Theologie şi monahism¹

Rafail NOICA

Preafericite Părinte, Înalt-Preasfinţiţi Părinţi şi Preasfinţiţi, şi fraţi slujitori, fraţi şi surori întru Domnul! Mă bucur să fim astăzi în frăţia asta pe care aşa aş vrea s`o trăiesc.

Titlul care mi s`a acordat, de care să vorbesc, este „Theologia şi monahismul". Titluri ca acestea, „Theologia şi monahismul", „Theologia şi viaţa", sunt titluri care, într`o primă mişcare, mă descumpănesc. De unde acel „şi"? Socotesc că dacă viaţa este a-theologică, este un soi de autoavort; iar monahismul meu mi l-am trăit cu precădere ca o theologie.

Dar poate că, ce numim theologia? În zilele noastre cred că a venit vremea să redefinim toate cuvintele pe care le întrebuinţăm, în parte fiindcă s`a schimbat sensul lor, s-a degradat graiul împreună cu înţelegerea omului.

Titlul denotă că theologia se înţelege ca o disciplină şi bine­înţeles că este adevărat. Theologia, ca şi arheologia, ca şi psihologia, are, poate deveni şi este astăzi şi o disciplină. Dar cred că nu ar trebui să reducem - deşi să dăm importanţa de rigoare acestei discipline - nu să reducem noţiunea de theologie la o disciplină, adică la un studiu în institute de theologie, care trebuie să culmineze cu o diplomă.

Dar hai să luăm theologia ca disciplină. Orice disciplină, între altele cele pe care le-am pomenit, îmbogăţeşte conţinutul omului, cultura omului, cu nişte concepte, nişte noţiuni, un oarecare vocabular care neapărat îi va influenţa viaţa întreagă.

Un arheolog vorbeşte un pic altfel decât un psiholog, deşi vorbeşte în aceeaşi limbă, şi aşa mai departe. Şi un theolog este influenţat de ceea ce învaţă acolo. Dar dacă, şi în măsura în care, theologia este adevărată, adică a Bisericii, theologia are asta mai presus de alte discipline, că introduce pe om în ceea ce este însăşi firea lui.

Ce este theologia? În graiul nostru românesc se zicea câteodată în vechime „cuvântare de Dumnezeu" sau „cuvântare despre Dumnezeu". În greacă asta înseamnă theologia, „cuvântare despre sau cu Dumnezeu" - se poate traduce în ambele feluri. Cuvântarea aceasta despre Dumnezeu, într`o măsură oarecare, ar trebui s`o primim cu ceea ce numim noi, românii, „cei şapte ani de acasă", adică din naştere până ajungem în şcolire, în vârsta şcolirii. Dar, din nefericire, astăzi este aşa de rar ca cineva să primească în pruncia lui noţiuni theologice. Theologia, într`adevăr, a devenit ceva îndepărtat omului modern, şi încă mai mult omului postmodern. Ne învitregim din ce în ce mai mult de la Dumnezeu. Dinamica căderii adamice continuă.

Să revenim deci la theologia ca disciplină, unde însuşim un anumit vocabular şi anumite concepte, dar care sunt în realitate însăşi viaţa. Ce este viaţa? Viaţa noastră de la naştere până la mormânt este o devenire; or, theologia este acea devenire în realitatea ei, aşa cum trebuie să o prezinte Biserica şi cum trebuie noi să înţelegem Biserica. Îmbogăţindu-ne cu concepte şi cu un oarecare vocabular, începând să gândim cu Dumnezeu pe orizonturile noastre, şi cu cele ale lui Dumnezeu, cele Dumnezeieşti, aşa cum orice disciplină influenţează viaţa omului şi gândirea, aşa şi theologia ne influenţează şi ne îndreaptă către Dumnezeu.

Problemelor noastre, mai ales celor mai acute, celor mai dureroase, celor mai adânci ale fiinţei noastre, theologia ar trebui să fie cea care poate să înceapă, ba chiar să sfârşească prin a ne aduce răspunsurile. Părintele nostru Sofronie distingea trei trepte ale theologiei, dintre care disciplina ar fi fost prima treaptă, la care eu adaug cei şapte ani de acasă, în care, din nefericire, astăzi majoritatea oamenilor nu au theologie - dar ar trebui, după fire, aşa cum a rânduit Dumnezeu lucrurile.

Deci prima treaptă! Atunci care este a doua? O să profit de limba română. Cuvântarea de Dumnezeu sau despre Dumnezeu dă în cuvântarea cu Dumnezeu. Şi Părintele nostru Sofronie vorbea de theologie ca conţinut al rugăciunii. De acum un theolog francez vorbeşte uneori de îngânările noastre către Dumnezeu, de gângăvelile noastre către Dumnezeu, în franceză balbutiement. Dacă începem a gângăvi cu Dumnezeu, şi orice gângăveală omenească, fie a pruncului, fie a omului mare, Dumnezeu o primeşte, fiindcă asta-i firea lui Dumnezeu - Dumnezeu iubire, dragoste este, şi în dragostea Lui nu leapădă pe om - deci primeşte gângăvelile noastre, dar când începem să ne îmbogăţim cu un conţinut theologic al gândirii, gângăvelile noastre încep să se preschimbe şi să vorbim cu Dumnezeu mai dumnezeieşte, adică mai în termenii lui Dumnezeu, şi de acum theologia începe să devină conţinut al rugăciunii noastre. Şi nu vorbesc de rugăciune şi ea ca o disciplină, ca ceva pe care îl faci cândva în ziua ta o jumătate de oră sau zece minute, în general cu mintea aiurea, ci gândesc rugăciunea aşa cum o înţelegeam de la Părintele Sofronie, ca conţinut al vieţii, ca un dialog continuu între făptură şi Făcător. Şi deci acum începem să gândim mai dumnezeieşte, fiindcă suntem îmbogăţiţi cu conţinutul şi conceptele pe care le-au trăit strămoşii noştri, începând, să zicem, cu Apostolii, ba începând cu Adam, dar de la Apostoli, adică de la Hristos încoace - Hristos fiind Qšou LÒgoj, al lui Dumnezeu Cuvântul - Hristos este Însuşi Dumnezeu Care vorbeşte de-acum cu Adam faţă către faţă. Şi deci când m`am gândit să începem cu Apostolii conceptele theologice pe care le-au trăit strămoşii noştri, am început cu Apostolii cu gândul ăsta, că de la Apostoli încoace avem de la Cuvântul lui Dumnezeu, Însuşi cuvântul lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu Care Însuşi vorbeşte cu Adam - nu ca în Vechiul Legământ, prin Proroci, sau poate, şi într`o măsură, şi-n alte religii, prin filosofi, prin oameni mai luminaţi, dar mai ales prin proroci. Dar acum vorbeşte El Însuşi.

Aş vrea să dau două exemple de theologie ca conţinut al rugăciunii. Unul este Viaţa Mariei Egipteanca. Bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această Viaţă. La noi în Mănăstire şi, cred, în toate mănăstirile, şi poate şi în parohii, se citeşte această viaţă în Săptămâna a Cincea a Marelui Post. Maria Egipteanca, o tânără destrăbălată, care şaptesprezece ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei, care îşi pierduse fecioria la doisprezece ani - deci de la doisprezece ani până la douăzeci şi nouă de ani a trăit în destrăbălare - ajunge, tot pentru destrăbălări, în biserica unde se înălţa Sf. Cruce a Mântuitorului (aceasta e în veacul al V-lea), şi voia, din curiozitate, să intre şi ea în biserică să vadă lemnul Crucii. Şi o putere nevăzută o oprea, până când a înţeles că era vorba de viaţa ei, care o divorţa de Dumnezeu şi de cele Dumnezeieşti. Dacă vă uitaţi la rugăciunea ei simplă, dar uimitor de theologică pentru una care a trăit în curvie de la doisprezece ani, timp de şaptesprezece ani, ce theologie a învăţat ea în acei şaptesprezece ani? Dar în cei doisprezece ani, ce theologie ar fi putut avea? E uimitor, în simplitatea ei, ce conţinut theologic simplu, hai să-i zicem chiar primitiv, dar lucrător, fiindcă acea gândire theologică - ea îşi amintea că: „Deşi eu sunt păcătoasă, Fiul tău (se ruga Maicii Domnului, la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi, păcătoşii, să ne mântuiască" - şi conţinutul theologic al rugăciunii ei a fost lucrător!

Şi când a încercat din nou să intre în biserică, cum mărturiseşte povestirea, acea putere care o oprea, acum parcă o ajuta. S`a închinat lemnului Crucii, s`a dus înapoi la icoana Maicii Domnului unde făgăduise de-acum să-şi schimbe viaţa, şi acum tot de la Maica Domnului cere călăuzire ce să facă, şi aude un glas că să meargă în pustie. Patruzeci de ani a rămas în pustie, şi ar fi murit necunoscută, dacă Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s`o vadă la sfârşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare.

Deci copila asta trăită în destrăbălare toată viaţa... Mă gândesc ce lume să fi fost aceea, în comparaţie cu a noastră, ce conţinut minunat de theologie, fie el şi simplu încă, dar lucrător.

Al doilea exemplu de theologie ca conţinut al rugăciunii este însăşi viaţa noastră liturgică. Toată viaţa noastră liturgică este o theologie în rugăciune, în formă de rugăciune. Şi socotesc că adevărata theologie a Bisericii se învaţă şi se trăieşte între altar şi strană, şi tot restul este un ajutor sau o completare, că nu ne putem trăi cele douăzeci şi patru de ore ale vieţii în slujbă, din felul cum Dumnezeu a lăsat viaţa asta. Dar restul vieţii trebuie să fie o completare a ceea ce primim în slujbe. Trebuie să trăim slujbele cu multă luare aminte, fiecare cuvânt este un mărgăritar, şi mai ales în marile Praznice Domneşti şi ale Maicii Domnului, şi ale marilor Sfinţi. Sau, să zicem, Triodul. Triodul, care este slujba Postului, care culminează cu Săptămâna Sfântă şi cu noaptea luminată a Paştilor, este culmea theologiei Bisericii. Dacă înţelegem drept aceasta, şi slujba înmormântării îmi vine să zic că este culmea theologiei Bisericii, dar trebuie înţeleasă în termenii ei proprii, şi această înţelegere este parte din devenirea noastră.

Theologia ca cuvântare cu Dum­nezeu, ca conţinut al rugăciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu, trebuie să ducă undeva, şi acel undeva unde trebuie să ducă este acolo unde theologia devine însăşi starea duhului nostru. Şi aici distingea Părintele Sofronie a treia treaptă a theologiei.

Theologia ca disciplină - unde primim poate primele noţiuni theologice; theologia ca conţinut al rugăciunii noastre - când theologia începe să se înrădăcineze în viaţa noastră. Aici poate ne amintim de acel Părinte care a zis: Dacă te rogi cum trebuie eşti theolog, şi dacă eşti theolog, te rogi cum trebuie. Trebuie să înţelegem şi noi acel „cum trebuie" şi să ajungem la înălţimea aceasta. De acum theologia începe să se înrădăcineze în însuşi actul vieţii noastre, fiindcă rugăciunea noastră trebuie să se răsfrângă, şi neapărat se răsfrânge în viaţa noastră.

Tot ce este conţinut al gândirii omului se răsfrânge în viaţa omului, ba şi în istoria omenirii. Aşa şi theologia, de acum însuşită, trebuie să se răsfrângă, şi se răsfrânge, într`o măsură sau alta, în viaţa omului. Până unde? Până unde ajungem la culmea acestei theologii, care este însăşi starea duhului nostru. Ca stare a duhului nostru, aş vrea să amintesc cuvântul Sfântului Pavel care zicea: „Iară noi avem mintea lui Hristos" (1 Cor. 2:16). Păi Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos este theologia - în greacă Qšou LÒgoj, „al lui Dumnezeu Cuvântul", Qšou lÒgoj, qeolog...a, „al lui Dumnezeu Cuvântul", „Cuvântul lui Dumnezeu", theologia ca cuvânt al lui Dumnezeu. Dacă avem mintea lui Hristos - şi Părintele nostru Sofronie spunea că Hristos este expresia dumnezeiască, expresia lui Dumnezeu pe planul istoriei - în măsura în care noi devenim asemănători cu Hristos (dea Domnul!), identici cu Hristos pe planul acestei istorii, o să fim asemănători sau identici cu El şi-n planul veciniciei. Hristos e proiecţia lui Dumnezeu în planul istoriei, şi noi, însuşindu-ne, asemănându-ne, identificându-ne cu această proiecţie în planul istoriei, vom fi şi în planul veciniciei asemănători sau identici cu Cel care S`a proiectat în acest fel în istorie.

Deci cuvântul Sfântului Pavel, ca pildă a theologiei, ca stare a duhului, care zice „iară noi avem mintea lui Hristos", şi multe altele, vă las. Ştiţi, sau dacă nu, să ştiţi să vă educaţi şi cu citirea Noului Testament, scrierile, epistolele Sfântului Pavel.

Un al doilea exemplu, a doua pildă a theologiei ca stare a duhului, aş vrea să aduc pe Sf. Siluan cel de la Athos, Sf. Siluan pe care unul din troparele lui îl numeşte theolog - şi în asta văd că Biserica, conştiinţa Bisericii acceptă un al patrulea în numărul theologilor ei, în Troparul lui, care zice: „între cuvântătorii de Dumnezeu cel preaduios (în greacă: ^TMn qeolÒgoij glukÚtatoj, cel preaduios sau preadulce).

Acest Siluan era un ţăran cu două ierni de şcolire în Rusia Ţaristă, dar din trăirile şi din citirile lui în viaţa monahicească, Părintele Sofronie spunea că era un om citit, în sensul călugăresc al cuvântului. Iar un mare theolog al epocii noastre, care era într`o zi la noi la Mănăstire în trapeză, când de praznicul Sfântului Siluan se citea din cuvintele Sfântului Siluan, cuvinte pe care le avem în română traduse de Părintele Prof. Ioan Ică jr sub titlul Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, cuvintele acestea auzindu-le acel eminent theolog şi arhiereu al Bisericii noastre a şoptit după masă Părintelui Sofronie că pentru fiecare cuvânt al acestui ţăran cu două ierni de şcolire ca diplomă, s`ar putea scrie o carte. Şi asta dădea mărturie despre el însuşi, cu siguranţă el ar fi putut să scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan, fiindcă şi el ca erudit, şi Siluan ca om simplu, dar trăit, trăiau într`o anumită măsură în acelaşi duh şi se înţelegeau, aş zice, unul pe altul. Siluan era demult trecut la Domnul, dar cred că şi Siluan s`ar fi înţeles cu acest eminent theolog.

Pe Sf. Siluan vreau să-l dau mai ales ca pildă, un moment al vieţii lui, criza cea mai mare în care primeşte cuvântul uimitor de la Mântuitorul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" După cincisprezece ani de nevoinţă extremă, limită, în fiecare noapte, pentru a ajunge a ieşi din iadul în care - înstrăinare de Dumnezeu, ăsta-i iadul, nu mai importă că sunt draci sau că nu - era împresurat de draci în fiecare noapte, dar vorba era înstrăinare de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care îl cunoscuse, îl văzuse pe Hristos cu cincisprezece ani înainte. Cincisprezece ani de nevoinţă sterilă. Nopţile lui poate că dormea vreo două ceasuri, majoritatea vieţii lui doar aşezat pe un scaun fără spetează, şi somnul era crâmpeie de somn când adormea în nevoinţa rugăciunii - şi nu ajunge nicăieri. Şi la un moment dat, vrând să arate lui Hristos intenţia lui, vroia să se scoale de pe scaun să se închine icoanei, vede un drac în faţa lui şi nu se putea închina icoanei fără să aibă aerul că se închină dracului. Şade înapoi pe scaun zdrobit şi cere Domnului, zicând: „Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată, şi diavolii mă împiedică!" În cincisprezece ani, pentru prima oară primeşte răspuns. Şi aude în inima lui: „Cei mândri suferă de draci!" Auzind cuvânt pe care-l recunoaşte dumnezeiesc, în loc să deznădăjduiască că acum îi mai trage una peste obraz şi-l face şi mândru, se umple de nădejde şi zice: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut. Spune-mi ce să fac ca să mă smeresc?" Şi Domnul îi spune - altă palmă peste obraz, am înţelege noi: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!"

Dacă-mi îngădui să parafrazez „Ţine-ţi mintea în iad", aş zice: Fii realist! Unde vrei să ajungi? Vezi că nu poţi, cincisprezece ani te-ai luptat. Asumă-ţi iadul. Să ştii că asta este vecinica ta moştenire pentru păcatul pe care îl ai, pe care l-ai moştenit de la Adam şi pe care îl trăieşti şi tu, dar nu deznădăjdui. Şi cuvântul important pentru Siluan a fost acesta: „Nu deznădăjdui!" L-a trăit ca pe o făgăduinţă, aş zice apofatică, a lui Dumnezeu. „Ţine-ţi min­tea în iad" e foarte catafatic, foarte pozitiv, dar „nu dez­nădăjdui" nu explică de ce, şi Siluan ştie ce să facă. Şi ceea ce face, face că mărturiseşte: „Atunci am început să fac aşa precum m`a învăţat Domnul". Am început sau m`am pus să fac - în rusă stal delatîi. „M`am pus să fac aşa cum m`a învăţat Domnul. Mintea mi s`a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mân­tuirea." De-abia a început, şi theologia care trăia în el l-a adus la luminare, şi de atunci a devenit ce am putea numi Siluan cel Mare, în sensul că acest cuvânt este acelaşi cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare, despre care Sisoe cel Mare zice: „Cine poate purta astăzi cuvântul marelui Antonie? Şi ştiu totuşi un bărbat care poate să-l poarte." Acelaşi cuvânt pe care l-a primit, pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea: „Să ştiţi, fraţilor, că unde este Satana va fi aruncat şi Pimen". Şi nu deznădăjduiau.

Însă forma în care a primit-o Siluan, theologic este cea mai desăvârşită, şi este o formă care ne este şi nouă tuturor de folos, că cine poate gândi fără să nu deznădăjduiască, ca Antonie, „Toţi se vor mânuit, numai eu voi pieri"? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan, „Ţine-ţi mintea în iad" - fii realist, nu te mândri, nu te înălţa în ce crezi că eşti - dar tu nu deznădăjdui! Aş parafraza cuvântul lui Dumnezeu: Tu de Mine, de dragostea Mea să nu deznădăjduieşti.

Părintele Siluan a început să-şi însuşească, să-şi asume starea asta de iad, cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui preferat, cântul lui cel iubit era acela că: „Aici voi pieri, aici voi petrece vecinic, în flacăra asta întunecoasă, şi voi zice: Unde eşti, Doamne al meu? Unde eşti, Lumina mea? Unde eşti, Viaţa mea?" Cu mintea era în iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeţi că a biruit? Iată că nu iadul e atotputernic!

Theologul Siluan a înţeles ce însemna cuvântul ăsta scurt şi apofatic al Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" Nu deznădăjdui de dragostea Domnului! Ce vreau să subliniez este că, dacă în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică: „Doamne, Tu eşti milostiv", şi să-şi aducă aminte de mila lui Dumnezeu, „Sufletul meu Te-a cunoscut, spune-mi, ş.a.m.d.", noi toţi ştim, într`o măsură sau alta, astăzi probabil foarte mare, ce este o criză. Eu socotesc că terminologia asta, criză, depresie nervoasă ş.a. - terminologie clinică - ne dezorientează gândirea. Ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieţii noastre după termi­nologia Părinţilor şi a Bisericii. Ce este o criză sau o depresie nervoasă? E o stare a duhului, e o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic, e o stare prost înţeleasă şi prost tratată, deci de aceea zic că pentru Siluan era criza cea mai adâncă, o criză pe care, dacă am trăi ceva pe liniile acelea, iertaţi, dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puţin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general omul îşi ia viaţa, în deznădejde, şi se sinucide.

Deci vreau să arăt că să nu citim cu închipuire - momentul acela este un moment de criză. Cine în criza lui îşi mai aminteşte de mila lui Dumnezeu? Cine în criza lui mai poate afla de la sine, adică în sine, în theologia lui, un cuvânt de nădejde, ca să-şi iasă din criză şi să ajungă la viaţă? Iată că Siluan îşi amintea permanent de mila lui Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu îi vorbeşte, răspunsul lui Siluan este: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut!" Şi aş vrea să arăt că aceasta este un efect al theologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaşte omul în viaţa asta pământească.

Aş vrea să zic numai un cuvânt de sfântul nostru Părinte Stăniloae. Ce m`a uimit la Părintele nostru Stăniloae ca theolog, ca om al culturii, un cărturar, un profesor, este că, în el, ce am văzut în Părintele nostru Sofronie, şi ce văd în cartea Sfântului Siluan, şi a atâtor sfinţi, este că e nu un theolog doar al disciplinei. Este un trăitor. Din majoritatea notelor lui de subsol şi din cam toate articolele şi scrierile şi cărţile lui reiese că este un trăitor.

Puţin l-am cunoscut pe Părintele Stăniloae, în `93, vreo două, câteva luni înaintea trecerii lui la Domnul, şi eram cu un părinte de la noi de la Mănăstire, şi în smerenia lui ne-a cerut să-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Părintele Simeon, care era cu mine, cel de la Mănăstire, îi zice: „Păi, Părinte, noi am venit ca să vă auzim pe dumneavoastră! Şi ne-a vorbit Părintele Stăniloae simplu, a început să ne vorbească. Şi îmi amintesc - nu-mi amintesc ce ne-a zis, acum, dar îmi amintesc că am ieşit plini şi împliniţi, şi că cuvântul lui purta exact aceeaşi mireasmă ca şi cuvântul Părintelui nostru Sofronie.

Părintele nostru Sofronie, îmi vine să zic ultimul filocalic - nu în sensul că era singurul, dar că generaţia lui a fost generaţia cu care s`a încheiat perioada filocalică a Bisericii. Iată, un filocalic, un trăitor, un monah care şi-a trăit chilia, care a trăit şapte ani de pustie la Muntele Athos într`o peşteră, evident şi el un erudit, Părintele Sofronie - nu erudit, iertaţi-mă, dar un om al culturii - din copilărie, din moştenirea lui şi din formaţia lui nu era străin nici filosofiei, nici artelor (fusese pictor în tinereţe), dar mai ales un trăitor al theologiei; şi iată că Părintele Stăniloae a cărui viaţă e foarte deosebită de cea a Părintelui Sofronie, şi cei doi parcă vorbeau în acelaşi Duh, în aceeaşi mireasmă. Şi socotesc că acesta este rezultatul theologiei ca devenire, theologia care începe să devină însăşi starea duhului nostru, fiindcă trăiau în acelaşi Theos, în acelaşi Dumnezeu, şi vorbeau în acelaşi Duh, şi cuvântul lor purta aceeaşi mireasmă.

Vă mulţumesc, fraţi şi surori.

1 Cuvânt la Centenarul Dumitru Stăniloae Bucureşti, Noiembrie, 2003.

RAFAIL NOICA