Autorul analizează, în această a doua parte a studiului său, criteriile hermeneuticii eclesiale. Intepretul, şi prin el Biserica, se află în căutarea sensurilor Cuvântului divin care se adresează tuturor oamenilor. Lipsa unei preocupări de tip modern privind exactitatea istorică transpare deopotrivă în Scriptură şi în tradiţia Părinţilor Bisericii. Evangheliştii, Părinţii Bisericii dovedesc şi ei o anumită indiferenţă faşă de exactitatea faptelor. Ei îpătăşesc totuşi aceeaşi viziune asupra lucrurilor importante. Prin urmare, nu sucesiunea evenimentelor sau exactitatea cronologică interesează în primul rând, ci faptul că Dumnezeu a vorbit în istorie, transformând istoria în teofanie. Ca urmare, însăşi litera Scripturii, ca măsturie despre istoria revelaţiei divine, este încărcată de misterele înţelepciunii dumnezeieşti. Acest aspect fundamental pentru hermeneutica eclesială, rămâne inteligibil doar pentru ochii credinţei. Arhitectura colecţiei canonice a Scripturii, constituită în sânul tradiţiei eclesiale şi patronată de Duhul Sfânt, se depliază - pentru ochii credinţei credinţei - asemenea unui evantai, pluridimensional, pe paliere diferite de semnificaţie. Scriptura ascunde conţinuturi existenţiale care depăşesc interesul exegezei moderne pentru intenţiile originare ale textului şi veridicitatea istorică a evenimentelor relatate. Refuzul faţă de perspectiva pluralităţii nivelurilor semnificative, marginalizarea alegoriei, etichetarea măsurilor tradiţionale pentru protejarea moştenirii credinţei ca simptome gnostice, acestea sunt caracteristicile manierei în care autorii moderni percep reperele hermeneuticii eclesiale. Literalismul biblic constituie adevărata provocare la adresa hermeneuticii eclesiale. Metoda de interpretare a cercetării seculare (istorico-critică) şi metoda tradiţională (duhovnicească), fie şi intersectându-se uneori, rămân totuşi perfesct paralele în demersurile lor ultime.

DORU COSTACHE