TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

ANDREA PACINI (coord.), L’Ortodossia nella nuova Europa. Dinamiche storiche e prospettive, Edizioni della Fondazione Giovanni Agnelli, Torino, 2003, 404 p.


 

Volumul propune o lectură din perspectiva oportunităţilor şi a exigenţelor create după prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa central-sud-estică, de integrare a acestor părţi ale bătrânului continent în structurile politice şi culturale europene. Depăşind situaţia de marginalizare şi de persecuţie, impusă de regimurile totalitare în aceste ţări, din spaţiul rus până în Albania, ortodoxia îşi reia şi redefineşte locul în societăţile respective, reconectându-se la tradiţii, valori şi ideologii pe care le reprezentase şi asumase înainte de „comunizarea" Estului european şi, în acelaşi timp, este partenerul unui dialog tot mai necesar şi, după lărgirea fruntariilor orientale ale Europei, inevitabil şi chiar obligatoriu, cu cultura şi spiritualitatea occidentală. Lucrarea tratează aşadar o problemă presantă şi de mare actualitate pentru prezent şi pentru viitorul apropiat: raportul ortodoxiei cu valorile occidentale în noul context geopolitic şi cultural continental, fiind prin urmare de cel mai mare interes şi pentru publicul românesc.

Coordonatorul lucrării, Andrea Pacini, licenţiat în istoria religiilor, de 40 de ani preot (catolic), lucrează din 1988 ca cercetător pe probleme legate de islam în cadrul Fundaţiei Giovanni Agnelli din Torino, fiind în acelaşi timp şi un specialist în problematici referitoare la creştinismul ortodox. Volumul L`Ortodossia nella nuova Europa. Dinamiche storiche e prospettive (Ortodoxia în noua Europă. Dinamici istorice şi perspective) s-a născut din necesitatea mărturisită în introducerea semnată de coordonator, a unei mai bune cunoaşteri a ortodoxiei ca alteritate complementară pentru modelul cultural şi spiritual de tip occidental, precum şi din necesitatea dialogului cu aceasta şi, în consecinţă, a recuperării şi reintegrării sale în tabloul general al valorilor europene. Dialogul cu ortodoxia este cu atât mai necesar cu cât acesta poate evita lecturi limitative şi eronate ale noţiunii de Europa, care s-o identifice cu tradiţia cutural-religioasă catolică şi protestantă a continentului şi să creeze, în consecinţă, noi exclusivisme şi potenţiale conflicte în interiorul acestuia, se afirmă în introducere.

Lucrarea conţine un număr de 14 studii substanţiale, semnate atât de experţi în problematica religioasă din ţările ortodoxe, cât şi de înalţi prelaţi, urmate de un glosar, de o bibliografie generală şi de o notă asupra autorilor. În structura lucrării, primele două părţi tratează problematici de fond legate între ele; astfel, prima parte intitulată Lo sviluppo storico dell`ortodossia europea (Dezvoltarea istorică a ortodoxiei europene)1, analizează din punct de vedere istoric „modelul" religios şi politic-cultural elaborat în Imperiul Bizantin, difuzat şi adaptat apoi în societăţile ortodoxe europene post-bizantine. Analiza doreşte să pună în evidenţă specificitatea unui asemenea model şi să sublinieze totodată raporturile continue ale societăţilor ortodoxe cu cultura Europei occidentale. În cea de a doua parte, se trece la prezentarea şi evaluarea critică a rolului Bisericilor ortodoxe în societăţile europene contemporane precum şi a semnificaţiei mesajului actual al ortodoxiei.

Capitolele primei părţi propun o lectură a evoluţiei societăţilor ortodoxe cu identificarea fazelor istorice mari pe care le-au traversat. Astfel, textul lui Constantinos G. Pitsakis, De la Noua Romă la Commonwealtul bizantin: modelul politico-religios al Constantinopolului şi expansiunea sa în afara frontierelor imperiului, oferă o analiză amplă şi aprofundată, de tip juridic-instituţional, a modelului politico-religios şi cultural dezvoltat la Constantinopol, centrul imperiului creştin al Orientului, cu atenţie specială acordată raportului existent între puterea politică imperială şi Biserică, cunoscut sub forma conceptului de simfonie. Acest material aduce o contribuţie deosebit de importantă, apreciază Pacini în cosideraţiile introductive, deoarece astăzi în dezbaterea publică din societăţile răsăritene şi balcanice este repropus conceptul de simfonie ca element tipic al ortodoxiei pentru a legitima forme naţionaliste de expresie religioasă, sau practici autoritare de control al bisericilor de către stat. Analiza lui Pitsakis este cu atât mai interesantă cu cât acesta identifică în centralitatea conceptului de simfonie o formă de deschidere a culturii politice ortodoxe spre laicitatea statului şi, în consecinţă, şi spre valorile democratice.

Studiile următoarelor capitole, semnate de Athanassis E. Karathanassis (Biserica Constantinopolului 1453-2000), Nina V. Sinicyna (Imperiul celei de A Treia Rome) şi Cezare Alzati (Voievodatele româneşti şi lumea ortodoxă), prezintă evoluţia tradiţiei ortodoxe şi a modelului cultural bizantin după căderea Constantinopolului, în Imperiul rus, declarat moştenitor şi continuator al Imperiului creştin al Orientului şi în Ţările Române care, în pofida dominaţiei otomane, menţin o anumită autonomie şi libertate de acţiune în plan politic şi cultural. Atât instituţia milletului în Imperiul otoman de după 1453, cât şi răspândirea ulterioară a modelului politic şi cultural bizantin în spaţiile negreceşti, pun în evidenţă o trăsătură majoră a credinţei ortodoxe ca element al identităţii culturale a diverselor popoare din Europa răsăriteană şi balcanică.

Aceste trăsături specifice ale ortodoxiei nu împiedică desfăşurarea unui dialog fecund cu societăţile şi cultura Europei occidentale, faţă de care popoarele ortodoxe au păstrat o deschidere permanentă, pe durata întregii epoci moderne; aceasta este perspectiva de analiză pe care o avansează următoarele două studii ale lucrării, scrise de Matei Cazacu (Modele occidentale şi modernizarea lumii ortodoxe în epoca iluministă) şi respectiv Christian Hannick (Ideologia occidentală a naţiunii şi identitatea ortodoxă în Rusia post-napoleoniană şi în mişcările de eliberare balcanice). Contribuţia acestor capitole identifică o diferenţă importantă între Orientul şi Occidentul european - adeziunea evidentă a Bisericilor ortodoxe la ideologia naţională, mai ales în Balcani, fapt ce poate fi explicat prin traducerea în categorii politice moderne a conceptului de millet otoman, sau, într-o altă ordine de idei, prin aceea că în cadrul mişcările de eliberare din Balcani, în secolul XIX, popoarele luptau împotriva unui adversar cu dublă conotaţie identitară, atât politică, cât şi religioasă. Finalul acestor mişcări constă în formarea unor naţiuni şi state naţionale moderne în Europa răsăriteană şi Balcani, la care structurile ortodoxe locale şi-au adus o contribuţie ideologică şi acţională deloc neglijabilă.

Partea a doua a lucrării: Ortodoxia în Europa contemporană, se deschide cu studiul semnat de coordonatorul volumului, Andrea Pacini, care tratează despre Ortodoxia în Europa şi în lume: profil demografic şi organizare eclesială. Acest text oferă panorama generală a ortodoxiei contemporane şi a organizării sale ecleziastice, necesară, în economia internă a lucrării, pentru înţelegerea abordărilor din textele următoare care se focalizează asupra unor cazuri particulare de Biserici şi societăţi ortodoxe. Materialul următor aparţine lui Vasilios N. Makrides: Noi perspective asupra omogenităţii religioase: biserică şi credinţă în Grecia la începutul celui de al treilea mileniu, care analizează evoluţia fenomenului religios în societatea greacă contemporană, unde ni se înfăţişează o situaţie cu două semnificaţii aparte: Grecia este singura ţară din arealul balcanic necuprinsă de comunism, Grecia a fost iniţial (până la 1 ianuarie 2007) singura ţară cu majoritate ortodoxă membră a Uniunii Europene, cu atât mai interesantă prin urmare de studiat din perspectiva raporturilor Bisericii cu statul şi societatea. Bisericii ortodoxe ruse îi dedică un studiu Adrian Roccucci (Biserica ortodoxă rusă în secolul XX), care prezintă o interpretare articulată a proceselor culturale, adesea contradictorii, care se manifestă în interiorul ortodoxiei ruse şi în raporturile sale cu statul şi cu societatea. Textul următor este semnat de Ivan Dimitrov: Biserica ortodoxă în societatea bulgară contemporană, oferă o analiză detaliată a Bisericii ortodoxe bulgare, marcată de anumite slăbiciuni şi întreţinând relaţii conflictuale în interior şi în raporturile cu statul. Conţinutul celei de a doua părţi se încheie cu studiul lui Boris Bobrinskoy, intitulat: Diaspora ortodoxă în Europa occidentală: o punte între cele două tradiţii europene?. Bobrinskoy abordează o temă strategică din perspectiva raporturilor culturale dintre cele două creştinătăţi europene, şi anume rolul de mediere asumat de diaspora ortodoxă şi contribuţia acesteia la integrarea culturală europeană.

Volumul este completat în mod inspirat cu o a treia parte, intitulată semnificativ Mărturii, care aprofundează rolul jucat de Bisericile ortodoxe în unele societăţi europene, precum şi atitudinea acestora faţă de noua situaţie politică deschisă odată cu demararea procesului de integrare europeană. Textele din această secţiune sunt în număr de trei, primul fiind semnat de PF Daniel Ciobotea, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, mitropolit al Moldovei şi Bucovinei în anul tipăririi volumului pe care-l discutăm (2003), material intitulat: Biserică şi credinţă ortodoxă în societatea românească contemporană. Este urmat de studiul lui Kirill Vladimir Gundjaev, mitropolit de Smolensk şi Kaliningrad, preşedinte al Departamentului pentru Relaţii Externe din cadrul Patriarhiei Moscovei, cu tema: Biserica ortodoxă rusă şi provocarea globalizării: tensiunea între valorile tradiţiei şi valorile liberale şi, în fine, ultimul material al volumului este semnat de Amfilohije Risto Radovič, mitropolitul Muntenegrului, referitor la situaţia ortodoxiei sârbe (Biserica ortodoxă sârbă în societatea iugoslavă contemporană. „Crucile" secolului XX şi perspectivele dificile); acest din urmă text tratează în partea a doua despre „tragedia" din Kosovo, cum o numeşte autorul.

Scopul şi utilitatea declarată a lucrării, aşa cum se precizează în finalul introducerii, constă în a aduce o contribuţie la dezbaterea care însoţeşte procesul de integrare culturală europeană, prin promovarea unei cunoaşteri mai aprofundate a ortodoxiei şi a Bisericilor ortodoxe, valorizându-le ca parte integrantă a tradiţiei culturale europene şi ca participante active la dialogul contemporan chemat să redefinească sistemul de valori culturale din Europa celui de al treilea mileniu. Iată aşadar o iniţiativă salutară, adăugăm noi, fructificată într-un volum care pune probleme devenite actuale şi pentru Biserica Ortodoxă Română după 1 ianuarie 2007: raportarea „din interior" la Europa unită şi dialogul cu valorile acesteia, laice sau religioase.

 

1 În continuare, pentru uşurinţa lecturii, vom reda titlurile capitolelor doar în traducere românească.


 

ION CÂRJA