TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Ce-a mai rămas de apărat?


 

Ce-a mai rămas de apărat?

 

 

 

 

 

Mircea Platon

 

 

 

 

Într-o celebră lucrare din 1922 intitulată Mesure de la France, Drieu la Rochelle scria că nu mai există conservatori din cauză că nu mai există nimic de conservat: „Religia, familia, aristocraţia, toate vechile întrupări ale principiului autorităţii sunt praf şi pulbere". Dacă un colecţionar de vinuri sau de timbre poate trăi şi fără colecţia sa, pe care o transcende, dacă detractorii „păşunismului" au conace la ţară şi arhitecţii modernişti locuiesc în case boiereşti cu verandă, conservatorul nu include, ci e inclus de lumea pe care o apără, e parte a realităţii mai degrabă decât manager al ei. Conservatorismul e mai mult o atitudine decât o ideologie, e adică născut din întâlnirea cu ceilalţi şi din locuirea în lume şi nu din ambiţia de a raţionaliza raporturile interumane şi a planifica ştiinţific existenţa. Nefiind aşadar în nici un fel detaşaţi de lumea pe care o apărau, conservatorii de care vorbea Drieu par a fi dispărut odată cu lumea sacrificată în tranşeele primului război mondial, odată cu ultimul atac al cavaleriei uşoare, cu arta filigranului, şi cu bătăile cu flori la şosea. Tot atunci, la începutul anilor `20, dispărea şi în România ultima facţiune care mai rezistase din vechiul Partid Conservator. Agitata istorie politică a României interbelice poate fi citită şi ca o criză a unui sistem politic din care absenta o componentă conservatoare serioasă, care să exprime starea socio-profesională şi culturală a României.

Situaţia României interbelice pare a se repeta şi acum, cu partide lipsite de consistenţă electoral-umană, gravitând isteric în jurul unui pol de centru stânga a cărui alternativă conservatoare lipseşte. Şi asta în ciuda existenţei unor nebuloase de energie intelectuală conservator-libertariană care preferă însă volatilitatea gnostică întrupării politice. Urgenţa ar fi cu atât mai mare cu cât integrarea României în Uniunea Europeană nu va face decât să sporească deficitul de autonomie al României. Cu o Uniune Europeană care a declarat că România are prea mulţi ţărani şi că aceştia ar trebui reduşi cam cu 50% - operaţiune în curs de înfăptuire prin transformarea ţăranilor noştri în proletari occidentali -, cu o Uniune Europeană care s-a angajat să pompeze până în 2013 30 de miliarde de euro în România, bani care vor ajunge în cea mai mare parte la structurile birocratic-mafiote şi de inginerie socială, cu o populaţie în scădere şi cu un număr din ce în ce mai mare de imigranţi, România are toate şansele să devină, dintr-un stat naţional, un kolhoz agricol-industrial european fără identitate, fără memorie şi deci fără libertate. În aceste condiţii, în care stânga ne fură şi dreapta se/ne evaporă, în aceste condiţii de diminuare rapidă a prezenţei noastre demografice şi a „greutăţii" noastre culturale, o mişcare conservatoare se impune. Dar ce mai pot conserva conservatorii?

Samuel Francis, un vechi conservator american, scria că, din confruntările cu stânga, dreapta actuală a învăţat că „nu luptăm pentru a conserva ceva, luptăm pentru a răsturna ceva". Lupta pentru a conserva un mod de viaţă tradiţional (precum cel al ţăranilor ameninţaţi de industrializare sau de marile concernuri alimentare), identitatea naţională sau cultura locală, e deci şi lupta împotriva instituţiilor şi ideologiilor care caută să le radă. De fapt, e important să reţinem că, acum, stânga e cea interesată în păstrarea stării de fapt actuale, nu dreapta. Simbioza stângismului academic şi social cu capitalismul corporat, alianţa dintre corectitudinea politică şi globalismul economic e cea care dă apă la moara sistemului actual. Imigranţii, de exemplu, convin şi stângii multiculturale ahtiate după „hibriditate", şi marilor corporaţii care caută mână de lucru ieftină şi servilă. Dacă stânga e „conservatoare", dreptei nu i-ar rămâne aşadar decât să devină „revoluţionară". Dar „revoluţia conservatoare" - admiţând că nu eşuează în dinamica tradiţiei sindicalizate pentru uz tehnocratic, în combinaţia de rasism şi tehnologie predicată cândva de Ernst Jünger - nu e numai a elanurilor subversive, precum ecologismul anarhic.

Stânga s-a străduit întotdeauna să pună mâna pe instituţiile statului, pe şcoli, pe economie, pe „sistem" într-un cuvânt, din cauză că, în viziunea stângii, sistemul e cel care modelează omul. În viziunea stângii, omul nu e nici bun, nici rău, e infinit elastic şi modelabil prin ştiinţa infinit perfectibilă. Omul progresează odată cu ştiinţa, şi prin ea. În măsura în care avansează ştiinţa, avansează şi omul, cu condiţia ca societatea să devină mai ştiinţifică. Ingineria socială, adică rearticularea societăţii după modelul raţional al unei utopii care nu ţine seama de tradiţii, realităţi şi precedente, ci doar de estimări ale experţilor, ambiţionează producerea de oameni noi pentru o societate nouă. Stânga crede că omul e aşa cum e datorită societăţii, nu datorită naturii sale intrinseci: că, de exemplu, hoţii există datorită faptului că există proprietate privată a cărei abolire ar duce automat la dispariţia hoţiei. Stânga încearcă întotdeauna să pună mâna pe sistem pentru ca prin sistem să reformeze omul. Sistemul occidental actual e deci convenabil stângii liberale din cauză că poate fi folosit pentru crearea a ceea ce ei cred a fi un om nou: fără identitate, sau cu multiple identităţi naţionale, sexuale, religioase. Un om hibrid.

În aceste condiţii, ceea ce are de conservat mişcarea conservatoare e tocmai definiţia omului, înţelesul naturii umane, calea firii restaurate. Conservatorismul e o afirmare a prezenţei şi, ca atare, nu poate fi nici spiritualist, nici materialist, ci personalist. Stânga liberală vrea să pună mâna pe sistem ca să creeze un om după chipul şi asemănarea sistemului, un om perfect adaptabil şi interşanjabil. Conservatorii trebuie să apere omul pentru a articula o societate după chipul şi asemănarea omului, fără ambiţii tehnocratice şi fără a robotiza omul de dragul producţiei, fără a distruge criteriile discernerii binelui de rău de dragul egalităţii, fără a distruge familia ca „ordine naturală permanentă în care înfloreşte fiinţa umană" (Susan Orr) de dragul experimentelor sexuale, fără a pretinde că suntem zei dar că singurul zeu e nimicul. În aceste condiţii, conservatori sunt cei care rezistă oricărei întreprinderi şi oricărui set de valori care tind la abolirea omului, de la corporatismul de stat la cel anonim. Ce mai putem conserva? Taina persoanei umane, acea realitate, „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", necuantificabilă şi imposibil de vândut sau cumpărat. Şi o lume la dimensiuni umane.

 


 

MIRCEA PLATON