Întâlnire cu muribunzii

Mircea Gelu Buta

Indiferent de faptul că ne declarăm sau nu creştini mărturisitori, că suntem musulmani, evrei, budhişti sau hinduşi, un fapt este evident, viaţa este încercuită de moarte.

Cu mii de ani în urmă, egiptenii, în goana lor după nemurire, au început să construiască piramide. Occidentul Evului Mediu a înălţat catedrale, crezând că prin aceasta se pot agăţa de viaţa veşnică. În zorii celui de al treilea mileniu, cultura noastră contemporană construieşte spitale şi alocă un procent tot mai ridicat din produsul intern brut serviciilor de sănătate, pentru a face ca moartea să dea înapoi.

De fapt, fiecare din aceste proiecte monumentale ne descoperă ce anume socoteşte important o civilizaţie. Dacă, în primele două, societăţile căutau o întâlnire cu divinitatea, nădăjduind să se ridice deasupra morţii, la o viaţă veşnică, în ultimul proiect, cel contemporan, asistăm la încercarea de a controla suferinţa şi de a amâna, prin intermediul ştiinţei, cât mai mult moartea.

În mintea multor contemporani, serviciile medicale reprezintă singura salvare în faţa morţii, fiind dispuşi să cheltuiască tot ce au agonisit pentru câţiva ani în plus de viaţă trecătoare.

Surdă faţă de Dumnezeu, moralitatea medicinii seculare consideră că suferinţa trebuie privită ca o fatalitate, ca un lucru firesc şi normal, pe care bolnavul nu are decât să-l îndure. Când l-am întrebat pe unul din marii noştri chirurgi despre starea de sănătate a unui confrate pe care-l îngrijea, acesta mi-a răspuns cu o voce indiferentă: „...Nenorocitul!... Suferă ca un câine!".

Mulţi bolnavi se plâng de modul în care sunt trataţi, mai ales în mediul spitalicesc, unde relaţiile umane sunt de cele mai multe ori superficiale şi de scurtă durată, iar personalul medico-sanitar, destul de restrâns, e aproape întotdeauna grăbit şi greu de abordat. Dacă medicii îşi fac vizita în pas alergător, rostind doar scurte formule convenţionale, asistentele, copleşite de propriile probleme şi suprasolicitate de o birocraţie ilogică, trec rapid şi indiferent de la un bolnav la altul, afişând în colţul gurii un zâmbet profesionist.

Pentru ca bolnavul să simtă că este compătimit, pentru a-l asculta cineva şi pentru a-i ţine tovărăşie este nevoie de timp. Structurile spitaliceşti, adesea sunt potrivnice unui asemenea spirit. Din raţiuni economice, ele tind să reducă numărul posturilor şi, deci, să micşoreze timpul pe care personalul sanitar îl poate oferi fiecărui bolnav. Asistăm astfel la o degradare a calităţii actului medical, datorită pervertirii relaţiei interumane.

Am avut ocazia să constat că în asemenea condiţii bolnavii devin complet descumpăniţi, simţindu-se abandonaţi sau în orice caz neglijaţi sau, în termeni teologici, ei „nu ştiu dacă mai sunt cu adevărat aproapele cuiva".

O fetiţă în vârstă de numai şapte ani, cu diagnosticul de Leucemie acută limfoblastică în faza terminală, m-a rugat să stau lângă ea şi să o ţin de mână, pentru că simte că o să treacă pe lumea cealaltă, dar îi este frică. I-am explicat că sunt şi alţi copii bolnavi care mă solicită şi că mă voi întoarce imediat după ce o să îmi termin consultaţiile. Abia trecuseră zece minute, când am fost chemat la secţia de Terapie intensivă. Fetiţa făcuse stop cardiac. În timp ce o reanimam, repeta şoptit: „mi-e frică de întuneric". Ultimul său cuvânt, la care am meditat mult timp după aceea, a fost „lumină"...

Disponibilitatea de a-l asculta pe bolnav, sau chiar simpla prezenţă în preajma acestuia îl fac să se simtă bine, dându-şi seama că suntem alături de el. Dar bolnavul nu vorbeşte numai despre boala sa, ci, încercând să stabilească un contact uman, ne destăinuieşte temerile şi îngrijorările sale, acum când viaţa i s-a schimbat şi trebuie să-şi găsească noi valori şi repere.

Mi-am petrecut un sfert de veac în imediata apropiere a suferinţei şi a morţii. Am constatat că, în faţa unui bolnav terminal, membrii echipei de îngrijire vorbesc mult, pentru că tăcerea e apăsătoare, iar nouă tuturor ne este frică de ea. Dar, vorbind mult nu mai avem timp să îl înţelegem pe cel aflat în suferinţă, care de cele mai multe ori caută să comunice cu cei din jurul lui printr-un limbaj simbolic.

Muribundul poate să nu vorbească clar şi explicit de moartea sa, dar ascultându-l cu atenţie, vom constata că el încearcă să ne explice despre aceasta într-o manieră proprie. Cu câteva zile înainte să moară, un fost pacient mi-a împărtăşit următoarele gânduri: „...În viaţă eu am iubit prea mult banii...". Cred că dorea să-mi destăinuiască faptul că în realitate îşi exprimă regretul de a nu fi trăit altfel, iar simbolic simţea că momentul morţii se apropie, iar el îl acceptă. Am început atunci să vorbim despre viaţa sa, despre tot ce a fost bun, despre cât a avut de muncit şi despre faptul că a făcut cu plăcere tot acest efort, pentru binele celor apropiaţi. Cuvinte simple, chiar banale, dar care rostite într-un moment în care nu mai rămăsese decât speranţa, căpătau semnificaţia că viaţa omului nu fusese lipsită de sens.

Uneori, muribunzii au nevoie de tăcerea noastră. Adesea, aceasta ajută poate mai mult chiar decât cele mai frumoase cuvinte, mai ales atunci când în ea palpită tainic rugăciunea noastră pentru aproapele aflat în suferinţă. Cu mulţi ani în urmă, un băieţel de zece ani, suferind de o boală incurabilă, mă cheamă lângă patul lui de suferinţă, rugându-mă să-l ţin de mână şi să ne rugăm împreună. I-am propus să spunem „Tatăl nostru". A preferat o rugăciune despre „Îngerel", pe care bunica lui îl povăţuise s-o spună atunci când se află la necaz. La scurt timp a intrat în comă şi a murit. Nu trebuie să refuzi niciodată dorinţa bolnavului de a se întoarce la tine cu speranţă, într-o situaţie de sfârşit. Dacă l-ai refuza, el ar muri aiurea, anonim, având chiar sentimentul că este respins de echipa care l-a primit să-l îngrijească.

Aş vrea să amintesc aici că, spre deosebire de alte religii, creştinismul a considerat întotdeauna că străduinţa de a alina suferinţa şi a tămădui boala ţine de datoria creştinului de a se război în această lume cu orice formă de rău. Mai mult, creştinismul ne învaţă să fim alături de cel suferind, să-l sprijinim în lupta cu boala şi să-l ajutăm pe cât posibil să şi-o asume în chip spiritual, adică s-o îndure în Domnul, fără să-L ţină deoparte şi mai ales fără să se revolte împotriva Lui, ştiind că la vremea suferinţei omul are de întâmpinat aceleaşi ispite ca şi Iov.

Fiecare persoană, înainte de a muri, urmează un drum propriu care ţine de caracterul său, de aspiraţiile sale, dar care, în linii mari, poate fi stadializat astfel:

1. Şocul - a afla că eşti atins de o maladie gravă, împotriva căreia medicina nu poate face nimic, constituie un şoc pentru oricare dintre noi. În acest caz, transformarea psihologică a persoanei în cauză este atât de profundă, încât ea rămâne pur şi simplu năucită.

2. Refuzul - în această fază bolnavul repetă adesea: „...eu nu cred...", „...nu este posibil...", „...de ce eu?...". El speră că medicul s-a înşelat, că investigaţiile paraclinice nu au fost făcute serios, că s-au întâlnit adesea erori de diagnostic, că va trebui să consulte şi alţi medici. În acest moment, pentru pacient nevoia de a comunica este vitală.

3. Revolta - bolnavul simte nevoia de a exprima toată agresivitatea sa care, în realitate, corespunde stării lui sufleteşti. Îl agresează boala, dar, de asemenea, şi cei care au descoperit-o, fără de care el n-ar fi ştiut de existenţa acesteia. Revoltându-se, bolnavul va repeta aceeaşi întrebare: „...de ce eu?...", care deseori ia loc refuzului „...nu eu!...". Această mânie exprimată reprezintă, de fapt, o modalitate de recunoaştere a adevărului.

4. Depresia - există în acest stadiu două momente. Primul reprezintă o stare de plâns, în care cel ce va muri deplânge tot ce urmează să piardă, iar al doilea o lungă tăcere, ce semnifică situaţia sa îndurerată. În acest moment, echipa de îngrijiri are datoria de a respecta această dorinţă a muribundului. Un simplu gest, o apăsare a mâinii, pot fi resimţite de cel ce va muri ca pe o posibilitate de comunicare.

5. Acceptarea - intrarea în acest ultim stadiu se produce într-o manieră sistematică şi deseori echipa de îngrijiri rămâne surprinsă de capacitatea de acceptare a celui ce urmează să moară.

Durerea morţii este o primă justificare a comportamentului nostru. Pentru cei aflaţi în stadiul terminal, anticiparea suferinţei prelungite şi lipsite de sens este prima cauză a anxietăţii şi disperării, cu mult mai apăsătoare decât evenimentul morţii, iar cea mai serioasă şi periculoasă ispită a celor ce se confruntă cu suferinţa psihică sau trupească este că ei îşi percep chinul ca pe unul absurd şi lipsit de sens.

Perspectiva asupra morţii şi a procesului ei a dat o formă profundă înţelegerii ortodoxe a suferinţei, întrucât conţine chestiunea îngrijirii celor ce înfruntă iminenta moarte. Ea oferă imaginea interioară ce ne permite să percepem şi să acceptăm suferinţa, atât mentală cât şi fizică, ca pe una cu adevărat „răscumpărătoare" sau ispăşitoare. Pentru pacientul muribund, aceasta înseamnă luarea crucii sale şi urmarea lui Hristos către propria suferinţă şi moarte. A purta propria suferinţă întru Hristos, cu certitudinea că vom învia împreună cu El, întru deplinătatea vieţii, înseamnă a le oferi celorlalţi cea mai elocventă şi eficientă mărturie sau martiraj posibil.

Suferinţa poate fi asumată de om până în momentul în care atinge anumite limite. În funcţie de modul în care este asumată, putem vedea în aceasta o cale ce duce spre Dumnezeu.

Suferinţa nu trebuie însă să fie căutată pentru ea însăşi, căci caracterul său „mântuitor" riscă să devieze în diferite forme de mortificare, cu totul străine de credinţa ortodoxă. Omul nu are vocaţia suferinţei. Vocaţia sa este sfinţenia. Dumnezeu este dragoste. A-L mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a vorbi în limbajul dragostei, înseamnă a-i dovedi bolnavului afecţiune, o afecţiune bazată pe respectarea tainei sale, o afecţiune care să nu proiecteze asupra lui sentimentele, psihozele ori credinţele celui care asistă, ci o afecţiune imensă, gata să primească şi să-şi însuşească tot ceea ce doreşte bolnavul să comunice, tot ceea ce simte să spună, să mărturisească.

Niciodată nu trebuie să pierdem din vedere că, dincolo de limitele suportabilului, suferinţa şi zbuciumul reduc bolnavul la trup chinuit, incapabil să raţioneze, să se roage, sau, şi mai rău, îl aţâţă la revoltă. În acest caz, pentru medic, cât şi pentru echipa de îngrijiri, mărturia esenţială este eficacitatea cu care atenuează durerea, teama şi toate simptomele ce-l macină pe bolnav, menţinându-l conştient atât timp cât este posibil. Scopul acestei atitudini este de a-i proteja bolnavului acel spaţiu esenţial pentru el, în care se stabileşte legătura intimă cu Dumnezeu, legătură pe care se bazează de fapt echilibrul său spiritual şi calitatea ultimelor clipe de viaţă.

Este nevoie ca atât familia cât şi personalul de îngrijire să înţeleagă faptul că persoanele muribunde trebuie să fie pregătite pentru moarte în aşa fel încât să păstreze anumite valori şi scopuri fundamentale. Aceste persoane vor fi ajutate să menţină în cel mai înalt grad posibil o relaţie conştientă şi personală cu Dumnezeu, dar şi cu semenii lor.

Muribunzii trebuie să se poată mărturisi şi să primească Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară şi e nevoie să ştie că sunt însoţiţi de prezenţa şi rugăciunea celor care îi iubesc şi că se pot preda încet şi paşnic în mâinile lui Dumnezeu.

MIRCEA GELU BUTA