TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Minciuni marxiste, tristeţi conservatoare şi viclenia istoriei


 

Minciuni marxiste, tristeţi conservatoare şi viclenia istoriei

 

 

 

Mircea PLATON

 

 

 

1. Minciuni marxiste

 

În 1991, politologul şi sociologul american Richard F. Hamilton publica lucrarea The Bourgeois Epoch: Marx and Engels on Britain, France, and Germany (Chapel Hill, 293 pag.) în care arăta inacurateţea teoriilor dezvoltate de Marx şi Engels referitoare la istoria Marii Britanii, Franţei şi Germaniei. Hamilton arăta, pe baze istoriografice şi statistice, cum cei doi profeţi marxişti au edificat o filosofie a istoriei prin omisiuni - mărturisite sau nu -, generalizări neacoperite de probe, distorsionări, şi un generic refuz de a-şi corecta teoria în funcţie de datele realităţii. În loc de a fi primită drept ceea ce era, adică o lucrare care pur şi simplu semnala divorţul seminal dintre marxism şi realitate, cartea lui Hamilton a primit şfichiuirile marxiste de rigoare. S-a obiectat că scrierile selectate din Marx şi Engels nu sunt cele mai reprezentative (ele fiind, printre altele Manifestul Comunist, Luptele de clasă în Franţa, de Marx, şi Germania: Revoluţie şi Contra-revoluţie a lui Engels). S-a mai obiectat că Marx şi Engels nici nu au fost nişte universitari, ci în principal fondatorii şi liderii intelectuali ai unei mişcări revoluţionare - Engels fiind şi un ocupat om de afaceri -, astfel încât nu trebuie judecaţi după standarde academice, ci jurnalistice. S-a mai arătat că, indiferent de erorile factuale şi distorsionările istorice, „intuiţiile" lui Marx şi ale lui Engels sunt uimitoare. De aici, nu a fost decât un pas până la a spune şi că Hamilton se face vinovat de a nu fi citit bogata literatură inspirată de Marx şi de Engels şi care a adâncit aceste intuiţii (paradoxal, cei care apără în zilele noastre marxismul o fac insistând asupra valorii autocriticii marxiste a marxismului, reducând astfel la metadiscurs o filosofie care s-a vrut realist-revoluţionară; dar s-ar părea că există o legătură directă între metadiscurs şi paramilitarism, între glosă neputincioasă şi terorism). S-a mai arătat că lucrarea lui Hamilton aparţine parcă unui timp revolut, anilor `50 şi retoricii Războiului Rece. Şi, în fine, s-a mai obiectat că, de vreme ce regimurile comuniste din Estul Europei s-au prăbuşit, Hamilton nu face decât să „biciuiască un cal mort". Aşadar, dacă demonstrezi inanitatea marxismului pe baza a ceea ce s-a întâmplat în Estul Europei, eşti un fascist rău intenţionat care nu înţelege că marxismul pur e diferit de varianta sa scitică. Dacă arăţi inanitatea marxismului pur, ţi se răspunde că nu eşti decât un reacţionar fascist care se bate necavalereşte cu o fantomă numai pentru a-şi ostoi obsesiile sale de „războinic rece". Cu alte cuvinte, nu ai voie să combaţi nici marxismul viu, nici pe cel mort.

Întreg acest episod hilar mi-a venit în minte cu prilejul polemicii stârnite de un publicist care a deplâns într-un ziar central orbirea antimarxistă a românilor. Publicistul cu pricina anunţa că, în ciuda violenţei sale, la care se poate renunţa, marxismul îl ajută să înţeleagă lumea prin categoriile luptei de clasă şi ale filosofiei istoriei marxiste. Articolul său a fost urmat de o salvă de articole pro şi contra. În articolele contra, i se arăta documentat, deşi nu neapărat cu îngăduinţă, că aserţiunile sale dovedesc mai degrabă incultură şi că argumentele sale sunt făcute în profundă necunoştinţă de cauză. Ceea ce se punea în discuţie nu era numai valoarea practică a marxismului, ci şi incapacitatea respectivului condeier de a construi un argument competent. Articolele pro au arătat cât de mare nevoie de „stânga" are România şi cât de democratică e stânga Occidentală. Cu alte cuvinte, s-a convocat în sprijinul marxismului exact acea stângă socialistă denunţată de Marx ca mic-burgheză, insuficient de radicală, ba chiar de inspiraţie creştină (vezi, de exemplu, rădăcinile ţărănesc-protestante ale „socialismului suedez"). Departe de a apăra poziţiile marxiste ale respectivului ziarist, susţinătorii săi au înfierat „reacţionarismul" elitelor româneşti, au dezvoltat teorii anti-intelectuale (faptul că marxistul în cauză frecventează mai degrabă discoteca decât biblioteca a fost considerat un avantaj, cultura neobliterându-i accesul direct la realitate), au descris sărăcia României, chipurile capitalistă, şi au emis liste de lectură obligatorie din operele unor univesitari neomarxişti care nu au contribuit cu nimic la bogăţia Vestului şi probabil nu vor contribui cu nimic la eradicarea sărăciei Africii.

Cu alte cuvinte, poziţia marxistă a fost apărată prin atacuri la persoană şi camuflarea marxismului în marsupiul „stângii" europene. Ca întotdeauna, polemica antimarxistă a fost zădărnicită de natura fantomatică a adversarului, marxismul fiind peste tot şi niciunde: fiind întrupat când în scrierile de tinereţe, când în cele de maturitate ale lui Marx, când în activitatea sa politică, când în comentatorii săi, când în „stânga" europeană care de fapt nu are nimic de a face cu el (Proudhon, de exemplu, socotea că marxismul e „exploatarea oamenilor cinstiţi de către cei lipsiţi de scrupule"), când în glumiţe acneice pe blogul nu ştiu cărei nulităţi marxiste. Singurul loc în care nu poate fi găsit marxismul e în realitate, deşi de acolo pretinde că a pornit şi acolo pretinde că se întoarce.

Acest mod de a apăra marxismul nu e lipsit de eficienţă, numai că îl transformă din ceea ce se pretinde a fi, adică o „ştiinţă" a realului, într-un soi de mesmerism dubios. După cum a arătat Karl Popper, ceea ce deosebeşte o afirmaţie ştiinţifică de un mit e criteriul „falsificabilităţii": „O teorie care nu e refutabilă prin nici un eveniment posibil nu e ştiinţifică. Irefutabilitatea nu e o virtute a unei teorii, ci un defect." (Conjectures and Refutations (1963), London, 2002, p. 48) Din acest punct de vedere, Popper a pus marxismul în rând cu astrologia: două moduri de prezicere atât de vagi încât sunt imposibil de verificat şi de refutat. Renunţând la testabilitate, marxismul renunţă la orice pretenţie ştiinţifică, rămânând, după cum s-a văzut şi în cazul criticilor adresate lui Hamilton, la nivel de „intuiţie" genială. E o intuiţie nesusţinută de fapte, ci doar de o retorică exploatând sărăcia, frustrarea, anti-intelectualismul, la nevoie şi dispreţul faţă de „gloata" necitititoare de Althusser, frustrarea anti-establishment, lenea (există voci care susţin că e bun comunismul din cauză că poţi sta pe ajutor social, în vreme ce capitalismul îţi cere să munceşti pe brânci; pe de altă parte, Marx găsea că munca e principala îndatorire a omului). Nesusţinut nici de „scriptura" sa (mai degrabă ruptă de realitate), nici de „tradiţie" (mai degrabă negativă), marxiştii se bazează pe „sola fide", pe credinţa lor. E o maşină de măcinat în gol, al cărei mare pericol e tocmai faptul că se bazează pe dinamismul absenţei, pe dinamica neclintirii obtuze: un gol nemişcat care pe toate le mişcă, le devălmăşeşte şi le anihiliează. Dialectic, desigur.

2. Tristeţi conservatoare

 

În chiar toiul disputei descrise mai sus, H.- R. Patapievici a publicat un elegant eseu intitulat „Agonia creştinismului" (Idei în dialog, ianuarie 2007) în care, mai degrabă stoic decât cinic, pune problema modului cum putem combate „ura faţă de creştinism" care a devenit „unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre". Întrebându-se cum ne putem opune acestui asalt anti-creştin, Patapievici găseşte că „nicicum":

 

„Dacă te opui, intri în logica lui penser contre c`est penser comme. Dacă nu te opui, alţii, în locul tău, vor face jocurile. Argumentul este că, şi dacă te opui, tot alţii le fac, deoarece azi terenul pe care se dă lupta pentru apologia creştinismului este, inevitabil, contestarea lui: şi asta pentru că aceia care îl apără sunt obligaţi să o facă cu ajutorul unor elemente care îl neagă. Orice scriere apologetică, azi, e condamnată să aibă aer fie vetust, fie plângăreţ, fie înţepenit, fie slugarnic. Mai există însă un argument de principiu, care face lupta pentru menţinerea creştinismului atât de problematică şi, într-un sens înalt, atât de inutilă. Argumentul este următorul: pentru cei care vor doar să păstreze ceva, orice victorie nu poate fi decât o înfrângere. Într-adevăr, când un lucru în care credem nu e contestat, acel lucru este acceptat de noi în mod firesc. Dimpotrivă, când se găsesc destui să îl conteste, prin chiar acest fapt, el încetează să mai fie una cu tine, om care îl acceptai în virtutea firescului prezenţei sale alături de tine (ori în tine): căci simpla contestare a lucrurilor în care crezi te privează atât de firescul lor, cât şi de nemijlocirea credinţei tale. Astfel dislocat, te lupţi pentru a le păstra. În acest moment începi să pierzi totul. Credinţa ta se învârtoşează, iar lucrurile în care crezi capătă din ce în ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contestă. Cazi în logica capcanei: adevăratul obiect al credinţei tale ajunge să semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu care te lupţi. Tu nu mai ai credinţa ta. Iubirea ta a devenit prizoniera urii lor. Credinţa ta depinde de-acum numai de cei care o resping şi nu mai are aproape nici o legătură cu sursa ei profundă, din cer. Crezi pentru că alţii urăsc acest lucru, iar tu, pentru că îi urăşti, îţi afirmi cu ură credinţa ta într-o religie a iubirii. În acest mod, ura lor faţă de creştinism este complet încorporată în iubirea ta faţă de el. Dar ce iubire mai e aceasta? E o iubire scoasă din ură: modelată de ea, suscitată de ea, deformată de ea. În luptă, adevărul doctrinei se pierde, de dragul forţei argumentelor. Ce îţi rămâne în mâini, după victorie, este nu un adevăr, ci o doctrină despre el; nu o iubire, ci o ură faţă de cei care ţi-o contestă; nu creştinismul, ci caricatura lui. În concluzie - dacă nu te lupţi, pierzi; dacă te lupţi, pierzi."

 

Pentru a scăpa din logica acestei aporii, Patapievici ne propune modul de a ilustra creştinismul al Jacquelinei şi al lui Blaise Pascal care, confruntaţi cu duplicitatea sau doar timiditatea apologetică a celor apropiaţi lor, şi-au salvat demnitatea retrăgându-se din lume:

 

„În faţa încercării şi a consecinţelor radicale pe care uneori trebuie să le tragem din premisele acceptate de toţi (dar câţi au curaj să trăiască până la capăt ceea ce gândesc în chip doar moderat, adică doar ‘un pic`?), Jacqueline îşi păstrează demnitatea murind, iar Blaise leşinând - pentru a se rupe mai apoi complet de lume şi de oamenii în care crezuse, dar care nu l-au putut urma la capătul exigenţei sale."

 

Citind aceste rânduri, m-am întrebat dacă nu cumva a încerca o apologie creştină balansată după criterii esenţial estetice („aer vetust" sau „geniu") nu e cumva greşit. Poate că nu e un păcat să scriem apologii creştine care par vetuste, plângăreţe, înţepenite sau slugarnice. Poate că e mai important să mărturiseşti după puteri. Poate că nici măcar contraproductiv nu e să publici apologii care par vetuste, plângăreţe, înţepenite sau slugarnice de vreme ce oamenii, în general, sunt vetuşti, plângăreţi, înţepeniţi, slugarnici, sau toate la un loc.

După cum bine arată dl. Patapievici, ilustrarea credinţei se poate face şi prin caracter, nu numai în scris. Din fericire, creştinii nu sunt obligaţi să accepte terenul de luptă ales de adversarii lor. Creştinismul e viu, se trăieşte, e aici. Adversarii lui locuiesc un discurs şi nu pot da bătălia decât acolo, pentru că doar acolo există. După ce a pierdut Războiul Civil American, Sudul a câştigat pacea, a devenit subiectul îndrăgit al unei întregi industrii cinematografice şi literare. Aşa se întâmplă cu toate cauzele pierdute: înving discursiv când pierd în realitate, pentru că au de partea lor irealizatul, nostalgia. Tradiţia creştină le e multora antipatică pentru că e încă vie. De aceea noi, cei care o mărturisim, nici nu trebuie să ne propunem să câştigăm logomahia. Trebuie să ne propunem să ne mântuim. Dacă pentru asta e nevoie de polemici în reviste - şi e nevoie! -, bine. După cum scria Sf. Macarie Egipteanul, creştinul trebuie să fie „cu mintea vioaie", „ca un atlet şi ca un luptător" (21 de cuvântări despre mântuire, în frumoasa tălmăcire a arhimandritului Ioasaf Popa tipărită la Anastasia, în 2001, p. 29).

Dacă apologetica creştină ar fi doar un război pamfletar, atunci poate că discursul nostru ar fi într-adevăr contaminat de stropşeala hulitorilor. Din fericire, aporia de care vorbeşte Patapievici poate fi dezlegată prin har. Creştinismul nu e numai o tradiţie care trebuie păstrată, nu e numai o continuitate, un mediu. Creştinismul nu e numai vechi. El e şi nou: începe în fiecare dintre noi, răsare odată cu botezul în sufletele noastre. Or, tocmai aceste începuturi au menirea de a ne feri de învârtoşarea tradiţionalistă de care vorbeşte Patapievici. Tocmai aceste bătălii interioare, purtate cu armele Sfintelor Taine, au darul de a nu ne lăsa pradă urii faţă de adversar. Certitudinea pentru care ne batem e cea a bunătăţii lui Dumnezeu care copleşeşte slăbiciunea firii.

Refuz deci să leşin, pentru că trebuie să fiu „treaz". Refuz şi să mă gândesc cum arăt, cum par, în timpul bătăliei. Mă întreb asupra eficienţei şi asupra sorţilor de izbândă, dar sunt conştient că aceste lucruri nu sunt decât în mod secundar legate de meritele mele. Tot ce ştiu e că trebuie să ne facem datoria: vetuşti, căzuţi, păcătoşi, înţepeniţi şi mânioşi cum suntem, dar niciodată slugarnici, plângăreţi-leşinători. Şi mie îmi place Pascal, dar nu neapărat cel care leşină (la urma urmelor, era foarte bolnav săracul), ci acela care a scris, pendulând între şfichiuirea nemiloasă a adversarului (în Scrisorile provinciale) şi credinţa cea mai smerită şi profundă din Apologia sa. Şi dacă nu putem scrie, să traducem atunci: din antici şi moderni, din paterice şi conservatorii americani sau englezi, din apologeţii ironici sau din cei gravi. Şi dacă nu putem nici scrie, nici publica, să rămânem atunci lucizi. Să nu leşinăm. De murit au murit destui, ucişi de comunişti, iar de leşinat să leşine marxiştii în zigzagurile lor dialectice de montagne russe. Dacă trebuie să biruim, vom birui. Dacă nu, nu-i nimic: ne-am făcut datoria şi ne întoarcem acasă

 

3. Viclenia istoriei

 

Cultura română de astăzi e plină de eseişti manciurieni: de oameni pe „pilot automat". Aceşti „formatori de opinie" cu un singur scop în viaţă îmi amintesc de un banc care circula printre studenţii ieşeni în anii `80: „Când era tânăr, avea o singură cravată şi mai multe idei; acum are mai multe cravate şi o singură idee: să aibă cât mai multe cravate". Văzându-i cât de bine îmbrăcaţi sunt, ce „asistente personale" au şi ce maşini conduc, nu pot să neg că mulţi dintre „formatorii de opinie" din România au multe cravate. Din păcate toate par a fi plătite cu preţul unei singure idei: anti-tradiţionalismul, fie că e vorba de tradiţia religioasă, fie de cea naţională. Mulţi dintre propagandiştii secularizării par nişte oameni teleghidaţi care nu vor câştiga bătălia decât cu preţul completei lor robotizări întru denunţ. Sunt eficienţi, dar cu cât sunt mai eficienţi cu atât există mai puţin, cu atât sunt mai puţin, cu atât au mai puţină autonomie morală. Din acest punct de vedere, completa lor victorie va coincide cu totala lor dispariţie. În vreme ce noi, ceilalţi, nu vrem victoria, ne mulţumim doar să existăm, veşnic fragila şi pierzătoarea teză de care se sparg antitezele care înving dispărând. Asta numesc eu „viclenia istoriei".

 


 

MIRCEA PLATON