei datează din secolul IV, deci mai devreme cu mai mult de o jumătate de mileniu. Stabilirea textului grec al Septuagintei de către învăţaţii evrei e anterioară creştinismului, ceea ce exclude posibilitatea existenţei unor partizanate polemice. În plus, autoritatea ei era atestată şi de mediile intelectuale necreştine: în deceniile secolului I d. H., atât filosoful Filon din Alexandria, cât şi istoricul Iosif Flaviu, învăţaţi evrei care cunoşteau bine ebraica, preferau să citeze din Septuaginta, versiune pentru care aveau o preţuire atât de înaltă, încât o declarau versiunea inspirată a Scripturii. Autorii Noului Testament deşi cunoşteau ebraica, au preferat să citeze din Septuaginta, pe baza căreia s-a răspândit creştinismul primelor secole în Asia Mică şi în toată aria Mediteranei, devenind textus receptus (textul revelat) al întregului Răsărit european, definit mai târziu ca Ortodoxie (pentru privirea de ansamblu extrem de sintetică şi în acelaşi timp nuanţată şi binevenită asupra reabilitării Septuagintei ca textus receptus în Biserica Ortodoxă Română şi asupra rolului celorlalte texte de referinţă, ebraic şi latin, care stau la baza traducerilor moderne atât apusene cât şi răsăritene, am preluat informaţiile de la Arhiepiscopul Bartolomeu Valeriu Anania, Introducere la Cărţile necanonice, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti 2001, pp. 9-11). Astfel, Părinţii greci ai răsăritului vor adopta şi asimila creativ terminologia teologică a Septuagintei.

Aşa cum am amintit, spre sfârşitul Vechiului Legământ a avut loc preluarea în Biblie şi în cercurile iudaice tradiţionale a unor forme de gândire elenistice, care pătrundeau cu forţă din afară. Nu a existat o separaţie între comunităţile iudeo-palestiniene, devenite apoi creştine, şi cele păgân elenistice. Este falsă opoziţia dintre tradiţia ebraică (semitică) sau biblică pură pe de-o parte, şi un elenism filozofic subversiv pe de altă parte, atâta vreme cât Platon şi filosofii neoplatonici erau cel puţin tot atât de influenţi în Palestina secolului I, cum erau de altfel pretutindeni în lumea greco-romană, iar elinii au avut un cuvânt de spus în formarea iudaismului rabinic şi a creştinismului.

Primul reprezentant iudeu al filosofiei iudaico-elenistice a fost Aristobul care scrie între anii 175-170 î. H., cu scopul de a arăta că credinţa iudeilor constituie adevărata filosofie. Cel care şi-a însuşit în mod real filosofia greacă şi a folosit-o pe larg în expunerea şi apărarea religiei sale tradiţionale a fost iudeul Filon din Alexandria (c. 15 î.H. - 45 d.H.), un contemporan mai vârstnic al naşterii creştinismului care dezvoltă un adevărat misticism apofatic al iubirii. Filon a scris lungi comentarii alegorice la Scripturile iudaice, mai ales la Facere. În ele îşi arată propria satisfacţie că revelaţia dată lui Moise era în acord cu învăţătura celor mai buni filosofi greci, care, după părerea sa, erau ulteriori şi derivaţi. Pentru el Biblia a fost mai degrabă un sistem filosofic decât o istorie sfântă. Filosofia greacă preferată de el şi pe care o găsea cel mai mult în acord cu revelaţia era o formă timpurie de platonism mediu.

Filon nu a fost nici aprobat nici citit de către iudeii ortodocşi ulteriori, însă influenţa sa asupra vorbitorilor de greacă, asupra creştinilor greci educaţi din secolul II d. H. şi a unor Părinţi de limbă greacă, cum ar fi Origen, a fost mare şi a determinat în mare măsură tonul speculaţiei lor religioase.

Creştinismul şi concepţia lui despre lume au apărut ca ceva nou, însă în acelaşi timp au performat un redutabil efort de legitimare printr-o tradiţie ancestrală, descifrabilă doar în cheie creştină şi care nu se identifică total nici cu iudaismul, deşi a preluat moştenirea iudaică, influenţa limbajului şi a modului de gândire semitice, dar nu sunt identice nici cu filosofia elină clasică, deşi Noul Testament şi Septuaginta, scrise într-un mediu impregnat de cultura elenistă predominantă, au preluat vocabularul grecesc al timpului, încreştinat în cazul scrierilor Noului Testament.

Istoria mântuirii s-a desfăşurat în cadrele concrete ale poporului ales de Dumnezeu, Israel, iar întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut loc într-un timp, spaţiu şi mediu precise, în mijlocul unei anume comunităţi semitice de limbă aramaică. Prin urmare, transmiterea Evangheliei s-a realizat iniţial oral prin intermediul acestei limbi şi imediat după aceea a urmat o depăşire decisivă a cadrelor culturale iniţiale spre frontierele mai largi ale lumii greco-romane, prin fixarea ei definitivă în scris în limba greacă, o dovadă în plus a mesajului universal al creştinismului, lipsit de absolutizarea unei anumite culturi.

În Noul Testament se reflectă o îmbinare originală a creştinismului cu elenismul, îndeosebi în scrierile Apostolilor Ioan şi Pavel, prin care mesajul creştin şi-a păstrat caracteristicile specifice şi esenţiale. Cu toate deosebirile majore dintre concepţiile filosofice antice şi cele creştine, prin teologia de origine vechi-testamentară şi apostolică, dar în acelaşi timp extrem de adaptabilă şi integrativă a Sfinţilor Părinţi în raport cu filosofia greacă clasică, va avea loc ulterior performanţa asimilării conştiente şi creatoare de către Biserică a elementelor formale acceptabile ale elenismului antic (structuri noetice, categoriale, discursive, lingvistice, logice şi iconice) şi providenţiale în universalizarea şi biruinţa creştinismului, prin transfigurarea lor biblică, ascetică, mistică şi liturgică. Rezultatul va fi „recrearea termenilor tehnici filosofici şi teologici" şi a „conţinutului" lor (cf. N. Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine, Cu o anexă despre scolasticismul Evului Mediu, trad. de Pr. prof. dr. Constantin Coman şi Nicuşor Deciu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 41-2), adică o creaţie culturală nouă, originală, independentă şi de sine stătătoare, cu un nucleu sau conţinut creştin revelat, cristalizată într-un univers liturgic şi iconografic creştin, în urma elaborării în cadrul Sinoadelor Ecumenice a teologiei ortodoxe bisericeşti, cu o valoare perpetuă. Gândirea elină, călită în focul unei noi experienţe şi a unei noi credinţe, epurată prin spirit critic de elementele incompatibile cu Evanghelia, s-a reînnoit prin transformare. Elenismul a devenit astfel o dimensiune invariabilă a creştinismului care a preluat din el forme de expresie posibile pentru misterul lui Dumnezeu în raportul Său cu lumea. Semnificaţia istorică majoră a teologiei patristice răsăritene constă tocmai în aceea că elenismul a fost încorporat în Biserică ca expresie a misterului său şi a fost salvat astfel de către aceasta. Acest lucru nu comportă o sinteză religioasă care ar presupune un mixaj de conţinuturi diferite sub aceeaşi formă, ci un conţinut creştin formulat cu ajutorul instrumentarului oferit de limbajul unei gândiri ale cărei afinităţi cu scopul mesajului creştin nu pot fi puse la îndoială.

Astfel, creştinismul se înscrie în mod direct în tradiţia iudaică şi în acelaşi timp în cadrul elin mai larg. În acest sens „dogma este substanţa ebraicii desenată cu scriitura infinit rafinată a grecilor" (cf. Paul Evdokimov, Rugul Aprins, traducere de diacon prof. Teodor V. Damşa, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1994, p. 60). În Noul Testament ar fi de ajuns să pomenim elementele de filosofie heraclitiană, platonică, stoică, filoniană presupuse în Evanghelia după Ioan de termenii greceşti „lumină", „viaţă", „logos", sau cuvântarea Sfântului Pavel din Areopag (FA, 17) în care locuri comune ale filosofiei stoice sunt folosite în scopuri apologetice. De exemplu, în gândirea apostolului Pavel, iudeu de limbă greacă format la şcoala lui Gamaliel, sunt asimilate şi transformate atât noţiunile, semnificaţiile şi categoriile de gândire ebraică cât şi cele eline. La el conştiinţa omului nu e pusă în valoare şi nu se realizează în mod esenţial de către sinele uman ca la elini unde fiinţa gânditoare constituia ea însăşi „conştiinţa" lumii şi a ei însăşi, dar nici simplu de către Dumnezeu ca în mentalitatea ebraică conform căreia fundamentul cunoaşterii se află în Dumnezeu şi în logosul său şi care creează conştiinţa nu în mintea omului ci în inima acestuia, în locul ascultării, al iubirii şi în experienţa lui directă. Pentru Sfântul Apostol Pavel omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum acesta este cunoscut de către El (cf. 1 Co 13, 12). Dar, pentru a deveni realitate, această cunoaştere postulează comuniunea trăită prin iubire ca principiu unitiv între Dumnezeu şi om. Dumnezeu, care se apleacă asupra oamenilor, se interesează de ei şi se alătură lor aşa cum Mirele face cu Mireasa. Răspunzând iubirii de care a dat dovadă Mirele, Mireasa devine capabilă de dăruire totală Mirelui. Astfel, în creştinism iubirea este ontologic o formă de cunoaştere totală, cea mai profundă formă de comuniune din care izvorăşte revelaţia reciprocă a celui iubit în întregime.

De altfel, în Vechiul Testament, a cunoaşte o femeie presupunea o relaţie trupească cu ea (cf. Fc 4, 1; 3 Rg 1, 4 etc.), realitate la care se face referinţă şi în contextul nupţial al Noului Testament (cf. Mt 1, 25). Conştiinţa e evaluată şi actualizată în funcţie de ceilalţi, de către Biserică, Trupul lui Hristos (cf. 1 Co 8, 7-13; 10, 29; 2 Co 5, 11), însă, nu printr-un proces strict mental, al reflecţiei (ο?δα), ci bazat pe experienţă. Cel care cunoaşte e în raport personal, intim, experimental cu obiectul cunoscut, adesea în sensul cel mai realist, mergând până la posesie. Atunci când vorbesc despre Dumnezeu cunoscându-L, autorii scrierilor vechi-testamentare se referă la providenţa Sa, la manifestarea bunătăţii Sale, mai ales la alegerea unui om (Ier 1, 5) sau a unui popor pentru a-şi realiza planul în lume. Astfel, contrar disjuncţiei dintre cunoaştere şi iubire sau dintre raţiune şi afect/sentiment, care poate fi identificată într-un anumit filon al spiritualităţii latine posterioare, printr-o sinteză creatoare, la Apostolul Pavel şi la Sfinţii Părinţi de limbă greacă ai Bisericii gnoseologia şi cunoaşterea nu se reduc la analiză şi operaţii raţionale ci se transferă în spaţiul iubirii (cf. 1 Co 8, 1-3) care devine astfel o categorie gnoseologică, o cunoaştere participativă.

La Sfinţii Părinţi ai Bisericii teologia şi filozofia, deşi au domenii, metode şi scopuri diferite, se află într-o relaţie specială inevitabilă, într-o corespondenţă şi într-o corelaţie reciprocă. Având un statut şi scop propriu, nici una din ele nu vrea, nu poate şi nu trebuie să se substituie celeilalte, fiecare răspunzând unei alte necesităţi a spiritului uman. Dar totuşi ele nu pot fi nici separate. În cele din urmă, întâlnirea dintre credinţa creştină şi filosofia greacă a avut ca rezultat o dublă împlinire. Chiar dacă poate fi considerată deviată, căutarea înţelepciunii poate oricând să fie mai avansată în raport cu gândirea creştină într-un aspect sau altul al domeniului metafizicii, antropologiei, ştiinţei, filosofiei. Aceste valori, achiziţii, au fost mereu integrate patrimoniului revelat, contribuind, astfel, la amploarea sa recapitulativă. Pe de altă parte, credinţa poate conferi cercetărilor şi căutărilor umane o lumină asupra sensului şi adevărului lor ultim, le poate purifica, transfigura şi, în cele din urmă, le poate evangheliza şi boteza.

Originalitatea şi dinamismul teologiei Sfinţilor Părinţi de limbă greacă ai Bisericii unifică în mod organic reprezentarea elină ca formă exterioară care slujeşte liturgic dogma înomenirii, cu spiritualitatea şi gândirea bisericească ca substanţă. Teologia patristică exprimă unitatea organică, sintetică şi magistrală dintre limba filosofică grecească şi conţinutul învăţăturii creştine. Iar cele două sunt atât de legate ca formulare, încât pot fi distinse doar metodologic. Principiile filosofice sunt reprezentări formale care slujesc exprimării adevărului teologic. Sfinţii Părinţi de limbă greacă nu creează raţional, silogistic şi dialectic învăţătura dogmatică, ci o exprimă şi o expun în acest mod. De exemplu, filosofia neoplatonică influenţează morfologic iar nu în conţinutul ei teologia mistică a Părinţior de limbă greacă.

De altfel, simplul fapt de a fi consemnată Revelaţia în limba greacă a filosofilor antici presupunea implicit imposibilitatea de a separa, în mod simplist, creştinismul sau teologia Părinţilor răsăriteni de elenism. Făcând uz de filosofii platonicieni în descrierea pe care o fac fecioriei, restaurării lui Adam căzut, efortului de a atinge idealul ascetic de sfinţire şi îndumnezeire a omului, Sfinţii Părinţi sunt în acord profund cu Evanghelia. Αsimilarea de către creştinism a elenismului antic târziu, prin intermediul literaturii patristice, este o „realizare a libertăţii creştine", astfel încât acest elenism creştin „nu poate fi de aceea nici ignorat, nici eliminat", ci rămâne „o dată invariabilă" pentru întreaga teologie viitoare. În cadrul Bisericii, elenismul ca expresie a dogmei, icoanei şi liturghiei, a devenit o „categorie eternă a experienţei creştine" [cf. pr. George Florovsky, „Les Voies de la Theologie Russe", Dieu Vivant 13 (1949), p. 39-62, text republicat sub titlul „The Ways of Russian Theology" în volumul Aspects of Church History, Seria: The Collected Works of Georges Florovsky, Volume four, ed. Richard S. Haugh, translated from French by Georges A. Barrois, Büchervertriebsanstalt, Vaduz, 1987, pp. 195-6]. Aserţiunile părintelui G. Florovsky cu privire la elenism în Biserică sunt tranşante: „A renunţa la patrimoniul grec echivalează cu suicidul eclesial" (cf. ibid. p. 199); „elenismul a fost integrat în Biserică" şi „când un teolog începe să creadă că «categoriile greceşti» sunt demodate, aceasta înseamnă că a păşit în afara ritmului comuniunii. Teologia nu poate fi universală (catolică) decât prin elenism" (cf. ibid. p. 195). Întreaga analiză a autorilor ascetici şi mistici bizantini întreprinsă de părintele Georges Florovsky e situată în cadrul unei replici ortodoxe dată din partea elenismului creştin criticii reformatorice a tradiţiei ascetice [este vorba despre lucrarea părintelui Georges Florovsky, The Byzantine Ascetic and Spiritual Fathers (Vizantiiskie otţi V-VIIIv., Paris, 1933), vol. X din The Collected Works, (ed.) Richard S. Haugh, trad. din limba rusă în engleză de Raymond Miller, Anne-Marie Döllinger-Labriolle şi Helmut Wilhelm Schmiedel, Büchervertriebsanstalt, Vaduz, 1987].

Fără a considera creştinismul o transmutare a tuturor valorilor antice şi considerând Întruparea un fapt istoric, adică o împlinire şi o culminare a istoriei iar nu negarea ei, Sfinţii Părinţi înrădăcinaţi în Tradiţia biblică, liturgică, ascetică şi mistică de origine vechi-testamentară şi apostolică a Bisericii au găsit în vocabularul filosofic elin şi elemente bune şi valorificabile. Creştinismul lor e departe de a fi o cosmetizare a unui aşa-zis fond filosofic substanţial şi definitoriu iar ei sunt departe de a fi un fel de lupi în blană de oaie creştină.

De fapt, odată cu preluarea de către Părinţii răsăriteni a terminologiei filosofice şi folosirea ei pentru a-L desemna pe Dumnezeu şi relaţia Lui cu omul, are loc „exprimarea Revelaţiei în limbajul filosofiei greceşti sau, altfel spus, traducerea Revelaţiei din limba poetică şi profetică ebraică în limba greacă" (cf. pr. Georges Florovsky, Creation and Redemption, Nordland Publishing Company, Belmont-Massachusetts, 1976, p. 31-32). Ei au exprimat învăţătura de credinţă creştină în limbajul mediului cultural elenist în care au trăit prin împrumutarea din acesta a unor termeni filosofici cărora le-au conferit o semnificaţie originală faţă de ceea ce a precedat creştinismul, până la sinonimia cu lexicul pur creştin.

Ar fi greşit să se pornească de la premisa că autenticitatea învăţăturii creştine constă doar într-un fel de reconstruire a „faptelor adevărate" din spatele textelor biblice iar teologia creatoare a Părinţilor constituie o alterare a adevărului pur, o împuţinare a înţelegerii iniţiale, lipsită de caracter practic. Dimpotrivă, e firească elaborarea patristică prin (re)interpretare treptată, în timp, a semnificaţiei unui nou proces, a unei noi perspective. Pentru Sfinţii Părinţi de limbă greacă, învăţătura creştină este cu adevărat absolut nouă faţă de tot ceea ce exista înaintea întrupării Mântuitorului, însă simultan ei o legitimează cu ajutorul unei istorii străvechi făcând-o moştenitoarea intuiţiilor vechi-testamentare.

Depărtarea temporală de începuturile creştinismului a crescut treptat, iar destinul istoric al creştinismului s-a legat atât de strâns cu elenismul încât problema relaţiei dintre cei doi a căpătat noi dimensiuni. Influenţele reciproce au loc în epoca Părinţilor Bisericii şi reprezintă începutul unei noi faze în istoria elenismului, care nu încetează să existe până azi, trecând prin Bizanţ, Renaştere şi Apusul modern care e de neînţeles fără o profundă cunoaştere a epocii Părinţilor Bisericii.

 


 

FLORIN-CĂTĂLIN GHIŢ